Gâlceavă patriotică

În ultimele săptămâni, mediul online (și nu numai) cât pe-aici să dea în clocot și mai multe nu, într-un acces de patriotism atât de puternic, încât m-a cuprins mare mirare. Habar nu avusesem, domnule, că românii sunt atât de iubitori de valori naționale și de glie strămoșească. 

După cum probabil v-ați dat seama deja, mă refer la controversatul subiect al statuii ”Cumințenia Pământului”, sculptată de Constantin Brâncuși, pe care statul român, profitând de dreptul de preempțiune pe care și-l poate exercita, intenționează să o achiziționeze de la proprietari pentru suma de 11 milioane de euro. 

Ce mai freamăt, ce mai zbucium, vorba poetului. Foarte repede s-au scindat două tabere. De o parte, oamenii care salută inițiativa statului și lăcrimează emoționați la gândul că ”se întoarce acasă Cumințenia”. De cealaltă parte, cei care sunt de părere că de 11 milioane de dolari se pot face alte lucruri, poate mai de perspectivă și cu mai mult sens. Din această ultimă categorie fac și eu parte (hai că nu prea am dat motive să fiu suspectată de patriotism, nu?). 

Desigur, am și câteva argumente și nu, nu împărtășesc opinia celor care spun că din banii respectivi se pot construi spitale și autostrăzi. Adică sigur că acestea sunt foarte importante, dar să nu amestecăm lucrurile; vorbim despre cultură aici. Și-n acest punct sunt de acord cu prim-ministrul Dacian Cioloș, care spune că avem nevoie și de hrană pentru suflet. Aș fi ultimul om care să contrazică acest lucru. Dar eu cred că și hrana asta e de mai multe feluri.

E adevărat că, din cele 11 milioane, cinci ar urma să vină de la stat, iar restul din subscripție publică. Din ce am constatat pe Facebook, unde s-a dezbătut asiduu subiectul, lumea este în general destul de binevoitoare și deschisă la ideea de a contribui financiar. Moment în care m-am întrebat de ce Guvernul nu a inițiat un asemenea demers pentru construirea unei săli de concerte (cu o acustică onorabilă, nu chifteaua care se numește Sala Palatului, de care pe bună dreptate s-au plâns atâția muzicieni invitați la Festivalul ”George Enescu”). Sau pentru un fond de burse destinate sprijinirii tinerilor înzestrați. Avem mulți din aceștia, care însă în paralel cu studiul se zbat să obțină sponsorizări pentru deplasarea la diferite concursuri, workshop-uri și masterclass-uri în străinătate. ”Investim în viitor”, zice prim-ministrul, ca răspuns la unele critici. De acord. Și ce poate fi mai important și mai reprezentativ pentru viitorul cultural, dacă nu tinerii talentați și / sau o sală de concerte unde să nu ne fie rușine să invităm periodic giganții de la Filarmonica din Berlin?

”Dacă nu ne exercităm dreptul de preempțiune acum, pierdem statuia”, mai rostește Dacian Cioloș. Atât le-a trebuit unora. ”Cum să pierdem Cumințenia, e unica noastră șansă s-o avem din nou acasăăăă, să fie a noastrăăă”. Părerea mea poate li se va părea cinică unora, dar drept să spun... dacă o pierdem, ce? Nu va mai fi expusă? Nu va mai ști omenirea că a fost sculptată de un român? Nu va mai fi la fel de admirată? Ce-i cu dorința asta de posesiune, în definitiv? ”Să fie a noastră, să o avem aici”. 

Eh, parcă de-aia nu e admirată și răs-admirată Gioconda, spre exemplu... Chiar așa, oare cei care se bat cu pumnii în piept ”să aducem acasă Cumințenia, să fie la noi” or fi știind că Gioconda nu mai e-n posesia Italiei de sute de ani? Și ce dacă nu mai e? Există cineva care să nu știe că a fost pictată de un artist italian? Și uite că Italia nu mai plânge cu sughițuri din cauza asta, iar tabloul atrage milioane de vizitatori anual.
Ah, apropo de asta, eu nu cred că vor veni valuri de turiști străini în România numai pentru a admira ”Cumințenia Pământului”. Unii așa consideră, dar mă îndoiesc sincer că se vor organiza mii de excursii, city break-uri și concedii exclusiv pentru o statuie. Ca să atragi turiștii e nevoie de mai mult. De mult mai mult. 

Concluzionând, mie mi se pare că povestea asta e prea, cum să spun... exagerată. Expandată. Valoarea națională nu se cuantifică printr-un certificat de proprietate asupra unei sculpturi, fie ea și una din cale-afară de cuminte :) În opinia mea, altele sunt cele care ne definesc din punct de vedere cultural și despre două aspecte am adus vorba mai sus. Și-n același timp, mă întreb dacă românii ar fi la fel de deschiși față de ideea unei săli de concerte sau a sprijinirii tinerilor artiști. 

Sunt de acord că avem nevoie de hrană pentru suflet. Dar poate-ar fi de dorit să fie ceva care să ne țină de foame pe termen lung, nu doar să ne umplem burta pe moment, metaforic vorbind.