Periplu în Sicilia și Malta: bere, artă și război (7)

(Adică, mă rog. Nu chiar în ordinea asta și nu că ar exista vreo legătură între ele 🤭).

M-am mai gândit și răzgândit cum să structurez serialul și am ajuns la concluzia că un articol de sine stătător despre vizita la fabrica de bere ar fi, probabil, un pic cam prea mult. A fost interesant, dar eu nefiind consumatoare (nici măcar sporadic, efectiv nu-mi place), nu cunosc prea multe referitor la această băutură și istoria ei.

Că maltezii sunt producători de bere nu m-a mirat prea mult, de vreme ce știam că au fost membri ai Commonwealth-ului 😀. Pe unde trec englezii, rămâne bere în urmă și Malta nu face excepție.

Cu o tradiție de aproape 100 de ani (a fost fondată în 1928), berăria Farsons produce o varietate largă de beri, dar și o băutură răcoritoare (Kinnie), foarte apreciată de către maltezi. Cisk este printre cele mai cunoscute beri și are ea însăși mai multe sortimente.

Denumirea ”Cisk” provine de fapt de la englezescul ”cheques”. În 1830, când banca Scicluna a  introdus sistemul de plăți cu cecuri în Malta, oamenii se refereau la bancher cu termenul de ”ic-cisk”, care avea o pronunție asemănătoare cu ”cheques” și se referea la bogăție. Un secol mai târziu, când a fondat berăria, marchizul John Scicluna a ales acest cuvânt pentru a denumi noul sortiment de bere.
În Malta se folosește deseori expresia ”ce crezi că sunt eu, Cisk?” atunci când prețul cerut pentru vreo achiziție este foarte ridicat sau când cineva îți solicită să-i împrumuți o sumă mare de bani.

Am vizitat berăria, am descoperit câte ceva despre istoria ei, dar și despre drama prin care a trecut Malta în cel de-al doilea război mondial (a fost supusă frecvent bombardamentelor, inclusiv mai multe zile la rând; de exemplu, pe 7 aprilie 1942 a fost bombardată fără întrerupere timp de 11 ore și 40 de minute) și în încheiere am fost invitați la degustare - primiserăm de la intrare câte un jeton în acest scop.

Băiatul de la bar a fost foarte amabil, ne-a răspuns la întrebări și ne-a ajutat să ne hotărâm. Un Cisk clasic pentru jupân și Blue Label pentru mine (sunt o doamnă, da? 🧐).

De gustoasă a fost OK, de tare nu m-a bâzâit capul, deci toate bune. Dar nu e ca și cum aș fi dezvoltat subit o pasiune pentru bere sau aș căuta să comand din nou așa ceva. În ceea ce mă privește, experiența per total a fost mult mai faină decât berea în sine 😀.
Am fost curioasă și de Kinnie, mai ales după ceea ce citisem în muzeu.

Este ... nici prea-prea, nici foarte-foarte. Are un gust ușor medicalizat, dacă pot să zic așa; un fel de variantă de suc a bitterului suedez.

După cum vă puteți imagina, mă făcuse curioasă chestiunea cu ”șampania băuturilor răcoritoare” și mi-a plăcut faptul că s-a făcut o ediție specială pentru a marca încoronarea Reginei Marii Britanii, în 1953. Am mai băut o singură dată pe durata șederii în Malta, deși se găsea pretutindeni; dar nu e ceva care să astâmpere setea sau care să-mi fi plăcut în mod deosebit la gust, deci am preferat să pendulez între apă minerală și Dr. Pepper.

Un alt obiectiv pe care l-am vizitat a fost Muzeul Național al Războiului (aflat într-o aripă a Fortului Sf. Elmo), prezentând sute de ani de istorie militară a Maltei.
Fortul a fost construit în anul 1552 de către Cavalerii Ioaniți pentru a proteja porturile din Valletta. Din punct de vedere istoric, este cunoscut în special pentru unul dintre cele mai tragice evenimente care au avut loc în Malta: asediul din 1565, când turcii au asediat și bombardat fortul timp de 28 de zile. După capturarea acestuia, aproape toți apărătorii au fost omorâți (aproximativ 1.500 de oameni).

