Neoameni și preoți

N-aș putea spune despre mine că sunt o fire bisericoasă. Da, cred în Dumnezeu, dar nu și în biserică privită ca instituție. Personal n-am avut experiențe negative cu reprezentanții ei, dar considerând lucrurile în ansamblu, cred că a fost doar o chestiune de șansă. E atât de multă mizerie umană în tagma preoțească, atât de multă obsesie pentru confort și bani, atât de multă hidoșenie sufletească. Și atât de puțină chemare pentru ceea ce presupune preoția. Onoare excepțiilor, care însă exact asta sunt... excepții.

N-o să detaliez ceea ce, foarte probabil, ați citit deja și v-a urcat și vouă sângele la cap. Lipsa de reacție imediată a patriarhului (litera mică e intenționată), nepăsarea oficialilor BOR, replicile pline de nesimțire din categoria ”preoții nu pot veni neinvitați”, aroganța aceluiași patriarh la înmormântarea unuia dintre cei care și-au găsit sfârșitul la clubul Colectiv... Doamne, simt că mă înfierbânt iar. Cum de-i mai suportă pământul? Cum de mai au curaj să intre-n biserică?

Azi am constatat însă că îmbuibații ăștia nici cărțile de căpătâi nu le citesc. Poate nu le-ar strica să recapituleze nițel. Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, ar trebui trimis la sapă și la cules de corcodușe. Grăiește el, ca răspuns la reproșurile întemeiate ale oamenilor: ”rugăciunile nu au efect decât dacă sunt făcute în loc sfânt”. Serios?! Vorba unei prietene, cu care discutam mai devreme - scrie cumva în prospectul rugăciunii chestia asta? ”A nu se administra decât în biserică, eventual cu stimulent financiar pentru potențarea efectului”, de exemplu. Scrie asta undeva? 

Dar altceva aș vrea să fac eu cu popa Stoica; să-i dau să citească Evanghelia după Matei, că mare nevoie are. ”Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu, în mijlocul lor”, scrie acolo (Matei 18:20). Ai citit vreodată asta, popo? Dacă da, ce-ai înțeles de-aici? Lasă, nu trebuie să răspunzi, e evident că nimic n-ai priceput. Dumnezeu e-n sufletul celor ce-L cheamă, nu în bisericile pângărite de lăcomia și ticăloșia unora ca tine. Ipocritule. 

În alt registru, gestul monseniorului catolic Ioan Robu a fost ca un pansament pe-o rană deschisă. Un gest simplu, firesc și cu atât mai de apreciat. M-a impresionat puternic. Și mi-a amintit de-un anume preot, tot catolic, care-a stat cândva de vorbă cu mine o oră încheiată. Catedrala ”Sf. Iosif” din București, martie 2003. Cu o zi înainte aflasem că omul de care eram îndrăgostită era însurat. Am fost devastată. N-am știut unde să mă duc, spre cine să mă îndrept. Aveam senzația că nimeni nu m-ar înțelege cu adevărat. Mai presus de toate, mi-era groază că voi ceda vocii lui Belzebut care, de pe umărul meu stâng, îmi picura în ureche ”oricât de puțin ar fi, tot e mai mult decât nimic”. Îngerul de pe umărul drept se strofoca să mă convingă să nu accept o relație din postura de amantă. Rațiunea îmi spunea să-l ascult, dar Belzebut zbiera mai tare. Ca să-i închid gura, m-am dus la ”Sf. Iosif”, singura biserică catolică pe care-o știam în București. 

Preotul m-a ascultat, cum spuneam, un ceas. M-am înecat de plâns în fața lui. Mi-am vărsat sufletul, am dat glas disperării și îndoielilor. Omul acela a fost providențial, după aproape 13 ani încă-mi aduc aminte de căldura, răbdarea și tactul lui. A găsit cuvintele potrivite, a știut exact ce să-mi spună ca să-l trimit pe Belzebut la plimbare. Nu fără regrete, nu fără jale, dar având convingerea că fac ceea ce trebuie, oricât de greu mi-ar fi. Am plecat de acolo epuizată de plâns și de vorbit, dar mult mai liniștită.

Și mi-a fost bine. Nu imediat, dar cu timpul mi-a fost bine.

Mulțumesc pentru atunci, părinte. 

Mulțumesc pentru acum, monseniore. 

Voi sunteți adevărați mijlocitori ai Lui Dumnezeu.