”Jurnalul lui 66” - teribila mărturie a Alexandrei, una dintre ”cei de la Colectiv”

Când am citit primul episod din serialul Alexandrei, supraviețuitoare a tragediei petrecute în urmă cu cinci ani la clubul Colectiv, m-am gândit că voi scrie despre asta pe 30 octombrie, când se va împlini jumătate de deceniu de la cea mai mare oroare din România ultimelor zeci de ani.

Dar azi, după ce-am parcurs printre fiori cel de-al treilea episod și neîndrăznind să mă întreb ce-o fi în sufletul Alexandrei la gândul că Piedone a fost reales primar, am simțit nevoia să scriu. Să vă spun despre acest foileton al Alexandrei, care nu doar că merită citit, ci ar trebui să fie parcurs de noi toți. Obligatoriu. Așa cum fiecare om ar trebui să viziteze măcar o dată în viață un lagăr de concentrare nazist, cu toată groaza pe care o presupune o astfel de incursiune. Este datoria noastră, a fiecăruia care am fost atât de norocoși încât să nu trecem prin asta. Să vedem. Să simțim. Să știm. Să nu uităm. Pentru ca ”never again”, mantra gravată în cinci limbi pe un monument din curtea lagărului Dachau, să nu rămână niște simple vorbe săpate în piatră. 

Așa ar trebui citit serialul Alexandrei. În finalul articolului voi pune link-uri pentru toate episoadele publicate până acum. 

Mă simt datoare să vă previn că este o lectură cumplită. Alexandra scrie fabulos, dar dincolo de asta, scrie din suflet, din carnea ei arsă, din pielea care se jupuia în fâșii la fiecare pansat, din sângele care curgea ”abundent, în voie” la fiecare manevră brutală a unor cadre medicale nu doar lipsite de cea mai elementară compasiune, ci și dezinteresate și insuficient pregătite. 

Serialul Alexandrei este nu numai o redare amănunțită a unor suferințe fizice și morale care ne-ar face pe mulți dintre noi să ne rușinăm la gândul că ne plângem de fleacuri (eu așa am simțit, citind-o); este un caleidoscop de tipologii umane care te trece printr-o multitudine de stări sufletești contradictorii, de la groază la recunoștință, de la furie la agonie, de la încleștarea pumnilor ”cum a fost posibil, ce fel de fiare erau acele cadre medicale?” la duioșie ”slăvit fie Dumnezeu că există oameni ca Alina sau Iulia...”. Sau cel puțin așa am simțit eu. Crezusem că am ”experiență” cu spitalele românești; ce mi s-a întâmplat mie este atât de neînsemnat și de nevolnic, încât mi se face rușine. 

Experiența Alexandrei (și de asemenea cea a lui Iris, a Flaviei și a Sandrei) din Spitalul de Arși este atât de înfiorătoare - și mă refer nu numai la urmările focului și slabele dotări din secție, ci mai cu seamă la atitudinea cadrelor medicale - încât eu una nu reușesc să pun în cuvinte. Ceea ce nu mi se întâmplă des. 

Medici care i-au montat cateter pe viu, chinuind-o mai întâi cu un ac bont, brutalizând-o și smucind-o, apucând-o de zonele arse. Și unde nu era arsă? Peste tot.... ”Ei, te doare, nu te doare nimic!”. 

Băile, adevărate torturi. Sub torentul unor suferințe care-o aduc într-o agonie în pragul vomei și-n care i se refuză orice anestezic mai puternic decât Ketonalul, Alexandra se roagă.   

„Ta-tăl nostr-u care…ești în cer…uri, sfințească-se nu-mele Tău, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și…pe…Pământ, pâinea noastră…cea de toa-te zilele, dă-ne-o nouă as-tăzi…” dar acolo, sub jetul dușului care spulberă plăgile, nici măcar în gând nu mai pot să rostesc ceva pentru că orice urmă de rațiune amuțește. Acolo, domnește haosul durerii și mă agăț de lacrimi ca să rămân om. Când Alina scoate tifonul de pe umărul stâng, sângele umple cada, înroșind-o. Nu înțeleg ce văd acolo, nu pricep de ce lipsește atât de mult din mine. Mâna dreaptă, despicată. Degetele negre, cu nervurile gingașe ale tendoanelor albicioase descoperite, lovite de apă. „Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri”. 

Abia la recomandarea psihologului spitalului i-au dat Tramadol, care-a făcut infernalele băi oarecum mai suportabile. De ce-a fost nevoie să le spună psihologul? Nu e ca și cum acesta avea opinie medicală, nu? De ce pe ea nu au ascultat-o, când implora în agonie?

Medicul care i-a deschis articulația degetului pe viu. Medicul care-i șuiera disprețuitor să lucreze ”la starea de spirit”. ”De ce nu ești veselă ca celelalte fete, tot timpul plângi”. Oare la care fete s-o fi referit distinsa doctoriță? La Flavia, care după ce-a fost adusă de la una dintre băi, a zis rușinată și clănțănind din cauza frisoanelor ”Alex, am țipat ca un animal”?

Pe de altă parte, asistentele. Infirmierele. OAMENII de pus la rană. La propriu.

