O problemă pe care-am avut-o (Blog Challenge 18)

Leapșa-foileton a ajuns la tema cu numărul 18, iar pentru asta trebuie să vorbesc despre o problemă pe care am avut-o, indiferent care. După ce m-am gândit și-am eliminat de pe listă problemele despre care am scris deja, pe cele despre care nu voi scrie niciodată și pe cele derizorii, m-am oprit la, probabil, cea mai mare provocare pe care am întâmpinat-o în Germania - aceea de a-mi găsi serviciu.

După cum am mai scris cu diverse ocazii, eu am absolvit Facultatea de Jurnalism, după care am făcut un masterat în Comunicare & Relații Publice. Nefiind născută ieri, îmi dădeam seama că emigrarea în Germania presupune renunțarea la ziaristică (lucrasem în media, în România, timp de trei ani). Însă în condițiile în care urma să m-apuc de germană la aproape 28 de ani, șansele mele în domeniu erau practic nule.

Păstram o umbră de speranță în ceea ce privește activitatea în PR. Și acolo se scrie, desigur, dar nu e ca și cum ai face reportaje pentru ”Der Spiegel”. După ce am obținut un internship la departamentul de Relații Publice al clinicii din Bayreuth, am fost destul de sigură că am șanse reale în branșă. M-am descurcat bine și la final am obținut un certificat de practică foarte bun. Câteva luni mai târziu, am făcut încă un internship, de data asta în marketing regional. Despre ambele experiențe am povestit acum câțiva ani, aici. 

După cel de-al doilea internship, s-a cam rupt filmul. Nu se mai lega nimic, primeam în continuare invitații la interviuri, dar rezultatul era de fiecare dată un mail de respingere. Cred că au fost sute de astfel de mail-uri, fiecare dintre ele constituind un ghiont în nervii mei oricum terciuiți. În retrospect, înțeleg de ce; de ani de zile, piața de muncă e suprasaturată de absolvenți de studii superioare în domeniul mass-media, probabil că nici nu pot fi absorbiți cu toții.
Pe lângă asta, perioada 2009-2010 a fost foarte grea din punct de vedere economic pentru Germania, rata șomajului crescuse mult, practic nici n-o puteam nimeri mai prost cu primele căutări. Ce mai tura-vura - cu studiile mele făcute în România și cu germana începută la 28 de ani, aveam tot atât de multe șanse pe câte au porcii să zboare. 

Din ce văd, se pare că n-ar fi imposibil, totuși :)) Anyway, la vremea aia porcii nu păreau să fie dispuși la deplasarea pe calea aerului, iar eu ajunsesem la capătul puterilor. Realmente nu știam încotro s-o iau, unde să mai aplic, DE CE nu iese, dar oare va ieși vreodată? Am făcut și un curs de engleză pentru afaceri, pentru că băgasem de seamă că reprezintă un avantaj substanțial, iar engleza mea se cam prăfuise de când mă apucasem de germană. M-am ales cu un certificat eliberat de Camera de Comerț și Industrie din Londra (nivelul 2). Am luat examenul cu punctaj aproape maxim, dar certificatul nu mi-a folosit la nimic deocamdată. Măcar e valabil toată viața, cine știe, poate și-o dovedi utilitatea la un moment dat.

Să mă apuc de altă școală nu era o opțiune. Unu, la o specializare de scurtă durată (doi sau trei ani, care îmbină teoria cu practica și care se numește Ausbildung), nu eram acceptată în principal din cauza vârstei. Am aplicat și acolo, desigur, am stat de vorbă cu oameni care lucrau în Resurse Umane, peste tot mi s-a spus același lucru: teoretic, vârsta nu reprezintă o problemă. Practic, este... mai ales când cei mai mulți dintre aplicanții la astfel de specializări au în jur de 17-18 ani. Singurul Ausbildung unde m-ar fi acceptat ar fi fost în domeniul îngrijirii persoanelor în vârstă, pentru că e mereu criză de personal; însă, știind ce presupune asta, chiar nu mă simțeam în stare.

La facultate poate că m-aș fi putut duce, dar aveam 30 de ani și aveam nevoie de bani. Și nu în ultimul rând... nu știu dacă aș mai fi avut răbdare. Pentru un curs de câteva luni, da... pentru un studiu de opt semestre, nu prea cred. 

Serviciul actual a fost o șansă venită într-un moment când eram secătuită de energie și foarte speriată de situația în care mă aflam. Nu voi uita niciodată perioada aceea cruntă, lipsa de perspectivă, deruta, momentele de disperare... De câte ori sunt obosită de hăituiala de la serviciu, îmi aduc aminte cât de mult îmi doream cândva să fiu frântă de oboseală din cauza muncii. Și sunt recunoscătoare.