25 Septembrie, 10 ani, Noi

 ”A iubi pe cineva înseamnă a fi unicul martor al unui miracol ascuns celorlalți” (Francois Mauriac). 

Asta am scris pe invitația la nuntă. 

Nuntă de la care astăzi se împlinesc 10 ani.

Încă ne privim așa. În ochii lui am găsit toate răspunsurile și-n inima lui mi-am găsit rostul.

Sper să fim sănătoși, să ne privim la fel și-n următorii 50 de ani. Și să nu ne dăm niciodată drumul la mână.

Două dintre pozele noastre preferate all times: 

La mulți ani împreună, Omul Meu 🙂 Miracolul din citatul nostru e pentru totdeauna.

Scurt tratat despre nunțile minunate și lipsite de stil, eleganță și rafinament

Paradoxal titlu, nu? Stați să vedeți. A venit toamna, cad frunzele, se numără bobocii, nunțile și oamenii cu stil. Da, ce vă uitați așa? Au mai rămas aproximativ două luni până la Postul Crăciunului, drept pentru care e coadă la pirostrii. Așa se întâmplă în fiecare an și e perfect în regulă, de altminteri. Personal, mă amuză că, tot în fiecare an în perioada asta, apar pe bloguri articole din categoria ”câh, ce lipsă de stil și de eleganță e să faci cutare lucru la nuntă...”.

E inflație de lume rafinată, vă zic. Mă și mir cum de putem viețui în asemenea ignoranță.... norocul nostru de-atâția oameni cu stil, dornici să ne împărtășească din ambrozia și nectarul înțelepciunii lor și să ne lumineze pe nestilații de noi. 

”Vai, e așa de lipsit de eleganță să fii furată la nuntă!”. 

Stați să-mi pun mănușile de dantelă, ca să pot răspunde. Adică dacă n-am stil, măcar mănuși să am. Argumentele contra ar fi că e penibil să faci pe surprinsa, pierzi timp din propria ta nuntă, riști să te murdărești pe unde te duc răpitorii și momentul răscumpărării e de obicei penibil. 

Ca fostă mireasă - furată și nestilată - ce mă aflu, zic așa:

- N-am făcut pe surprinsa. Ar fi fost și greu, în condițiile în care fetele au venit la mine și mi-au comunicat sec: „te furăm. Treci”. 😃

- Ne-am distrat de era cât pe-aici să ne pierdem echilibrul din cauza hohotelor de râs, dându-ne în leagăne și balansoare într-un părculeț din apropierea restaurantului. Încă mă amuz să mă uit la poze și să ne văd pe toate cu gura până la urechi.
Momentul a fost plănuit astfel încât să fie între mâncăruri, să nu dispărem când se aduce un fel sau altul, lumea a dansat și am lipsit vreo 45 de de minute, pe care nu le consider în niciun caz pierdute.

- N-am băgat de seamă să mă fi murdărit, și la cât de bine mă simțeam ce mai conta, oricum? 

- Jupânul mi-a cântat ”Trandafir de la Moldova”, atât vocal (cu acompaniament), cât și la orga electronică. Fără moment de striptease, fără declarații de dragoste desprinse din telenovele, fără stat într-un genunchi (bine, el n-a stat nici când m-a cerut de nevastă, opinia lui fiind că suntem pe poziții de egalitate, deci de ce să stea-n genunchi). Un moment frumos și emoționant, nah. 

Cam atât de lipsit de eleganță a fost episodul furatului. Văleu, ce rușine, stați că-mi scot mănușile, nu mă calific pentru ele 🙄

”Vai, ce lipsit de eleganță e să ai țuică pe masă și sarmale în meniu!”. 

