Periplu în Sicilia și Malta: bunătăți din Valletta (10)

Nu știu ce se întâmplă cu articolele de vacanță (în general vorbind, nu mă refer neapărat la serialul cel mai recent, sau nu numai), dar cred că tind să-și piardă energia. Sau poate de fapt problema e la mine, că nu mai reușesc să mă motivez încât să le scriu cu zvâc, de să-mi placă și mie să le recitesc ulterior.

În fine. Încheiem astăzi serialul siciliano-maltez, adulmecând un pic prin bucătăria malteză. Bucătărie despre care se poate spune că nu știam nimic, dar - dată fiind poziționarea geografică - anticipam că se bazează în mare măsură pe preparate din pește și lighioane (🐙 cu neamul lor). S-a dovedit că avusesem și n-avusesem dreptate. 

Acesta e un exemplu de meniu tipic maltez (”maltese street food”, spuneau ei). M-am mirat să văd cârnați pe listă - nu știu de ce, dar nu-i vedeam deloc potriviți în cadru - și încă și mai surprinsă am fost să văd iepurele. Iepure care s-a dovedit a fi nelipsit în toate meniurile, prin urmare am cercetat și am descoperit că mâncarea tradițională malteză este Stuffat tal-fenek, preparată din iepure fiert înăbușit într-un sos aromat de roșii, vin și mirodenii. Obiceiul consumului de iepure este vechi, din secolul al XVI-lea. În perioada aceea iepurele era considerat o delicatesă, iar tradiția s-a perpetuat. 

În principiu eu nu mănânc iepure (fără a avea un motiv anume, dar din simpatie pentru urecheat; tot din cauza asta nu mănânc nici gâscă, rață sau căprioară), dar acum l-am încercat, din curiozitate și, recunosc, un oarecare snobism.

Carnea a fost fragedă, însă nimic ieșit din comun. Probabil n-am nimerit noi unde trebuie. Ce e drept, ne-a fost foarte la îndemână să mâncăm la un food court din centrul Vallettei, unde aveam la dispoziție multe opțiuni, la prețuri convenabile.

În mare parte am mâncat banal, dar gustos. Între noi fie vorba, mult mai gustos decât iepurele 🫢. De exemplu, un Jalfrezi de la indian sau un cotlet de vită.

(La drept vorbind cred că Zubin ar fi avut multe de zis despre Jalfrezi ăla, și mai nimic de bine. Pentru canoanele adevăratei bucătării indiene, foarte probabil era insuficient condimentat. Dar nouă ne-a plăcut).

Dacă nu pun la socoteală berea de la fabrica Farsons, ăsta a fost singurul pahar de alcool pe care l-am băut în acest concediu:

Limoncello Cocktail. Merge, da-n ceea ce mă privește e un caz clasic de stricat orzul pe gâște. Mai bine rămân la Hugo și Aperol.

Tot la food court am experimentat și niște frigărui de pui, deosebit de fragede. Sosul care le însoțea le-a făcut să fie cu adevărat savuroase.

Iată și cârnații maltezi. Trec clasa, dar nu sunt ceva ce aș comanda a doua oară. Poate ar fi avut alt gust la unul dintre restaurante, însă prețurile nu erau tocmai încurajatoare - sau cel puțin, nu pentru a merge în fiecare zi.

Am păstrat restaurantul pentru ultima seară, un obicei pe care l-am preluat de ceva vreme. Identificăm un restaurant mai ochios și facem rezervare cu o zi-două înainte. În Valletta nu ne făcuserăm încă planul în acest sens, dar am trecut pe lângă Embassy Valletta Hotel și am văzut că aveau restaurant pe terasă, la ultimul nivel.

Soțul a luat și un aperitiv (nu mai rețin ce era, parcă era cu pește, dar aș spune că se încadra cu succes la categoria ”fonfleu”).

Floricelele alea erau naturale, pretty please 😀. Păi ori suntem rafinați, ori nu mai suntem.

Ca fel principal, ne-am hotărât amândoi pentru paste. Și da, știu că farfuriile astea sunt tipice pentru servirea pastelor, dar tot nu scap de sentimentul că ne-au pus două linguri și le-a tremurat și mâna.

