Copil fiind, la marinari trăgeam...

... și tare mofturoasă la mâncare mai eram. Știu că nu eram vreo deosebită în privința asta, (sute de) milioane de copii se strâmbă agasați când îi pui la masă, de parcă ar trebui să execute cine știe ce corvoadă. Însă eu am cam terorizat lumea cu mofturile mele, trebuie să recunosc. De fapt, principala victimă a fost bunica din partea mamei, care este însăși definiția blândeții și a răbdării.  Ca s-o spun p-aia dreaptă, probabil exact blândețea asta a transformat-o pe vremuri în ”victima” nervilor boțului de aur agasat că, vai de mine, iar trebuie să mănânce... 

Că tot e azi 1 iunie, mi-am exersat memoria și-am evocat două dintre modalitățile pe care le găsise inventiva mea bunică pentru a mă determina să n-o iau la fugă prin toată casa la vederea castronului și-a lingurii.

”Hai, Gretuța, să-ți dea Luminița să mănânci”.

Cine-i Luminița, poate vă întrebați. Ei bine, Luminița era o păpușă care, ați citit bine, îmi dădea să mănânc. Procedura se desfășura cam așa: bunică-mea, instalată pe un scaun, ținea păpușa pe genunchi și-i proptea cumva lingura în mână, îndreptând-o apoi spre gura comorii mofturoase. Nu era o manevră chiar ușoară, mai ales când era vorba de mâncat supe și ciorbe. Inevitabil, cam jumătate din conținutul castronului se scurgea pe masă, vreun sfert pe mine, iar restul își făcea cumva loc în gura din care melițam aproape fără oprire. Desigur, Luminița era vinovată de insuccesul parțial, nu eu care nu depuneam nici cel mai mic efort de-a veni în întâmpinarea lingurii. 

”Hai, Gretuța, să bem lapte cu marinarul”.

La asta cred că v-am blocat, ziceți drept :)) Nu mă ducea până la Constanța ca să mă facă să-mi beau cana de lapte, dar dac-ar fi fost după mine, tot într-o goană am fi ținut-o până acolo. V-ați prins, nici laptele nu-mi plăcea :))) Într-un moment de inspirație, bunica mi-a zis ceva gen ”ehei, câți n-ar vrea să bea lapte așa de bun, uite de exemplu marinarul ăla nu are lapte, el bea apă sărată...”. Atât mi-a trebuit. Din momentul ăla, am acceptat relativ docilă să beau laptele, condiția fiind să mergem ”la marinar”. Adică pe hol, în fața unui tablou reprezentând o corabie pe mare, pe care-l avea bunica. Sinceră să fiu nu-mi amintesc să fi fost vreun marinar în imagine, dar asta n-avea nicio importanță; esențial era că eu credeam nestrămutat în existența lui :)) Și uite-așa eu sorbeam cu un aer jumătate resemnat, jumătate arogant, în timp ce bunica vorbea de zor cu marinarul și-i spunea ce cuminte e Gretuța și cum bea ea lapte cald și bun în timp ce el nu are de băut decât apă sărată și tooot așa, nu se oprea până nu terminam eu de băut. 

Eram o comoară la casa omului, ce să mai discutăm. Dar fie vorba-ntre noi, cine-ar fi putut să-mi reziste? :D

Nu lipseau, desigur, poveștile. Nici aici nu era foarte simplu, că nu mâncam cu orice poveste, ci aveam două fixuri: ”Fata din dafin” și ”Ionică Ram de Tei” (tâmpit nume avea feciorul, acum că mă gândesc). Biata bunica mi le-a citit la fiecare masă luni în șir, până le-am învățat pe de rost și eu și ea. Dar nici atunci n-a scăpat, tot trebuia să țină cartea în mână și să-mi citească. Și dacă nu-mi plăcea intonația, o puneam să ia de la capăt. 

Recitind ce-am scris, mai că m-aș lua cu mâinile de cap. Frate, da' știu c-am fost cam pacoste, cu toată moaca mea angelică (din care, desigur, nu s-a mai păstrat nimic :D Și ce rău îmi pare că nu mai am nuanța aia de blond stins, uof).  

O iubesc pe bunica, deși nu i-am spus-o până acum. Amintirile frumoase pe care le am din copilărie le datorez și ei.