Drumul de la imaginație la dor

Zilele astea (nu pot să nu) mă gândesc la ceva ce mi-aș fi dorit, care-ar fi fost cu siguranță extraordinar, o amintire din categoria ”momente pentru o viață” și despre care apucasem deja să-mi imaginez ”cum ar fi dacă”... dar care n-a fost să fie. 

Nu-i nicio dramă, nu e ca și cum aș fi visat o viață întreagă la chestiunea respectivă. Dar îmi pare rău și momentan nu prea pot să mă detașez de asta. Iar ce mi se pare cel mai dificil e să renunț la imaginile pe care, incurabilă ce sunt, apucasem să mi le pictez deja în minte. Simțeam și emoția, și fericirea, și nerăbdarea, și fluturii din stomac. Pe toate le întruchipasem și tuturor le dădusem dimensiuni reale. Și pe toate trebuie să le arunc undeva acum. Nu la gunoi, că mi-e drag de ele... să zicem, pe o apă curgătoare :)

Imaginația poate fi un dar sau, dimpotrivă, o mare bătaie de cap. Încep să fiu tot mai convinsă că la mine e valabilă a doua variantă. Nici nu apuc să văd bine o anume treabă pusă pe făgașul bun, că și încep să fantazez. Și o fac atât de plastic și de ”viu”, încât evoc toate emoțiile, nerăbdările, fericirile... Văd încăperea în fața ochilor, văd și oamenii care-n imaginația mea sunt deja acolo, mă văd și pe mine, știu cu ce sunt îmbrăcată, îmi inventariez mental accesoriile, oare ce bijuterii aș purta? Ah, și sigur că mă duc la coafor înainte, nici nu se discută altfel. Și scriu și pe blog despre experiența respectivă. Tot în capul meu, desigur. 

... iar apoi, bufff, concretul dă cu mine de pământ de mi se terciuiesc toți fluturașii. Ia de-aici o gură de realism, cucoană și nu mai tot visa cai verzi pe pereți. Huh. Mă reculeg, mă caut de vânătăi, nimic prea grav, doar ceva care-o să doară sâcâitor o vreme. 

Așa-mi trebuie, dacă nu mă mai vindec de iluzionita cronică de care sufăr. Și măcar de-ar fi ceva conștient... dar nu e. De câte ori nu mi-am impus să termin cu visatul și imaginatul prematur! Și tot de-atâtea ori, gândurile mi-au scăpat din hățuri și m-am pomenit pictându-mi povestea în toate detaliile. Nu s-a întâmplat niciodată ca-n imaginația mea. Când mi s-a împlinit dorința, a fost altfel decât anticipasem eu. Nu mai frumos, nici mai urât, doar altfel. Iar când nu s-a împlinit... am rămas cu un gust amar și cu un dor nedefinit. 

Mi-am imaginat cum ar fi să merg cu mama la Paris. Vizualizam și cum îi dau vestea, cum îi arăt biletele și mergem amândouă la aeroport, cum râdem împreună așa cum o făceam cândva, cum mergem la Versailles unde s-a semnat tratatul despre care ea, ca profesoară de istorie, a predat de sute și sute de ori. Cât de mult i-ar fi plăcut...

Mi-am imaginat cum ar fi să ”fentez” cumva soarta și să am copii. Știam și cum i-ar fi chemat. 

Mi-am imaginat cum ar fi să călătoresc în toată lumea pentru a scrie povești despre oameni și locuri.

Și multe altele, pe care nu le amintesc aici. Din toate astea n-au rămas decât fluturii terciuiți. Iluziile dispărute. Vânătăile sufletești. Și dorul... acel dor pe care nu-l poți explica, după ceva ce n-ai cunoscut niciodată. 

Nu mai vreau să visez. Nu mai vreau să am imaginație. Nu mai vreau să sper. Nu mai vreau să cred. Asta deși, repet, nu s-a întâmplat nimic grav, slavă Domnului și pe de altă parte am parte de destule lucruri bune în viața mea. Dar vreau să fiu așa... amorfă, să hibernez din punct de vedere al fanteziei și dacă e să vină bucurii, să le trăiesc fără vreo ”repetiție” anterioară.

Nu mai vreau să-mi fie dor de ceea ce n-a fost să fie.