Eu m-am decis pentru un desert care a fost gustos și, mai ales, amuzant. Ziceți și voi, cum să nu fi râs când am văzut chiftireaua asta mică, pierdută în imensitatea farfuriei? 😁 Dar cel puțin a fost bună. Per total jupânul cred că a ieșit mult mai bine, cu o Lava Cake.

De pe terasa restaurantului am privit Valletta și ne-am luat rămas bun. A fost frumos, interesant, ne-am relaxat și am aflat multe lucruri noi.

Aici se încheie serialul concediului nostru din Sicilia și Malta. Sper că v-a plăcut și că ne veți însoți și în următoarea vacanță (despre care încă nu ne-am hotărât unde va fi, dar cântărim câteva idei) 🙂.

Periplu în Sicilia și Malta: experiențe gastronomice italiene (9)

Îmi propusesem să termin serialul de vacanță înainte de încheierea lunii septembrie - așa, ca un fel de target auto-impus - și, cu toate că s-ar părea că voi reuși, articolul acesta nu este și cel din urmă (așa cum aș fi crezut până să mă apuc de scris).
Pasămite am realizat că nu pot înghesui toate bucatele, atât pe cele din Sicilia, cât și pe cele din Malta. Ar ieși un text mult prea lung și... indigest, că tot vorbim despre de-ale gurii, drept pentru care l-am împărțit și azi mâncăm italienește.

Prin urmare, poftiți la masă (nu e cazul să intrați în panică, n-am gătit eu 😁. Deși in all fairness, unele chestii cred că mi-ar fi ieșit cel puțin la fel de bune. De unde se poate deduce că-n general nu am mâncat prea complicat).

Având în minte experiența din urmă cu doi ani, reveniserăm în Sicilia cu mari așteptări. Mniam, cum o să mai fac o burtă de orice-cu-fistic, îmi spuneam eu. Mai mult n-am făcut decât am făcut.

Păi să vedeți.

În Catania am experimentat pentru prima dată pinsa - la prima vedere ai zice că e pizza, dar este mai degrabă un fel de foccacia, având aluatul mai ușor și mai pufos decât pizza. Am optat pentru una cu șuncă, mozarella și fistic, respectiv cu șuncă și cartofi copți. Cred că este evident cine a ales ce 😃.

În piața din Catania l-am regăsit pe mai vechiul meu amic, peștele-spadă.

Cum nu părea din cale-afară de sociabil, am stat la taclale cu dânsul sub formă de guguloaie prăjite, date prin ceva pesmet și împrietenite cu un sos de fistic.

De bun a fost manjabil, dar nimic memorabil. Mai câștigat a fost jupânul, care se hotărâse pentru un fel de tocăniță de pui cu sos, mozarella și legume.

În câteva rânduri, am ales să rămânem la clasicele paste (nu mai rețin sosul pe care l-am ales de fiecare dată, însă au fost gustoase).

Mi-am făcut și ceea ce am socotit a fi damblaua supremă - pinsa cu brânză și fistic. Dezamăgirea a fost direct proporțională cu bucuria anticipației. Îmi fusese dor de pizza cu fistic din Palermo, dar n-am regăsit nici urmă de ea.

Mult prea dulceagă și lipsită de personalitate. Am început-o cu poftă și am terminat-o mai mult ca să n-o arunc.

Ajungând în Siracusa, ne-am oprit la ”Caseificio Borderi”, un local despre care citiserăm atunci când ne-am documentat. Panini-ul lor a devenit celebru și n-am rezistat ispitei de a-l încerca.

Dacă vi se pare că vedeți (și acolo) fistic, să știți că nu vi se pare 😂. Sunt un om consecvent, după cum se poate constata.
Cum a fost? Mhmm. Singura concluzie la care pot ajunge este că am devenit mult mai greu impresionabilă. Sau mai pretențioasă, poftim. Plecând de la terasă, mi-am amintit de-o expresie folosită de Rodica Ojog-Brașoveanu într-unul din romanele sale: ”pâine multă, gâdilată”. Eh, cam așa s-ar putea descrie.

