”Când ajungi acolo, vezi că de fapt nu prea există niciun acolo....”

Încă am o perioadă grea, de unde și prezența sporadică pe aici. Sper să se încheie cu bine. Până atunci, tot cu sufletul chircit sunt. 

Titlul textului de azi nu-mi aparține, dar nu mai știu unde l-am citit. Foarte posibil să fie un citat dintr-un volum biografic despre Arnold Schwarzenegger, pe care l-am citit pe la vreo 19 ani. Se referă la atingerea unui obiectiv la care ai visat multă vreme - și când se întâmplă asta, constați că nu e tocmai atât de extraordinar pe cât ai fi crezut. 

Bine, nu că m-aș compara pe mine cu el și rezultatele lui, dar pe undeva am rezonat cu ideea. V-am mai spus că avem doi colegi noi - adică între timp nu mai sunt tocmai noi, ci doar cei mai recenți în echipă; niște oameni de toată isprava, acel gen de colegi cărora le duci dorul când sunt în concediu sau în Home Office. Foarte inteligenți, au învățat enorm, dar încă mai au multă mămăligă de mâncat. Iar domeniul nostru chiar este unul unde absolut nimic nu înlocuiește experiența. 
Fiecare dintre noi, ăștia mai ”bătrâni” din punct de vedere al anilor de vechime în domeniu, ar putea scrie o carte. (Și fiecare dintre noi ar intitula-o ”Am fost cândva un om normal”, dar să nu ne împiedicăm de amănunte 🙄). 

Zilele trecute, unul dintre cei doi m-a întrebat ceva legat de o problemă pe care o avea. O chestiune destul de complexă, care presupunea câte puțin din mai multe arealuri: oarece noțiuni tehnice, exemple de situații asemănătoare și moduri de soluționare, o idee pentru o analiză de natură să pună lucrurile în perspectivă și un pic de psihologie referitor la abordarea clientului (mă rog, aici se poate spune că am trișat oarecum; respectivul a fost clientul meu până anul trecut, că s-au reorganizat portofoliile după ce s-a completat echipa, drept pentru care îl cunosc întrucâtva). 

Colegul își lua notițe, mă mai întreba una-alta, iar scria și când a terminat a ridicat privirea uitându-se la mine ca la altă aia. 
- Incredibil, câte poți să știi. 
- Anii de lucru în branșă au de obicei efectul ăsta. 
- Mi se pare imposibil să ajung vreodată la asemenea nivel. 
- Și mie mi se părea. Crede-mă, ai să ajungi. 

Nu arăta prea convins. Știu că am dreptate și că va progresa enorm în anii ce vin, dar cât de bine îl înțeleg.

Mi-am adus aminte de primul meu an ca manager de flotă. Geez, nici nu puteam dormi noaptea, iar asta nu e o metaforă. Mă trezeam undeva în jur de ora trei gândindu-mă ba la clienta care-mi refuză refacturarea pe motive lipsite de fundament (dar pe care nu știam atunci să le contracarez), ba la vagonul oprit în câmp și pentru care nu reușesc să găsesc o echipă mobilă pentru a face reparația preliminară ca să-l pot transporta în siguranță la atelier, ba la faptul că am de comandat zeci de piese de schimb pentru revizii... 

Le-am rezolvat, pe astea și nenumărate altele. Job-ul meu e complex și primul lucru pe care l-am aflat a fost că voi învăța în fiecare zi. Aproape șapte ani mai târziu, asta nu s-a schimbat. Poate o să povestesc mai în detaliu cândva cam cu ce mă îndeletnicesc (în afară de a-mi lăsa clienții în viață, demers care mă solicită serios câteodată 🤫). 
Am visat multă vreme la starea de relaxare profesională pe care o am de ceva vreme. Nu că e mereu ușor (foarte adesea nu e), dar am ajuns la nivelul ăla de ”știu de unde s-o apuc. Chiar dacă nu știu totul, știu unde să caut informația completă. Iar dacă nu nimeresc singură, știu pe cine să întreb”, urmat de ”îi dau eu de cap”. Și chiar îi dau. 

Cât de mult mi-am dorit să ajung la nivelul ăsta. 
Cât de mult îmi invidiam colegii. 
Cât de tare mă temeam că n-o să ajung niciodată ca ei. 
Cât de convinsă eram că voi fi întruchiparea mulțumirii de sine dacă s-ar întâmpla asta.

Ani mai târziu, sunt acolo. Știu. Învăț. Am obținut, din nou, un punctaj uriaș la evaluarea anuală (iar de data asta chiar eram convinsă că am feștelit-o măreț, a fost un an deosebit de greu). Și de foarte multe ori, îmi place ceea ce fac. 
Numai că. 
Nu am nici pe departe bucuria pe care aș fi anticipat-o. Ar trebui să fiu mulțumită, sau chiar mândră de mine. Nu sunt, deși obiectiv vorbind I came a long way, cum se spune. 

Sunt acolo, dar nu prea găsesc niciun acolo.