Ce urmează după...

 ... o perioadă extrem de aglomerată, flirt pasional cu burnout-ul, team building și seminar la Paris și un escape game în care ai preparat o poțiune și l-ai identificat pe cel care voia să-l omoare pe Nicolas Flamel? (Musai să vă povestesc despre asta. Dragul de Sherlock Holmes ar fi fost mândru de mine).

Te duci să cauți soare și palmieri, asta urmează 🌴🌞🌴.

Ne citim peste aproximativ două săptămâni 🙂. 
Vă aduc niște soare și, sper, multe povești frumoase 😊. 

PS: trebuie neapărat să vă povestesc și despre pantalonii care se ascund aproape de fiecare dată când plec în concediu. 

Pupa-m-aș eu de profileră (sic) ce sunt, carevasăzică!

Asta e o postare din categoria ”nu că mă laud, da' zic”. 

Nu-i prima dată când mi se întâmplă, dar astăzi mi s-a reconfirmat că am un fel de al șaselea simț sau cam-așa-ceva în ceea ce privește oamenii. (Ok, admit că-n tinerețe s-a întâmplat și ca simțul cu pricina să fie plecat să ude buretele, motiv pentru care mi-am luat niște țepe de-am văzut stele verzi, emoțional vorbind. Însă asta numai pe partea sentimentală, de unde se poate deduce că simțul respectiv cam era călărit de hormoni în perioada aia, pun intended și mai închide odată paranteza asta, fată-hăi 🤨).

Așa. Prima dată când am remarcat chestia asta a fost în anul I de facultate - în cămin apăruse un flăcău de prin Vaslui, student la Drept, foarte simpatic și care a fost rapid îndrăgit de toată suflarea feminină. Mai puțin de yours truly. Era foarte atrăgător și popular, însă avea un nuștiuce care mă reținea în ce-l privește, mi se activau toate alarmele în prezența lui și eram foarte retrasă când apărea la noi, chemat de celelalte fete cu care împărțeam camera. 
Evident, treaba asta nu mi-a adus puncte în plus. ”E un tip mișto, fată, dar ție nu-ți place că nu e tocilar!”. Mno bine. 
Începutul anului al doilea nu m-a mai găsit în cămin, că mă mutasem la gazdă. Ne vedeam însă la facultate și așa am aflat că într-o seară de sâmbătă, cineva a spart mai multe camere de pe etajul fetelor, profitând de faptul că fetele erau în club. Știuse ce să caute și furase obiecte în general de dimensiuni mici, dar valoroase.
Raportat la vremurile acelea, pagubele nu erau tocmai minore, așa că a fost chemată poliția. Investigații, amprentare, tot tacâmul. Așa cum vă închipuiți probabil, autorul era tocmai Jose Armando după care leșinau toate locatarele căminului. 
Mi-a părut rău pentru fete și m-am abținut de la clasicul ”v-am spus eu”, dar nu pot nega faptul că mi-a trecut prin minte.

De-a lungul timpului am mai avut astfel de momente să le spunem intuitive, n-o să le înșir pe toate că iese ditamai foiletonul; mă rezum la primul și la cel de astăzi. 

Context profesional - din fericire, e vorba de un colaborator ocazional, nu de un coleg, că nu știu cât m-ar fi ținut nervii într-un asemenea caz. Respectivul s-a angajat în primăvară și a devenit contactul meu direct de la compania respectivă, după ce timp de mai mulți ani lucrasem cu altcineva. 
Din prima clipă mi-a căzut prost, și nu era vorba de elementul de noutate. Nu știu, avea ceva ce nu-mi inspira încredere. Profesional, manifesta un dezinteres crunt. Efectiv mi se părea că se uită ”prin mine”, explicam ce vreau și vorbeam cu pereții, răspundea mereu ”ah, sooooo” de parcă i-aș fi dezvăluit marile secrete ale umanității ascunse în Arhivele Vaticanului și după aia tot aiurea făcea. Aveam mereu documentație incompletă, verificări nefăcute (”ah, sooooo, am uitat”), hai să organizăm iar un call, îi re-explicam ce vreau, părea c-a înțeles, numai pentru ca ulterior să comită aceleași bazaconii. 

Nu m-am plâns niciodată de el, că nu-s genul. Am încercat să mă descurc cât mai bine cu cât aveam, respectiv cu cât primeam de la el, boscorodeam singură în fața monitorului, îi repetam instrucțiunile etc. Și încercam să evit pe cât posibil să-l sun (el oricum n-o făcea niciodată). Simplul fapt de a-i auzi vocea îmi dădea un sentiment extrem de incomod, de parcă aș fi vorbit cu un șarpe. Cred că la fel aș fi simțit și dacă mi-ar fi citit din cartea de telefon. 

Ei bine, azi am aflat că a făcut o nefăcută atât de mare, încât s-a luat decizia că nu va mai face parte din compania respectivă. Nu pot intra în detalii, dar a fost ceva urât din punct de vedere atât uman, cât și profesional. 

După primul moment de stupefacție, am conchis ”păi n-am avut eu dreptate să nu-mi placă individul încă de la început? Rezon!” 😃. Mă-ntreb dacă băieții ăia de la baza din Quantico n-or fi recrutând cumva, if you catch my drift 😇.

Un serial excelent și un documentar tragic

N-am mai scris demult despre filme, dar nici nu prea am mai urmărit ceva nou în ultima vreme. Astăzi m-am gândit să vă povestesc despre un serial cu un prim sezon scurt, dar intens și despre un documentar care pe mine una m-a șocat. 

