Dezlegare prematură la pește

Zilele astea stau binișor acasă și dospesc, dat fiind că aici se sărbătorește Paștele, ceea ce e foarte drăguț. Nu mă invidiați, o să lucrez probabil sâmbăta viitoare (mai puțin drăguț). Și stând eu așa și tot citind cu abnegație din ”Agonie și Extaz” de Irving Stone, mi-a venit o poftă imensă de pește prăjit. Nu mai vedeam nimic în fața ochilor decât un pește rumenit, de preferat cu puține oase, căruia să-i degajez șira spinării și pe care să-l înfulec cu voluptate. Simțeam deja în nas aroma prăjelii, ce mai, cred că nu mai trebuia mult și-aveam halucinații cu zeci de pești prăjiți unduindu-se languros și ademenitor în jurul meu :)))

Problema era că damblaua mea culinară survenise sâmbătă în jurul orelor 20.30, adică după ce toate magazinele s-au închis și închise rămân până marți. Am înghițit în sec, m-am mirat de cât sunt de inteligentă (not) și-am conchis că va trebui să am răbdare până mâine seară, când mergem să mâncăm la un local grecesc. Pește-pește-pește-pește-pește.

Din fericire, mi-am adus aminte că zilele astea se desfășoară în târg un fel de bâlci anual, intitulat ”Sărbătoarea Primăverii”. La astfel de evenimente, avem de obicei un singur obiectiv gastronomic: langoși. Ca și astăzi, de altfel, numai că pe lângă asta, ați ghicit, pește-pește-pește-pește-pește.

Vremea nu era deosebit de promițătoare și nici ”mezanplasul” nu era din cale-afară de ofertant, însă ce-mi păsa mie? Pește. Am trecut pe lângă o tarabă unde se vindeau chifle cu pește marinat, nope, al meu trebuia să fie prăjit. Amușinam prin aer ca un ogar la vânătoare și practic nu mai aveam ochi pentru altceva. 

Până i-am văzut pe ei, pe frumoșii ăștia:

Pește proletar, macrou, nu vreo finețe. Dar ce-mi păsa mie. Asta-i pofta ce-o pofteam! Fără sosuri, fără mujdei (la nemți nici nu există așa ceva, habar n-au să trăiască :D), fără nimic altceva decât o chiflă. Am împărțit unul cu jupânul, că nu de foame era vorba, ci doar de poftă. Și bun a fost, s-a dus exact unde trebuie. Aș putea să spun c-a fost un fel de dezlegare anticipată la pește, având în vedere că Floriile ortodoxe sunt peste o lună.

”Pentru nimic în lume n-aș putea deveni vegană”, am concluzionat și, cu damblaua satisfăcută, am dat o raită. Desigur, ne-am făcut și pofta cu langoși, care-au fost la fel de buni ca întotdeauna. Altminteri, nimic ieșit din comun, obișnuitele carusele. 

Nici plătită nu m-aș da într-o chestie ca asta. Numai când vedeam cum îi scutură, îi învârte și-i smucește-n sus și-n jos pe bieții oameni prinși în scaunele alea, și simțeam bunătatea mea de pește zbătându-mi-se în stomac. 

Nostalgia copilăriei... cred că toți am condus măcar o dată vreun scuter din ăsta. Sau mă rog, am fost copiloți, cum am fost și eu :))

Acestea fiind zise, mă duc să mai citesc puțin. Mâine stau acasă, nu de alta. Sper să nu mă apuce vreo poftă gen tochitură moldovenească, pentru că de-aia chiar n-am cum să fac rost până marți :))