A fost un loc pe care jupânul și-a dorit să-l vadă și, cu toate că e foarte bine conceput, inclusiv cu câteva momente interactive, nu e ceva în care să mă regăsesc eu. Printre altele, sunt explicate detaliat motivele declanșării celor două războaie mondiale, dinamica acestora și rolul jucat de Malta, sunt expuse colecții de arme, uniforme, un memorial dedicat victimelor etc.

Avion de luptă

Fie vorba între noi, mă simt tare neinformată în astfel de subiecte; și chiar așa și sunt. Dar dacă nu mă atrage domeniul, ce să fac? Muzeul însă e minunat pentru cei care sunt pasionați de asta, cu o bogăție de informații bine structurate și o sumedenie de exponate interesante.

Însă, dacă la acest muzeu nu m-am regăsit, am fost foarte în elementul meu la catedrala Sf. Ioan din Valletta, unde se află cel mai mare tablou pictat de Caravaggio: ”Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”.
Pe dinafară este foarte simplă, dar interiorul e uluitor, fiind considerată pe bună dreptate una dintre cele mai frumoase clădiri în stil baroc din Europa. Taxa de intrare ni s-a părut cam piperată (15 euro, în condițiile în care biletul la Luvru, de exemplu, costă 17 euro), dar nu am fi putut rata.

Stâlpii și pereții sunt acoperiți cu decorațiuni din aur, iar bolta este decorată cu fresce reprezentând momente din viața Sfântului Ioan Botezătorul.

Sub podeaua de marmură decorată cu steme se află mormintele Cavalerilor Ordinului Ioanit. Părea aproape o impietate să calci pe ele, dar nu aveai cum să eviți asta.

Am admirat cu emoție și celălalt tablou de Caravaggio aflat în această biserică: ”Sf. Ieronim scriind” (o versiune anterioară a acestui tablou, pictată tot de Caravaggio, se află în Villa Borghese din Roma). Tabloul prezintă unul dintre cele mai importante momente din istoria creștină: traducerea Bibliei din greacă în latină.

Nu pot spune că-mi plac îndeosebi picturile lui Caravaggio, deși stilul în care s-a perfecționat, respectiv tehnica chiaroscuro (în traducere ”lumină-întuneric”) mi se pare fascinant. Cele mai multe dintre tablourile sale au o notă de sinistru... dar mă pierd în admirație în fața lor. De altminteri, arta renascentistă e una dintre pasiunile mele.

Cel mai mare tablou al lui Caravaggio se regăsește într-o parte amenajată special pentru asta. Picturile sale ne-au însoțit pe drum către ea, sub forma unor animații proiectate pe podea (care includeau și informații despre locurile unde sunt expuse acestea).

Tabloul este copleșitor, prin felul în care a fost redat momentul oricum dramatic. Am stat minute în șir să-l admirăm și există și o prezentare dinamică a picturii, în cadrul căreia sunt analizate și explicate în detaliu fiecare element (nu numai din punct de vedere al tehnicii folosite, ci și al semnificației; de pildă, faptul că pe cuțitul călăului nu se află stropi de sânge face referire la iscusința acestuia în sinistra sa îndeletnicire).

Iată și o imagine mai de aproape a tabloului:

Sper că v-a plăcut acest articol oarecum... eclectic, să spunem 🙂; este penultimul din serialul italo-maltez. Mai avem de făcut o plimbare în niște locuri frumoase și apoi vă invit la masă, în articolul dedicat bucatelor.

Realizez, o dată în plus, cât de mult îmi place să scriu articole de vacanță; la câteva săptămâni de la întoarcere impresiile și sentimentele s-au mai decantat, noutățile aflate s-au fixat în minte și rămâne exact ceea ce-mi doream: bucuria de-a fi descoperit locuri noi și de a-mi fi îmbogățit cunoștințele 🙂.