”Agonie și Extaz”

Am mai început cândva să citesc ”Agonie și Extaz”, dar am abandonat-o. Nu mai rețin din ce motive și n-aș putea oricum să-mi imaginez de ce, fiindcă-mi plăcuse de la primele rânduri. Am lăsat-o deoparte în ideea că o s-o reiau la un moment dat... cu toate că n-aveam nici cea mai vagă idee când ar putea fi momentul ăla. 

Dar, când am primit de la fina mea cartea ”Codul lui Michelangelo”, am știut că i-a sosit cu adevărat timpul. Nu este vorba de un ”cod” asemeni celui al lui Da Vinci, imaginat de Dan Brown, cu alte cuvinte nu e o ficțiune, ci este o analiză exhaustivă a Capelei Sixtine, ale cărei grandioase picturi au fost realizate de Michelangelo. Or, pentru a putea înțelege cu adevărat această carte, era necesar ca mai întâi să aflu cum de-a ajuns să picteze Capela Sixtină, ce l-a condus pe calea asta, ce-a simțit, ce-a gândit.

”Agonie și Extaz” este în egală măsură atât o foarte cuprinzătoare lecție de istorie a Renașterii, cât și o poveste de dragoste de mai multe feluri și desfășurată pe mai multe paliere: iubirea lui Michelangelo pentru marmură, pentru Contessina de' Medici (fiica lui Lorenzo, supranumit Il Magnifico), penru Clarissa și pentru Vittoria Colonna. ”Poți să simți marmura cum respiră”, declara el înfiorat. ”O simți cum îți răspunde și dacă ajungi să-i cunoști tainele și să o iubești, ți se înmoaie între degete ca aluatul proaspăt”. Mângâind un bloc de Carrara, auzea o voce interioară spunându-i: ”asta e dragostea”. 

Pietà

Iubirea pentru marmură l-a însoțit pe tot parcursul îndelungatei sale vieți (a trăit neobișnuit de mult pentru vremurile acelea, murind la 89 de ani de ceea ce, potrivit descrierilor, pare să fi fost un atac cerebral) și a dăruit omenirii lucrări de-o frumusețe și o expresivitate probabil unice. Un perfecționist, dornic de-a transpune frumusețea și forța corpului uman în sculptură, și-a riscat viața făcând disecții ilegale, pe ascuns, în singura cameră mortuară din Florența. Nu ar fi reușit așa ceva fără complicitatea starețului Bichiellini, care, deși dezaproba procedura, înțelesese de ce Michelangelo avea nevoie de asta pentru arta sa. Descrierea disecțiilor este de-un realism cumplit, citind simți practic în nas mirosul cadavrului și vizualizezi cu precizie felul în care Michelangelo, înspăimântat de ceea ce făcea dar în același timp fascinat, trăgea pielea de pe cap sau despica brațele pentru a studia structura mușchilor. 

Parcursul vieții și carierei lui au stat nu numai sub semnul pasiunii pentru pietra serena, ci au fost și decisiv influențate de relațiile cu diverși papi, mai exact de mofturile și pretențiile acestora, care de cele mai multe ori nu știau ce vor și se răzgândeau de la un moment la altul. Nu o dată s-a întâmplat ca Michelangelo să primească o comandă foarte mare de sculptură, să cumpere cu foarte mari sacrificii blocuri de marmură, pentru ca ulterior Papa să-și reconsidere pretențiile și să-l pună să facă altceva. ”Nu e meseria mea!”, a strigat Michelangelo deznădăjduit, atunci când Papa Iulius al II-lea i-a cerut să-i sculpteze portretul în bronz.

”Eu sunt sculptor, nu pictor!”, a exclamat el cu groază, atunci când același papă l-a însărcinat cu pictarea tavanului Capelei Sixtine. Și cu toate acestea, a trebuit să accepte noua însărcinare (alternativa fiind închisoarea) și, gândindu-se oare ce-ar putea picta pe o suprafață atât de întinsă, i-au venit în minte cuvintele din Geneză: ”La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul. Pământul era încă pustiu și gol; peste fața adâncului era întuneric... Atunci Dumnezeu a zis: ”Să fie lumină!”... Dumnezeu a mai zis: ”Să se ridice o boltă trainică între ape... o boltă prin care Dumnezeu va despărți apele care se aflau dedesubt de apele care se aflau deasupra... Dumnezeu numi bolta aceasta cer...”.

”Ce artist minunat a fost Dumnezeu atunci când a creat universul: sculptor, arhitect, pictor”, și-a zis Michelangelo. ”El care a creat mai întâi spațiul și l-a umplut cu minunile lui”. A fost momentul în care a știut ce va picta pe boltă: va reda Geneza, o recreare a Universului. Până atunci, tavanul fusese foarte simplu, pictat cu stele gălbui pe fond albastru. Michelangelo a fost cel care a făcut din el o capodoperă în sine.

A fost o muncă titanică, de ani de zile, dar contribuția lui la nemurirea Capelei Sixtine era abia la jumătate: papa Paul al III-lea i-a cerut să picteze ”Judecata de Apoi” pe peretele cel mare al altarului. Trecuseră 30 de ani de când pictase tavanul, forța îi slăbise și o vreme s-a îndoit că va putea duce la bun sfârșit noua misiune, cu toate că între timp se recunoștea pe sine ca fiind și pictor, nu doar sculptor. ”Judecata de Apoi” a fost ultima sa mare lucrare; nu la mult timp după ce o terminase, a făcut un atac cerebral în timp ce sculpta o statuie și la câteva zile după aceea a murit.

Am scris mult și n-am spus nici măcar un sfert din poveste. N-am scris despre dragostea lui delicată și niciodată mărturisită pentru Contessina, despre pasiunea vulcanică pentru Clarissa ori despre adorația platonică pentru Vittoria, cea din urmă dragoste din viața lui. N-am scris nici despre relația lui cu Leonardo da Vinci (la început una antagonică, ulterior transformată în considerație reciprocă), nici despre cea cu Rafael Sanzio sau cu Sandro Botticelli. Nici despre David, Moise, Bacchus ori  Pietà. Toate acestea sunt frânturi de istorie, dar în același timp reprezintă și particule de culoare în povestirea lui Irving Stone, conferind autenticitate și transportându-te în timp.

Cu adevărat, o carte extraordinară, despre un artist cum nu va fi vreodată altul. Acum cu-atât mai mult îmi doresc să ajung la Roma și să mă pierd în universul recreat de Michelangelo Buonarroti.