Din întregul sejur sicilian, aș spune că cel mai bine am mâncat în ultima zi. Un biban cinstit, ținut pe grătar exact atât cât trebuie.

Restaurantul era o mică afacere de familie și am fost plăcut impresionată de faptul că însăși proprietăreasa, care-l pregătise, a venit să mă întrebe cum mi s-a părut și dacă nu cumva a fost prăjit prea mult, sau dimpotrivă. Am asigurat-o că a fost perfect și adevărul e că atunci a fost cu adevărat unul dintre puținele momente din acest concediu când am simțit că savurez cu adevărat o masă.

După cât ne-am ospătat, hai să ne dregem cu niște bere, ce ziceți? Fie vorba-ntre noi, jupânul e cel care s-a dres, căutând să aleagă de fiecare dată specialități locale. Eu am rămas în principal pe apă, Cola sau Dr. Pepper (sufletul petrecerilor, ce să mai discutăm 🙄).

Acestea sunt, de exemplu, trei beri din Catania.

Cea din mijloc era artizanală și-a fost și cea mai scumpă (vreo 7 euro sticla, fapt de care ne-am dat seama abia la sfârșit; ne-o recomandase chelnerul), motiv pentru jupân s-o boscorodească pe îndelete.

I-a plăcut berea Messina (pe care-o încercase și data trecută), așa că a comandat-o de mai multe ori.

Se poate fără desert? De putut s-ar putea, dar vorba filozofului.... ce rost are?

Într-o seară am făcut o plimbare până la gelateria Ernesto (una dintre foarte puținele gelaterii din Catania), care ne fusese recomandată de proprietara B&B-ului unde am stat. Bună înghețata, însă nu ceva ieșit din comun.
Dar cel puțin n-a fost o dezamăgire, precum Cassata - un desert tipic sicilian, făcut din marțipan, brânză Ricotta și fructe confiate.
Sună bine, nu? Din păcate, doar sună.

Nu e o iluzie optică, era o chestie minusculă, care părea să plutească în derivă într-o farfurie mult prea mare. N-am regretat că n-a fost mai mult. Prea dulce, acel gen de dulceață persistentă, care-ți rămâne pe gât. Sau poate de unde nu prea sunt eu fana marțipanului... dar hotărât lucru, nu.

Ne-am scos pârleala într-una din patiseriile din Ortigia.

Câte doi din fiecare. În apărarea noastră, nu i-am mâncat pe toți o dată - s-au menținut proaspeți vreo patru zile.

Acestea sunt câteva mostre. Nu-i așa că sunteți surprinși de biscuiții cu fistic? Da, mă gândeam eu (că nu) 🙃.
Două limonade locale. Gustoase, astâmpără setea, dar numai pentru un scurt moment.

Ei bine. Oprindu-ne aici cu relatările din experiența gastronomiei siciliene și socotind că voi avea aproximativ încă pe atât de povestit despre bucatele din Malta, vă dați seama ce articol imposibil de lung ar fi ieșit?

Poftă bună! Sau să vă fie de bine, după caz... Nu știu voi, dar eu recitind acest articol parcă simt nevoia de un Triferment 😀.

Nu-mi place ghimbirul

Am revenit, nu sunt cu mult mai bine, însă mno, să ne-aducem aminte de ceea ce spunea Forrest Gump despre viață. Exact, e ca o cutie cu bomboane de ciocolată etc etc etc. (Mă rog, de fapt era mama lui Forrest, dar să reținem ideea esențială. Care idee fiind că nu știi niciodată ce bomboană nimerești, iar momentan eu molfăi una cu ... ghimbir 🙄).

La serviciu am enorm de muncă și sunt tot mai înclinată să-mi cumpăr un tricou pe care să scrie ”I am surrounded by idiots”. Unul dintre cei doi Dear(s) a reușit să mă aducă foarte aproape de paroxism. Ce-i drept, se străduiește de trei ani jumate și ieri a fost cât pe ce să-i iasă. Am avut prezența de spirit de-a realiza, înainte să-ncep să-i răspund la un mail, că dacă nu mă opresc din scris și apăs pe ”send” foarte probabil până după-amiază nu mai am serviciu. N-am trimis mail-ul, dar pe barba profetului, mult scrâșnet de dinți fostu-s-a auzit...

