Nu-mi place ghimbirul

Am revenit, nu sunt cu mult mai bine, însă mno, să ne-aducem aminte de ceea ce spunea Forrest Gump despre viață. Exact, e ca o cutie cu bomboane de ciocolată etc etc etc. (Mă rog, de fapt era mama lui Forrest, dar să reținem ideea esențială. Care idee fiind că nu știi niciodată ce bomboană nimerești, iar momentan eu molfăi una cu ... ghimbir 🙄).

La serviciu am enorm de muncă și sunt tot mai înclinată să-mi cumpăr un tricou pe care să scrie ”I am surrounded by idiots”. Unul dintre cei doi Dear(s) a reușit să mă aducă foarte aproape de paroxism. Ce-i drept, se străduiește de trei ani jumate și ieri a fost cât pe ce să-i iasă. Am avut prezența de spirit de-a realiza, înainte să-ncep să-i răspund la un mail, că dacă nu mă opresc din scris și apăs pe ”send” foarte probabil până după-amiază nu mai am serviciu. N-am trimis mail-ul, dar pe barba profetului, mult scrâșnet de dinți fostu-s-a auzit...

În plan personal... mhmm. Am tot mai puțină energie pentru hobby-urile mele, tot mai puțin entuziasm și constat că m-am ”pustnicit” de tot. Îmi aduc aminte că-n primul an după ce m-am mutat aici abia așteptam ziua de vineri ca să mă opresc în oraș după serviciu. Era un plaisir pe care abia-l așteptam și la care mă gândeam cu spumoasă anticipație întreaga zi. Rareori cumpăram ceva, dar îmi plăcea la nebunie să casc gura.
Fuse și se duse. Dacă mă opresc prin târg, e numai pentru că-mi trebuie ceva musai. Mă duc țintit, achiziționez ceva-ul și pa-la revedere, nici gând să mă mai preumblu. Na, știu că e vorba de rutină, a dispărut fascinația de la început, și e perfect normal să fie așa. Hamburg este casa mea și m-am obișnuit cu el așa cum te obișnuiești cu propria locuință.
E confortabil, e familiar și e bine.
Și totuși, mi-e dor de stările alea. 

Poate doar m-am blazat. (Inițial scrisesem ”posăcit” 😏).
În continuare molfăi bomboana de ghimbir și meditez.

Auziți? Credeți că e teribil de imatur din partea mea să-mi doresc să mi se întâmple subit ceva extraordinar,  neașteptat și atât de minunat încât să simt că-mi iese inima din piept de fericire?
Nu știu exact ce-ar putea sau trebui să fie, pentru că... exact, ar fi neașteptat, cum ziceam. Un fel de Pară Mălăiață, dar una atât de bună încât să n-o uit niciodată.
Imatur sau nu, îmi doresc enorm asta.
Am nevoie de asta.