”Alexuța, puiul mamei. Hai, te rog, fii cât poți tu de curajoasă, uite, trag cât de încet posibil. Draga de tine, uite te dau cu crema asta, nu ustură așa tare și-ți face mai bine decât Flamazinul”.

Miruna. Și ea asistentă.

”Ți-am adus cocktailul cu Tramadol. În sfârșit îți dau medicamente pentru durere.
-Da, am cedat zilele trecute, Miruna. N-am mai rezistat.
-Te cred, draga mea… Nu înțeleg de ce a durat atât să îți scrie ceva. Noi ți-am fi dat, dar nu putem așa, de capul nostru”.

Chiar așa. De ce-a durat atât? Se temeau de condiția ei medicală? Bine că nu se temeau când i-au deschis articulația pe viu, cu bisturiul, refuzându-i (”nu e nevoie”) anestezia locală. 

”Mulțumesc”, i-a spus ulterior Alexandra doctoriței, ”sper că-mi veți da în continuare”. ”L-am trecut în hârtie. Dacă vrei să primești, va trebui să ceri”. Dar ceruse! Zile în șir ceruse, printre lacrimi și gemete. Nu-i dăduseră decât Ketonal.

Iulia. Asistenta care a îngrijit-o acasă, după externare, asumându-și un risc enorm.

Alexandra era plină de răni supurânde, tot corpul îi era o infecție. Coji sub care mustea puroiul. Îi dăduseră drumul așa. Mama ei a sunat-o, disperată, pe Iulia. 

Iulia a venit.

”Scoate un flacon de săpun și toarnă din belșug pe buretele cu țepi de silicon. Freacă rănile de pe corp și de pe scalp până când râmân fără răsuflare. Mă înec cu propriile mele lacrimi. Iulia mă consolează și mă îmbărbătează.

-Copilule, te scap de mizeriile astea și vei vedea ce bine vei fi. Hai, încă un pic.

Mă ridică în picioare și mă spală pe tot corpul ca pe o neputincioasă. Îmi este rușine. Odată ajunsă în pat, mă pune în șezut și continuă să lucreze. Scoate din sacoșă câteva fiole de Colistin pe care le prepară cu ser fiziologic.

-Să vă duceți la farmacie să îi luați cel puțin douăzeci de sticluțe.
-Dar nu am rețetă…
-Spuneți-le despre Colectiv, vă vor da sigur. Ele știu despre ce e vorba.

Mama pleacă și rămân cu Iulia care îmbibă comprese sterile în antibiotic și îmi scaldă rănile în medicament. Apoi, îmi acoperă plăgile cu o brumă de Oximed, peste care așterne tacticos, cu gesturi de chirurg, fâșii de Atrauman.

-Am terminat pe astăzi”. 

Așa a tratat-o, zi după zi. Farmacistele i-au vândut mamei Colistin fără rețetă. Așa cum spusese Iulia, ele știau. ”Avem de toate”, oh, cum să nu... Rănile s-au curățat. Pielea a început să se vindece. Doctorii se felicitau când o vedeau la control ”eee, vezi, ți-am spus că era doar o problemă de timp”.

Nu de timp. De Colistin, singurul antibiotic la care răspundea ceea ce se va dovedi că era infecție. De Iulia, asistenta care și-a riscat serviciul pentru a o salva pe Alexandra.

Nepăsare. ”Nu mai veniți la mine, că eu nu mă amestec în problema Colectiv, e multă politică”, i-a spus un doctor. Un om care a depus un jurământ să vindece, să aline. Hipocrate s-ar răsuci în mormânt. ”Nu ne interesează”. ”Nu ne privește”. Pozele cu rănile ei au dispărut, la fel și o parte din actele unde scria ce medicamente i s-au dat. Au rămas documentele care confirmă că era infectată cu Pseudomonas. Dar i se spunea că rănile nu se vindecă pentru că nu are o stare de spirit adecvată. 

Cere pozele doctoriței. Îi sunt refuzate. ”Nu sunt oficiale”. Dar sunt ale ei, i-au cerut acordul, a spus că i le pot face. Nu. Pozele plăgilor ar demonstra existența infecțiilor. Deci nu i le dau. 

Am terminat de citit cel de-al treilea episod. Aproape îmi tremură mâinile. Nu-mi vine să cred că cel mai ”ușor” de citit a fost primul episod, cel despre incendiu. Nu-mi vine să cred că cel mai crunt lucru care i s-a întâmplat Alexandrei a fost nu focul care-a mutilat-o, ci spitalul care-ar fi trebuit s-o ajute. 

Așa cum am promis, pun link-urile. CITIȚI. Nu vă poate fi nici a zecea mie parte de greu cum i-a fost ei. 

Prefață la ”Jurnalul lui 66”

Episodul I: ”Noaptea în care am ars”

Episodul II: ”Spitalul nevindecării”

Episodul III: ”Arșii nimănui”

Nu știu ce să scriu în încheiere. 

Un gând bun pentru Alexandra, Flavia, Sandra, Iris și ceilalți, zecile de ceilalți care-au scăpat de moarte pentru a cunoaște oroarea unor spitale românești.

Recunoștință pentru Iulia, Alina, Miruna și cele asemeni lor.

”Never again”.