În plan personal... mhmm. Am tot mai puțină energie pentru hobby-urile mele, tot mai puțin entuziasm și constat că m-am ”pustnicit” de tot. Îmi aduc aminte că-n primul an după ce m-am mutat aici abia așteptam ziua de vineri ca să mă opresc în oraș după serviciu. Era un plaisir pe care abia-l așteptam și la care mă gândeam cu spumoasă anticipație întreaga zi. Rareori cumpăram ceva, dar îmi plăcea la nebunie să casc gura.
Fuse și se duse. Dacă mă opresc prin târg, e numai pentru că-mi trebuie ceva musai. Mă duc țintit, achiziționez ceva-ul și pa-la revedere, nici gând să mă mai preumblu. Na, știu că e vorba de rutină, a dispărut fascinația de la început, și e perfect normal să fie așa. Hamburg este casa mea și m-am obișnuit cu el așa cum te obișnuiești cu propria locuință.
E confortabil, e familiar și e bine.
Și totuși, mi-e dor de stările alea. 

Poate doar m-am blazat. (Inițial scrisesem ”posăcit” 😏).
În continuare molfăi bomboana de ghimbir și meditez.

Auziți? Credeți că e teribil de imatur din partea mea să-mi doresc să mi se întâmple subit ceva extraordinar,  neașteptat și atât de minunat încât să simt că-mi iese inima din piept de fericire?
Nu știu exact ce-ar putea sau trebui să fie, pentru că... exact, ar fi neașteptat, cum ziceam. Un fel de Pară Mălăiață, dar una atât de bună încât să n-o uit niciodată.
Imatur sau nu, îmi doresc enorm asta.
Am nevoie de asta.

Câteva zile de pauză

N-aș vrea să las să treacă mai bine de o săptămână fără să trec pe aici. Știu cum sună chestia asta, dar am trecut doar ca să vă spun că sunt ok, însă pentru câteva zile voi fi plecată cu treburi.

Am vrut să scriu în fiecare zi, dar nu m-am simțit în stare. Cred că-mi dă târcoale vreun fel de astenie sau oricum s-o numi chestia asta, la serviciu am o perioadă în care mă costă fiecare strop de energie să nu trimit la naiba-n praznic pe nesimțiții de clienți care pe alocuri par să mă confunde cu servitoarea personală și au creier de bibilică la menopauză, bunica mea nu e deloc bine - și, cu toate că are vârsta pe care o are, tot mi-aș dori să mai poată, să mai rămână... Asta e, s-au adunat mai multe.

În fine, n-am venit să mă jelesc acum, ci doar să vă dau de veste că sunt ok, doar că plec pentru câteva zile și că ne citim săptămâna viitoare 🙂.

Aveți grijă de voi, bine? Și nu renunțați la mine, că revin eu 😊.

Periplu în Sicilia și Malta: o scurtă plimbare în Birgu și un sfat despre plajă (8)

După cum vă promisesem, în penultimul articol din acest serial de vacanță vom face o plimbare - de data asta, de cealaltă parte a portului din Valletta, cunoscută sub numele de ”Cele trei orașe”: Cospicua (Bormla), Birgu (Citta Vittoriosa) și Senglea (L'Isla).

Dintre acestea trei Birgu este considerat cel mai turistic și mai atractiv, oferind o perspectivă interesantă asupra culturii și istoriei Maltei, cu o arhitectură frumoasă, fortificații, străduțe medievale și portul cu foarte multe ambarcațiuni. Un lucru mai puțin cunoscut despre Birgu este faptul că e unul dintre principalele locuri de bătălie dintre cavaleri și Imperiul Otoman din timpul Marelui Asediu al Maltei din anul 1565.