”Dept. Q”
Nu cred că m-aș fi apucat de el dacă nu mi l-ar fi recomandat două dintre cele mai bune prietene (care-mi cunosc bine gusturile). Spre deosebire de altele, acesta este un serial relativ puțin promovat, sau cel puțin în ”bula mea” nu ajunsese. 

Având la bază un roman polițist danez, acțiunea se petrece la Edinburgh și urmărește povestea unui polițist care, scăpat cu viață ca prin urechile acului dintr-un atentat în care un coleg a murit iar altul este grav rănit, se pomenește instalat la comanda unui departament nou înființat. Scopul departamentului este acela de a soluționa cazurile vechi din trecut, rămase nerezolvate.

Pe Matthew Goode îl știam numai din ”Downton Abbey”, unde interpretase un nobil spilcuit; mi s-a părut foarte convingător în rolul morocănosului, traumatizatului și - oarecum - cinicului Carl Morck. Din echipă vor ajunge să facă parte Akram Salim (un IT-ist, fost polițist în Siria, care dorea să se întoarcă la vechea meserie) și Rose, care fusese retrogradată la munca de birou în urma unor probleme de ordin emoțional și, asemeni lui Akram, voia să revină în prima linie. 
Akram a devenit rapid personajul meu preferat. Taciturn și modest, nu e nici pe departe atât de bleg pe cât pare și a servit niște surprize savuroase.

Primul sezon este scurt (9 episoade) și tratează cazul lui Merrit Lingard, o procuroare care a dispărut în urmă cu 4 ani și despre care s-a crezut multă vreme că e moartă. Nu pot intra în detalii, fiindcă dacă nu l-ați văzut v-aș spoileri și nu vreau asta; ce pot spune însă e că Merrit trăiește, iar condițiile captivității sale sunt de natură să înfioare pe oricine. Nu știu cum ar putea supraviețui cineva așa, o perioadă atât de îndelungată și păstrându-și mințile întregi. 

”Dept. Q” este un tipic Nordic Noir, cu o tentă gotică, întunecată, ritm mai degrabă lent și suspans bine dozat. Nici umorul negru nu lipsește. Mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă nu e serialul tipic pentru ”binging” și mă voi bucura când va apărea sezonul al doilea (anunțat pentru anul viitor). 

”American Murder: the family next door” 

Am urmărit documentarul ăsta aseară și m-am dus la culcare aproape vorbind singură. Cum a fost posibil să se întâmple asemenea nenorocire, cum?! 

Undeva în statul Colorado locuia o familie desprinsă parcă din reclamele Kodak. Chris și Shanann Watts erau căsătoriți de 6 ani, aveau 2 fetițe superbe de 4 și 3 ani, Bella și Celeste, iar Shanann era însărcinată în 15 săptămâni. Spre marea lor bucurie, de data asta urma să aducă pe lume un băiețel. 

În dimineața zilei de 13 august 2018, Shanann și fetițele erau de negăsit. Telefonul lui Shanann și verigheta au fost găsite în dormitor, dar nici urmă de ele. Investigațiile au fost demarate, folosindu-se inclusiv câini. Chris își făcea griji, a acordat inclusiv interviuri emoționante pentru televiziunile locale, implorându-și public familia să se întoarcă acasă. Dar nu aveau niciun indiciu.
Descoperindu-se că avea o amantă, Chris a fost întrebat dacă ar accepta un test cu detectorul de minciuni. A fost de acord, a dat testul - și l-a picat. 
Asta a rupt ceva în el și i-a mărturisit tatălui său. 
Shanann și fetițele erau moarte. 

Versiunea lui inițială a fost că a surprins-o pe Shanann sugrumând copilele și că, într-un acces de furie, a strangulat-o. 
Dar investigațiile ulterioare, de după găsirea cadavrelor (Shanann într-o groapă, iar fetițele în niște rezervoare de țiței) au dovedit că de fapt tot el le omorâse și pe fete. La proces, a mărturisit că le sufocase pe rând cu o pătură: mai întâi pe Celeste, apoi pe Bella, ale cărei ultime cuvinte au fost ”daddy, no!”.

A primit multiple sentințe cu închisoarea pe viață, fără dreptul la eliberare condiționată. Nu va mai ieși din pușcărie niciodată. Din ce am citit, este izolat de ceilalți deținuți, fiindcă nu ar fi în siguranță. Așa cum se întâmplă de obicei în închisori cu ucigașii (sau violatorii) de copii. 

Documentarul include numeroase imagini cu adevărații protagoniști (descărcate de pe contul de Facebook al lui Shanann, cu acordul familiei sale) și asta e ceea ce m-a îngrozit și mai tare. Chris părea un tată atât de iubitor, de grijuliu, fetițele erau topite după el, îi alergau în brațe... Și el avea să le omoare cu mâinile lui. Cu aceleași mâini cu care le ridica și le făcea avion, în timp ce ele chițăiau bucuroase ”daddyyyyy”.
Este o oroare care nu poate fi cuprinsă cu mintea. 
Ce resorturi se rup, ce plesnește în mintea și inima unui tată care ajunge să-și sufoce copiii cu o pătură?

Nu vă pot recomanda acest documentar, este crunt. Și nici nu pot spune că are vreo morală, sau că ar fi ceva de dezbătut. Poate cel mult de către psihiatri, deși cumva cred că nici ei nu ar putea să explice asemenea hău.