Recviem pentru Bruxelles

”Stranie coincidență”, i-am spus omului ieri la amiază, în timp ce ne pregăteam să plecăm spre München, la un nou concert dirijat de Zubin Mehta la Filarmonică. Din repertoriu urma să facă parte, printre altele, Recviemul lui Mozart. O misă funebră, interpretată într-o zi în care omenirea s-a încovoiat sub povara tragediei petrecute la Bruxelles. 

Avea să fie cel mai răscolitor concert dintre toate cele la care am fost de-a lungul timpului.

Am ascultat multă muzică clasică până acum și unele lucrări mi se par cu adevărat tulburătoare. Niciuna dintre ele nu se compară însă cu Recviemul lui Amadeus. În umila-mi opinie de puțin cunoscătoare, dar foarte îndrăgostită de acest gen de muzică, nu există nicio altă lucrare mai dramatică și mai încărcată de tensiune. În același timp, eu nu știu să se mai fi compus vreo piesă care să-ți lase în suflet o atât de frumoasă tristețe și melancolie.

Recviemul urma să fie interpretat fragmentat, din motive pe care le-am înțeles abia la fața locului, citind programul de concert. În afară de el, în repertoriu se mai regăseau ”Serenada nr. 10 Gran Partita pentru 12 suflători și contrabas”, precum și ”Ave Verum Corpus”, ambele compoziții aparținându-i tot lui Mozart. 

A fost o mare bucurie pentru mine să-l revăd pe Zubin, între timp pe deplin refăcut după intervenția chirurgicală de anul trecut și arătând foarte bine. Poate că unii vor ridica o sprânceană citind asta, dar chiar mi-era dor de el. Cel mai recent concert la care fusesem a avut loc în septembrie, iar ultimele săptămâni n-au fost prea ușoare pentru mine. Aveam mare nevoie de acest panaceu sufletesc, de bucuria interioară pe care o am urmărindu-l dirijând în spațiu și timp real. 

Serenada este încântătoare, deși trebuie să recunosc faptul că, dacă nu aș fi știut, nu aș fi asociat-o cu Mozart. Nu știu de ce, poate pentru că operele lui Amadeus sunt în general mai unitare, iar serenada a avut destule părți cu ”ruperi” de ritm și contraste. Fiind vorba de o lucrare pentru o orchestră în formulă restrânsă, am putut fi mai atentă la anumite sonorități. Și mi-a plăcut ce-am auzit, în special clarinetul.

Interpretarea Recviemului a fost neobișnuită; după cum am spus, lucrarea a fost prezentată doar parțial. Aceasta întrucât, după cum se explica și în programul de concert, Zubin a hotărât să dirijeze numai acele părți compuse ori măcar începute de Mozart înainte de-a muri (deci având ”amprenta” sa) și terminate de Franz Xaver Süssmayr, cel care a dus la bun sfârșit Recviemul lăsat neterminat de Mozart. Sunt multe de spus aici și n-aș vrea să le amestec. Povestea Recviemului este pe cât de interesantă, pe atât de complexă și m-am gândit să o scriu, în măsura în care am aflat-o și înțeles-o eu însămi, într-un articol separat. 

Înainte de primul acord al lucrării, Zubin a luat un microfon și s-a adresat publicului.

”Doamnelor și domnilor, întâmplarea a făcut ca astăzi, când în Bruxelles a avut loc o tragedie, noi să interpretăm Recviemul lui Wolfgang Amadeus Mozart. Aș vrea ca, în timp ce ne ascultați, să vă gândiți la oamenii care în aceste momente suferă. Iar rugămintea mea este ca la final să nu aplaudați”. Apoi s-a întors și a făcut semn orchestrei. 

Îl ascultam și nu-mi luam ochii de la el. Părea că-și găsește greu cuvintele, făcea pauze, rostea încet, înecat. În mod evident era încordat și marcat de evenimente, iar asta m-a impresionat mult. Știam despre el că este un mare umanist, că e conștient ce înseamnă războiul și că tragedia acestuia nu-i este străină. 

Primele acorduri din Recviem parcă m-au electrocutat și m-au indus în transă. Știu că mă repet, dar nu există ceva mai tulburător. Îmi încleștasem mâinile. Lăsam să mi se prelingă-n suflet muzica aceea sfâșietor de frumoasă, îl priveam pe el dirijând orchestra, îi citeam tensiunea pe chip, mă gândeam când la mama, când la niște vise de-ale mele și-n timpul ăsta îmi șiroiau lacrimile pe obraji.

Din ”Lacrimosa” am audiat doar primele opt măsuri , adică aproape un minut. Atât a apucat Mozart să compună din ea înainte de-a muri și atât a dirijat Zubin ieri seară din această parte, care constituie punctul culminant al Recviemului. A fost omagiul său pentru victimele atentatelor din capitala Belgiei. 

”Ave Verum Corpus” e foarte scurtă și simt că i-am rămas datoare. Spun asta pentru că... practic, a trecut pe lângă mine. Nu mi s-a mai întâmplat asta până acum. Dar tocmai de aceea spuneam că a fost cel mai răscolitor concert din viața mea. Am ascultat, dar nu am auzit. Nu mi-a rămas nimic din această lucrare. Mintea mea era doar la Recviem, doar la tonalitățile din ”Lacrimosa”, doar la ultima măsură scrisă de Mozart, doar la felul în care Zubin își împreunase mâinile la final și înclinase capul, într-un gest pe care eu l-am interpretat a fi expresia durerii și a resemnării în fața dezastrului pe care îl comemora.

După ultimul acord, a urmat o clipă de liniște. Publicul s-a ridicat în picioare. Dirijorul și orchestra s-au înclinat ușor și au părăsit sala în tăcere absolută. 

A fost un moment apăsător, în care tensiunea se simțea aproape fizic.  Tot în tăcere, oamenii s-au îndreptat spre ieșire. Nu mai rămăsese nimic de spus. 

Știu că printre cititorii mei sunt și unii care locuiesc în Belgia. Un gând bun și o îmbrățișare pentru fiecare dintre voi.  Sper că sunteți bine atât voi, cât și cei dragi vouă.