Am avut și un ghid în aceasă escapadă, însă - exceptând faptul că a fost de ajutor din punct de vedere logistic, organizând transportul și o mini-croazieră de vreo 20 de minute care a fost foarte interesantă - nu pot spune că am beneficiat prea mult avându-l. Pe drum a povestit diverse, dar grupul din care făceam parte era destul de mare și nu-l auzeam prea bine, era înăbușitor de cald și nu știam cum să mai prindem un colț de umbră, în sfârșit - per total nu regretăm că l-am ales, dar cum spuneam, mare diferență nu a făcut.

Ne-a plăcut să ne plimbăm prin orășel, ale cărui străzi erau decorate în vederea unei sărbători preconizate pentru zilele următoare.

O mențiune despre aceste statuete - erau formate din 3-4 bucăți mari și asamblate de adolescenți voluntari. Am avut ocazia să asistăm la montarea unei asemenea statui și nu părea deloc treabă ușoară, mai ales pe căldura care era. Cu atât mai nobil mi se pare gestul tinerilor respectivi.

Am trecut pe lângă multe clădiri frumoase, cu balcoane tipice Maltei (da, foarte multe dintre ele sunt închise, lucru pe care nu-l înțeleg în ruptul capului. Niciodată nu mi-ar fi plăcut așa ceva, dar ăsta e specificul locului).

Am stat la o cafea pe malul apei și am contemplat zona portuară. Ne-a plăcut. Ne gândiserăm să ne întoarcem pentru o cină, eventual în ultima seară, dar până la urmă am rămas în Valletta (ceea ce n-a fost deloc rău, după cum voi povesti în articolul dedicat bucatelor).

Mini-croaziera a fost neașteptat de plăcută - de unde crezuserăm că va fi doar o trecere pe celălalt mal, am făcut un tur mai lung, dând ocol portului și a fost foarte frumos (cu atât mai mult cu cât barca avea o prelată de pânză care ne-a ferit de soare).

 

Nu vreau să închei articolul fără a spune două vorbe și despre plajele din Malta. Ăsta e un capitol care ne-a cam dat cu minus, deși din documentarea noastră nu părea așa. Realitatea este că în Valletta nu sunt plaje amenajate (a se citi, cu șezlonguri și umbrele), iar noi nu suntem genul care să ne declarăm mulțumiți a ne prăji la soare pe un prosop. Așa ceva făceam la 25 de ani la Mamaia, dar am îmbătrânit și ne-am sclifosit 😀.

Pentru a ajunge la plaja din imaginile de mai sus, la Mellieha, trebuia să parcurgem o oră și jumătate cu autobuzul, așadar trei ore dus-întors. La dus era mai treacă-meargă, eram odihniți și autobuzul venea punctual (îl luam de la capăt de linie). La întoarcere însă, a fost de fiecare dată un chin. Orarul din aplicație nu se potrivea. Stație de autobuz semnalizată, dar nu scria ce autobuze opresc acolo - rezultat: am stat vreun sfert de oră să așteptăm numai ca să vedem autobuzul trecând pe lângă noi. Eram obosiți, iritați, tot cheful ni se ducea pe apa sâmbetei. Într-una din zile am luat un Bolt (Uber nu există), că nu se mai putea.
Altminteri, plaja ok, 18 euro pe zi pentru 2 șezlonguri (rezonabil, aș spune), cu suficiente locuri de unde să poți lua de băut, gustări sau ceva dulce și cu toalete curate și gratuite. Dar până ajungi acolo... În concluzie, dacă mergeți în Malta și știți că vreți la plajă, mai bine luați hotel în Mellieha și mergeți în Valletta cu autobuzul sau cu Bolt.

A mai rămas un singur articol din acest serial, articol de care sper să mă învrednicesc zilele viitoare. Ca preambul, pot spune că n-am regăsit nici acum diversitatea și nebunia de gusturi și arome de-acum doi ani, din Napoli și cealaltă parte a Siciliei. Dar nici lipsiți de delicatese n-am fost 🙃.

