Orvoar, Insipido! Să nu-mi scrii :))

Este adevărat că nu traversez o perioadă tocmai trandafirie, dar, dacă ar fi să inventariez motivele care-mi pricinuiesc dureri de cap, stres şi nervi puşi pe moaţe, ei bine, unul dintre ele poate fi tăiat de pe listă: neasemuit de antipatica mea colegă, Insipida Somnoroasă, nu mai e la noi. S-a cărăbănit. Sper că marţi a fost ultima zi în care a trebuit să-i suport mutra acră şi toanele. Dar să vă povestesc de la început şi chiar sunt curioasă ce părere veţi avea voi despre întreaga poveste. Că eu am o opinie şi tare mult mi-ar plăcea să am dreptate, sincer vă spun :)))

Aşadar. Compania la care dau cu sapa are doi clienţi principali şi deţine două sedii - pentru fiecare client fiind alocat un sediu unde au loc serviciile de logistică. Între cele două centre este o distanţă de 8 kilometri şi, cu toate că lucrăm sub aceeaşi pălărie, n-avem de-a face unii cu alţii. Clienţii ("mandanţi", cum s-ar zice în germană) au profile de activitate foarte diferite, chiar dacă sistemul de operare în care se lucrează e acelaşi.

Bun, lăsând la o parte preambulul - care deja riscă să devină prea stufos - să revenim la Insipida din poveste. Că vorba ceea, dacă n-ar fi..... nu v-aş fi povestit despre drăgălaşa de ea de-atâţia ani :)) Bref, într-o bună zi femeia a avut revelaţia că poziţia de adjunct în micul nostru departament nu mai corespunde aptitudinilor ei (fleoşc, Mariţo) şi ar dori să devină team leader la secţiunea de sortare-ambalare. Cum la noi nu era niciun loc disponibil (e nevoie de trei team leaderi şi trei avem), Musiu Şarl i-a propus să-şi îndrepte atenţia spre celălalt sediu. Cum ar fi dacă ar aplica la ei? Mai ales că acolo au avut loc acţiuni masive de extindere, clientul preconizează să se dezvolte foarte mult în următorii ani, aşa că s-a renovat, s-au făcut îmbunătăţiri şi s-au angajat oameni. 

Juna a prins ideea din zbor, a aplicat şi din acel moment, Musiu Şarl a făcut tot ceea ce-a depins de el pentru ca ea să fie acceptată dincolo. A învăţat-o ce să spună la interviu, a ajutat-o să-şi pună la punct aplicaţia, ba chiar i-a pus şi o pilă la omologul lui din partea cealaltă.

Previzibil, ţinând cont de eforturile lui, Insipida a fost acceptată dincolo. Am mai avut ceva emoţii legate de contractul dintre clientul respectiv şi compania noastră, dar se pare că lucrurile sunt totuşi în ordine.

Având în vedere preconizata ei plecare, colegii noştri au ouat o idee: să-i luăm cadou de rămas-bun. Şi cine să se ocupe de toată treaba asta, adică să strângă bani şi să cumpere? Păi cum cine, normal că Greta, doar au fost colege de departament atâţia ani!

Mie-mi spui, am bombănit, dându-mi silinţa să mimez un entuziasm plenar. În primul rând, nu mă pricep la strâns bani. Aş fi fost o catastrofă dacă aş fi lucrat în fund raising. În al doilea rând... pentru cine? Pentru Insipidă, for Pete's sake?! La naiba. Dar nu mă puteam fofila, aşa că iată-mă strângând bani şi meşterind un cadou. 

M-am hotărât, sfătuindu-mă şi cu ceilalţi, să-i iau o plantă de apartament, de fapt un arbust mititel, care se numeşte "copacul cu bani". Pasămite e o tradiţie în Germania: la ocazii gen nunţi, botezuri, aniversări şamd, se dăruieşte un astfel de arbust, de crengile căruia se prind bancnote (de regulă de cinci euro, ca să fie cât mai multe). E un dar aducător de noroc, zice-se. Bun, bani am strâns, planta am achiziţionat-o, dar treaba cu agăţatul bancnotelor s-a dovedit tare anevoioasă. Aproape 3 ceasuri am petrecut aseară cu această îndeletnicire. Ca să vedeţi şi voi ce-am ajuns să fac pentru Insipida care mi-a făcut nervii franjuri ani de zile :))

La sfârşit, ceea ce-am manufacturat arată cam aşa:

Bancnotele nu se văd prea bine, dar sunt acolo, pe toate părţile :))

Nu i-l voi putea oferi personal - nu că aş regreta, abia nu mai trebuie să joc teatru. Azi ar fi trebuit să fie ultima ei zi la noi, dar au chemat-o, intempestiv, încă de marţi. Aşa că i-am dus verzitura unei colege, care se va întâlni cu Insipida duminică la amiază (locuiesc aproape una de alta) şi i-l va da.

Acestea fiind spuse.... aerul e mai rarefiat la mine la serviciu, păsărelele slobozesc triluri :)) şi e atât de mişto fără murătura aia nesuferită. Ce e interesant e că deocamdată nu i-au găsit înlocuitor şi nici nu par să se grăbească. În cazul în care eu mă îmbolnăvesc, departamentul e more or less pe butuci :))  În fine, astea-s detalii, om vedea. Dacă ei nu se agită, eu de ce-aş face-o?

Apropo de triluri, ieri m-am simţit inspirată şi toată ziua am fredonat următorul catren, compus pe loc, într-un puseu de elan creator:

"Şi viaţa fără X e-o poezie,

Este poveste scrisă pe hârtie,

S-a dus, pe alţii cu nervii să-i facă

Aşa cum făcea şi-aici altădată".

Eh, ce ziceţi? Sunt talentată au ba? :)) Pupa-m-aş pe frunte de stihuitoare să mă pup :D 

PS: Insipida ştie că va primi un cadou din partea tuturor, pus la punct de mine (i-am spus marţi, când am aflat că pleacă mai devreme decât era plănuit).  A spus doar "dă-i-l lui Cutăreasca, oricum mă văd cu ea duminică". Niciun mulţumesc, nimic de felul ăsta.

Nu că m-aş fi aşteptat, doar o cunosc ca pe-o iapă brează :))

PPS: lumea spune că la sediul celălalt atmosfera e mult mai încordată decât la noi, munca e mai grea şi e mai dificil de lucrat cu oamenii de acolo. Eu îi doresc Insipidei să reuşească. Sincer! Nu de alta, dar parcă văd că vine înapoi dacă dă chix. 

Aşadar.... să vedem cum va fi viaţa fără creatură. N-a plecat decât de două zile şi atmosfera e deja mai puţin poluată, ca să zic aşa :)) Din punctul meu de vedere puteau s-o facă şi cancelarul Germaniei, numai să se dea dusă :D