Trei pentru ultima zi de vară

Food for thought, cum atât de mișto zic englezii (ca fapt divers, originile acestei expresii se află undeva prin secolul al XIX-lea). 

🍁 E ultima zi de vară calendaristică și ultima zi de weekend. Mâine începe o nouă săptămână de lucru și mai începe și toamna. Apăi cum să nu te deprime perspectiva? Înțeleg prea bine asta. Și totuși, nu e ca și cum ciclicitatea anotimpurilor ar fi un fapt până acum necunoscut și recent aflat. Nu înțeleg, prin urmare, deprimarea generală cauzată de mai sus-menționata ciclicitate, mai exact de faptul că mâine vine toamna (în calendar, cel puțin; că mai avem totuși trei săptămâni până la echinocțiu). 
Da, toamna e cu zile mai scurte, cu ploaie, cu sentimentul ăla inefabil de trecere a timpului. Înțeleg, și pe mine mă încearcă nostalgia. Dar toamna e și cu must (yummy, uite ceva ce-mi lipsește din România), cu găluște cu prune, cu dovleac copt, cu prăjitură cu mere, care - vorba doamnei Ojog-Brașoveanu - aromește toată casa, cu inconfundabilul parfum de frunze uscate... și, dacă tot se înserează mai repede, poate fi și cu un binging de seriale preferate 🧡.
Apropo de maraton de seriale: am cunoscut mai demult un șef de atelier feroviar care avea toate atributele să te bage-n sperieți la o adică: înfățișare de om foarte dur, strict din punct de vedere fizic ți l-ai fi putut închipui fără probleme în rol de comandant de lagăr, negociator feroce, când ridica tonul câtuși de puțin se făcea răcoare, dacă mă-nțelegeți. În fine, ați prins ideea. Ei, și contextul a făcut de-am lucrat mult cu omul, de unde la început eram intimidată am ajuns să ne înțelegem foarte bine inclusiv când nu ne puneam de acord pe diverse chestii etc. Și-ntr-o bună zi (de noiembrie), îmi spune la telefon că-mi va răspunde la Email în săptămâna următoare, fiindcă joi și vineri are liber, un rest de concediu. 
- Mișto, zic, și ai vreun plan?
- Da' evident că am. Maratonul meu anual de ”Harry Potter”. 
- Haha, cu fiul tău, nu? (Știam că are un băiat de 12 ani). 
- Neah, nu l-a prins deloc povestea. Mă uit singur. Eu și cana mea de ciocolată caldă. Ah, de când așteptam perioada asta. 
Am închis telefonul cu un aer perplex, era ultima chestie la care m-aș fi așteptat din partea unuia ca el. Iată, inclusiv despre asta este toamna 🙂.

✍️ Astăzi este (și) Ziua Limbii Române, prilej pentru politicieni să se dea în stambă (nu că le-ar trebui de fapt vreun prilej pentru asta, mind you 🙄). Personal, mi-ar plăcea să fie sărbătorită prin organizarea de dictări publice (așa cum se face în Republica Moldova), cu premii în cărți. În toate orașele României. Multe, multe, multe cărți 😍. Dar apoi revin la realitate și-mi spun că tocmai acei oameni care ar avea mai mare nevoie de citit nu ar lua niciodată parte la asemenea evenimente. 

Nu încetează să mă surprindă oamenii care stâlcesc limba română (în special în scris) și nu par să aibă nicio problemă cu asta. ”Doar nu suntem la școală, ca să fie nevoie să scriem corect!”. Un argument ca ăsta îmi dă ecran albastru, pe cuvânt. 
Oarecum off topic: nu știu dacă v-am mai zis, limba germană și limba română împărtășesc o serie de cuvinte foarte asemănătoare, aspect lesne de observat dacă luăm numai câteva exemple: (das) Problem, (die) Priorität, (das) Restaurant, (die) Kartoffel, (der) Kaffee, (die) Polizei și mai sunt multe. Mare bucurie pe capul meu pe vremea când mergeam la cursul de germană și descopeream cuvinte de astea. Acumulam fără efort, cum ar veni 😀. 

👗 Peste câteva săptămâni vom merge la o nuntă, prilej de căutat rochie. Dincolo de oferta de care-am dat până acum - sclipici, mult sclipiiiici, pene, pufi, pietricele aplicate, ștrasuri și perluțe, de ziceai că-s la șantan (iar o citez pe doamna Ojog-Brașoveanu), n-am ce lucra și m-apuc să probez un jumpsuit. Mai bine-mi băgam un băț în dos și mergeam cu el târâș, cum se zice.
Fie vorba-ntre noi, jupânul mi l-a adus să-l încerc. Ce-i drept, de priceput se pricepe să-mi aleagă hainele, mult mai bine ca mine de altminteri (tot el mi-a găsit și rochia de mireasă. Adică am ales din trei care intraseră pe ”lista scurtă” și pe cea aleasă de el am simțit-o că e EA de-ndată ce-am pus-o pe mine ❤️). 
Bun, deci a venit cu marafetul, încearcă-l, zice. Mai avusesem eu cândva salopete (în tinerețe, fost-ai lele), să vedem, dară. 
Oameni buni. Frații mei albi (cum zicea Dem Rădulescu în sceneta aia demențială cu Jean Constantin), în viața mea n-am pomenit meșteșug de bazaconie mai mare ca ăsta. Nu era un jumpsuit ca toate celelalte, avea un fel de fustă peste pantaloni (de ce ți-ar mai trebui fustă dacă ai pantaloni, întrebare 🤨), plus partea de sus era concepută foarte ciudat, un fel de parte-peste-parte în care trebuia să fii vreun fel de Houdini ca să te introduci. 
M-a ajutat omul să mă îmbrac, n-arăta musai rău, dar era mult mai potrivit pentru o femeie de 1,80 metri și pe tocuri de 10. Mno asta e, dă-l jos. 
- Noooo, stai aicea cu mine și ajută-mă să mă extrag. Vorba aia, tu m-ai băgat în el, tu să mă scoți. 
Ce pot spune. Ar fi meritat să vedeți cum ne străduiam să dăm jos de pe mine chestia aia 🫣. La un moment dat mă apucase un râs nebun. ”Nu mai râde, dacă reușim să scoți un cot, e rezolvată” 🤣🤣🤣. 
Una peste alta, încă n-am rochie, dar sper să-mi găsesc una care se îmbracă așa cum se îmbracă orice rochie cumsecade.