Duios nervii mei ferfeniță se făceau

Au mai rămas două articole din serialul de vacanță, dar cu voia voastră, astăzi luăm o pauză de la ele. Sunt frântă de oboseală și de efortul de a nu-i strânge pe câțiva de gât. Trebuie c-am fost yoghin într-o viață anterioară, altfel nu-mi explic de unde am răbdare cu unii.

💻 Nu mai departe de ziua de luni. Aveam foarte mult de lucru, telefonul suna ca la nebuni, doi clienți mă informaseră în scris că nu au nicio intenție de a-și plăti niște refacturări invocând motive fascinante precum „I cannot get in my head the reason why I have to pay” (asta după ce numai că nu le făcusem desene) și încă vreo câteva castane asemănătoare. Evident, lucrurile nu vor rămâne astfel și nici nu sunt primii care fac pe porcu-n păpușoi, dar va fi nevoie de multă muncă, de care m-aș fi putut scuti dacă ăștia ar fi respectat termenii contractuali.
Și ce-mi lipsea în tot borșul mai sus-menționat? Un training online de 2 ore într-o aplicație pe care ni s-a spus de mai multe ori că nu va trebui să o folosim. Și ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, instructorul ne-a anunțat, vesel ca un cintezoi pe cracă:
- Now I will explain to you an option that you are never going to use.
Până a încheiat training-ul, ne-a prezentat patru opțiuni that we are never going to use.
Două ore bine investite, n'est-ce pas? Vorba lui Ianache din ”Gaițele”, ba spa! 😏

🙋‍♀️🙋‍♀️ Avem două asistente noi. Una e la noi de aproape trei luni, cealaltă de 3 săptămâni. Aia mai veche face greșeli în cea mai mare parte din timp, dacă-i dăm ceva de făcut e musai să verificăm (și să corectăm), ceea ce face ”ajutorul” ei nu doar inutil, ci îl și convertește în timp irosit (pierdem mai mult timp verificând și corectând, decât dacă am fi făcut noi treaba din capul locului) și nervi.
Așteptăm cu negrăit interes încheierea perioadei de probă.
Cealaltă pare să fie mai promițătoare, dar până va ajunge să învețe tot singuri trebuie să gestionăm stufărișul administrativ.

🦐 Nu cred c-am apucat să vă spun, dar colega pe care o cunoșteați sub numele generic de doamna Creveți a demisionat. Pentru noi era un deznodământ previzibil al unei situații care dura de mai bine de un an. Singura problemă e că până acum nu i s-a găsit înlocuitor, deci portofoliul ei a fost împărțit între noi. Eu am primit trei dintre clienții ei. Cu ce aveam deja, acum am nouă clienți. Cu nervii mei zece, care-i și întrece. N-are prea mult sens ce am zis, cu acordul gramatical am dat de toți pereții, dar asta e, un cântec vesel să cântăm.
Chiar că era momentul propice pentru un training precum cel menționat mai sus, care strălucește printr-o covârșitoare lipsă de sens 🙄.

Și una simpatică pe final.

☎️ Telefon cu un client vechi (elvețian), la vreo două zile după ce revenisem din concediu.
- Dar ce mult mi-ați lipsit cât ați fost plecată, Frau Niță.
- Cum așa, doar ați fost pe mâini bune cu backup-ul (🤨).
- Jaaaa, desigur, a fost totul bine, absolut. Dar dumneavoastră sunteți mereu atât de amabilă, proactivă, mă ajutați de fiecare dată….
Ho, fecior 🧐.
- Ok. Cred că e momentul să vă-ntreb ce pot face pentru dumneavoastră.
A râs de-a trebuit să-ndepărtez telefonul de ureche. Și evident că voia ceva ce practic n-aș fi fost obligată să fac, dar mno, pentru că ne știm de ani de zile...
La drept vorbind eram tentată să-i zic vorba aia cu ruptul pisicii în două, dar m-am gândit că mi se duce buhul de agresivă 🤭. For the record, e același care mi-a zis la un moment dat că-i amintesc de nevastă-sa. Deloc întâmplător, faptul se petrecea după ce ne contraziseserăm cu spor la telefon pe niște detalii contractuale.

Hotărât lucru. Când voi ieși la pensie, voi scrie o carte cu titlul ”Am fost cândva un om normal”. Un capitol va fi dedicat doamnei Cocuța. Se opintește în mod deosebit s-o fac vedetă.

Periplu în Sicilia și Malta: bere, artă și război (7)

(Adică, mă rog. Nu chiar în ordinea asta și nu că ar exista vreo legătură între ele 🤭).

M-am mai gândit și răzgândit cum să structurez serialul și am ajuns la concluzia că un articol de sine stătător despre vizita la fabrica de bere ar fi, probabil, un pic cam prea mult. A fost interesant, dar eu nefiind consumatoare (nici măcar sporadic, efectiv nu-mi place), nu cunosc prea multe referitor la această băutură și istoria ei.

Că maltezii sunt producători de bere nu m-a mirat prea mult, de vreme ce știam că au fost membri ai Commonwealth-ului 😀. Pe unde trec englezii, rămâne bere în urmă și Malta nu face excepție.

Cu o tradiție de aproape 100 de ani (a fost fondată în 1928), berăria Farsons produce o varietate largă de beri, dar și o băutură răcoritoare (Kinnie), foarte apreciată de către maltezi. Cisk este printre cele mai cunoscute beri și are ea însăși mai multe sortimente.

Denumirea ”Cisk” provine de fapt de la englezescul ”cheques”. În 1830, când banca Scicluna a  introdus sistemul de plăți cu cecuri în Malta, oamenii se refereau la bancher cu termenul de ”ic-cisk”, care avea o pronunție asemănătoare cu ”cheques” și se referea la bogăție. Un secol mai târziu, când a fondat berăria, marchizul John Scicluna a ales acest cuvânt pentru a denumi noul sortiment de bere.
În Malta se folosește deseori expresia ”ce crezi că sunt eu, Cisk?” atunci când prețul cerut pentru vreo achiziție este foarte ridicat sau când cineva îți solicită să-i împrumuți o sumă mare de bani.

Am vizitat berăria, am descoperit câte ceva despre istoria ei, dar și despre drama prin care a trecut Malta în cel de-al doilea război mondial (a fost supusă frecvent bombardamentelor, inclusiv mai multe zile la rând; de exemplu, pe 7 aprilie 1942 a fost bombardată fără întrerupere timp de 11 ore și 40 de minute) și în încheiere am fost invitați la degustare - primiserăm de la intrare câte un jeton în acest scop.

Băiatul de la bar a fost foarte amabil, ne-a răspuns la întrebări și ne-a ajutat să ne hotărâm. Un Cisk clasic pentru jupân și Blue Label pentru mine (sunt o doamnă, da? 🧐).

De gustoasă a fost OK, de tare nu m-a bâzâit capul, deci toate bune. Dar nu e ca și cum aș fi dezvoltat subit o pasiune pentru bere sau aș căuta să comand din nou așa ceva. În ceea ce mă privește, experiența per total a fost mult mai faină decât berea în sine 😀.
Am fost curioasă și de Kinnie, mai ales după ceea ce citisem în muzeu.

Este ... nici prea-prea, nici foarte-foarte. Are un gust ușor medicalizat, dacă pot să zic așa; un fel de variantă de suc a bitterului suedez.

După cum vă puteți imagina, mă făcuse curioasă chestiunea cu ”șampania băuturilor răcoritoare” și mi-a plăcut faptul că s-a făcut o ediție specială pentru a marca încoronarea Reginei Marii Britanii, în 1953. Am mai băut o singură dată pe durata șederii în Malta, deși se găsea pretutindeni; dar nu e ceva care să astâmpere setea sau care să-mi fi plăcut în mod deosebit la gust, deci am preferat să pendulez între apă minerală și Dr. Pepper.

Un alt obiectiv pe care l-am vizitat a fost Muzeul Național al Războiului (aflat într-o aripă a Fortului Sf. Elmo), prezentând sute de ani de istorie militară a Maltei.
Fortul a fost construit în anul 1552 de către Cavalerii Ioaniți pentru a proteja porturile din Valletta. Din punct de vedere istoric, este cunoscut în special pentru unul dintre cele mai tragice evenimente care au avut loc în Malta: asediul din 1565, când turcii au asediat și bombardat fortul timp de 28 de zile. După capturarea acestuia, aproape toți apărătorii au fost omorâți (aproximativ 1.500 de oameni).

A fost un loc pe care jupânul și-a dorit să-l vadă și, cu toate că e foarte bine conceput, inclusiv cu câteva momente interactive, nu e ceva în care să mă regăsesc eu. Printre altele, sunt explicate detaliat motivele declanșării celor două războaie mondiale, dinamica acestora și rolul jucat de Malta, sunt expuse colecții de arme, uniforme, un memorial dedicat victimelor etc.

Avion de luptă

Fie vorba între noi, mă simt tare neinformată în astfel de subiecte; și chiar așa și sunt. Dar dacă nu mă atrage domeniul, ce să fac? Muzeul însă e minunat pentru cei care sunt pasionați de asta, cu o bogăție de informații bine structurate și o sumedenie de exponate interesante.

Însă, dacă la acest muzeu nu m-am regăsit, am fost foarte în elementul meu la catedrala Sf. Ioan din Valletta, unde se află cel mai mare tablou pictat de Caravaggio: ”Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”.
Pe dinafară este foarte simplă, dar interiorul e uluitor, fiind considerată pe bună dreptate una dintre cele mai frumoase clădiri în stil baroc din Europa. Taxa de intrare ni s-a părut cam piperată (15 euro, în condițiile în care biletul la Luvru, de exemplu, costă 17 euro), dar nu am fi putut rata.

Stâlpii și pereții sunt acoperiți cu decorațiuni din aur, iar bolta este decorată cu fresce reprezentând momente din viața Sfântului Ioan Botezătorul.

Sub podeaua de marmură decorată cu steme se află mormintele Cavalerilor Ordinului Ioanit. Părea aproape o impietate să calci pe ele, dar nu aveai cum să eviți asta.

Am admirat cu emoție și celălalt tablou de Caravaggio aflat în această biserică: ”Sf. Ieronim scriind” (o versiune anterioară a acestui tablou, pictată tot de Caravaggio, se află în Villa Borghese din Roma). Tabloul prezintă unul dintre cele mai importante momente din istoria creștină: traducerea Bibliei din greacă în latină.

Nu pot spune că-mi plac îndeosebi picturile lui Caravaggio, deși stilul în care s-a perfecționat, respectiv tehnica chiaroscuro (în traducere ”lumină-întuneric”) mi se pare fascinant. Cele mai multe dintre tablourile sale au o notă de sinistru... dar mă pierd în admirație în fața lor. De altminteri, arta renascentistă e una dintre pasiunile mele.

Cel mai mare tablou al lui Caravaggio se regăsește într-o parte amenajată special pentru asta. Picturile sale ne-au însoțit pe drum către ea, sub forma unor animații proiectate pe podea (care includeau și informații despre locurile unde sunt expuse acestea).

Tabloul este copleșitor, prin felul în care a fost redat momentul oricum dramatic. Am stat minute în șir să-l admirăm și există și o prezentare dinamică a picturii, în cadrul căreia sunt analizate și explicate în detaliu fiecare element (nu numai din punct de vedere al tehnicii folosite, ci și al semnificației; de pildă, faptul că pe cuțitul călăului nu se află stropi de sânge face referire la iscusința acestuia în sinistra sa îndeletnicire).

Iată și o imagine mai de aproape a tabloului:

Sper că v-a plăcut acest articol oarecum... eclectic, să spunem 🙂; este penultimul din serialul italo-maltez. Mai avem de făcut o plimbare în niște locuri frumoase și apoi vă invit la masă, în articolul dedicat bucatelor.

Realizez, o dată în plus, cât de mult îmi place să scriu articole de vacanță; la câteva săptămâni de la întoarcere impresiile și sentimentele s-au mai decantat, noutățile aflate s-au fixat în minte și rămâne exact ceea ce-mi doream: bucuria de-a fi descoperit locuri noi și de a-mi fi îmbogățit cunoștințele 🙂.