Eu și cu onorabilul nu bem țuică, însă invitații noștri au zis că de bună a fost excelentă (niște nestilați și oamenii ăia, deși nu s-a îmbătat nimeni, dar ce pretenții poți să ai de la niște miri ca noi), iar cât despre sarmale... cică se topeau în gură. Eu nu știu, că-n afară de-o ciupercuță umplută la aperitiv și 3 lingurițe de tort n-am putut mânca nimic - dar am înțeles că oricum nu prea s-a pomenit mireasă care să mănânce la nunta ei, deci eram în grafic.
În tot cazul, încerc să mi-l imaginez pe unchiul, de vreo 75 de ani la vremea aia, consumând sushi cu wasabi sau foie gras cu dulceață de ceapă și *ce-o_mai_fi_mâncând_lumea_stilată”. Not. Adică știu că se spune că nunta n-o faci pentru invitați, dar dacă nu ții cont de ei și le dai să mănânce numai ce-ți place ție, riști să iasă foarte prost. Părerea mea, evident complet lipsită de stil.

”Vai, ce penibil e să dansezi pe Meneaito, Brașoveanca și Pinguinul”.

Serios, eu nu-mi pot imagina cum să NU fi avut Meneaito :))) pe care inclusiv bărbații au dansat. În ce privește”Pinguinul”, sărmanul... o fi devenit penibil acum, dar cu nouă ani în urmă (pe vremea mea, când nici nu se povestea) era foarte simpatic. Eu habar nu aveam să-l dansez, de altfel îl și auzeam pentru prima dată, dar un invitat mi-a arătat pașii, m-am prins în joc și, în totala mea lipsă de eleganță, m-am amuzat la culme. Acuma na, știu că rafinamentul începe de la Aerosmith și Led Zeppelin, dar am stabilit deja că la lecția de stil eram plecată să ud buretele. 

Iar ”Brașoveanca” e una din preferatele mele since ever. Nu există nuntă la care să merg și să n-o joc, deci cum să n-o fi jucat la nunta mea? Și l-am avut partener pe tata 🙂 Perfecțiune, cu toată, hmm... lipsa, asumată, de stil. 

”Vai, ce jignitor e pentru mireasă ca invitatele să poarte alb sau culori deschise!”. 

Toate ca toate, dar la asta chiar că m-am împrăștiat de râs. Ultimul lucru pe care l-aș fi observat în ziua nunții mele ar fi fost cum s-a îmbrăcat Ginuța sau Getuța. Cică e jignitor, strici ziua miresei fiindcă-ncerci ”să-i iei fața” și dacă o confundă lumea cu tine? 🙄 Serios acuma... dacă prioritatea unei mirese, în ziua nunții ei, este să nu-i „ia fața” o altă invitată, cred că are o mare problemă.... și aia nu e culoarea rochiei respectivei. Probabil ar trebui să reconsidere adevăratul motiv pentru care se mărită, de fapt.

”Vai, ce ridicole sunt obiceiurile”. 

Ce pot spune, chestie de percepție. Nici eu n-am vrut să mă conformez tradiției locale cu ”mireasa la râu”, care presupunea să scot apă sau ceva de genul ăsta - un fel de sport extrem, în tot cazul. Dar mi-a plăcut să mi se cânte la acordeon ”Ia-ți, mireasă, ziua bună”, obiceiul colacului miresei, scrisul pe pantof și aruncatul buchetului (ultimele două nici nu-s obiceiuri românești, prin urmare se poate spune că mi-am dat cu firma-n cap de-a binelea). 

Uh, am obosit de-atâta rafinament. Concluzionând, există o singură nuntă perfectă pe lume și aceea este a fiecărei mirese 🙂

Viitoarelor mirese care poate se-ntâmplă să citească aici, am un singur lucru să le spun: pe cât posibil, faceți la nuntă exact ce vă place. E nunta voastră, nu a celor care decretează că neeleganță, că lipsă de stil, că.... plouă, că... Revoluție 🙄 (între noi fie vorba, raportat la subiect, nu prea-mi dau seama unde se trage linia între stil și snobism).

Ah, și mai am ceva să le spun: Casă de Piatră! 🙂

Ecourile nunții regale

Mi-am croit planul zilei de ieri raportându-mă în mare parte la nunta din capitala Marii Britanii, despre care cu siguranță știți. Prințul Harry s-a căsătorit cu Meghan Markle, actrița care a interpretat-o pe Rachel în serialul ”Suits”. Previzibil, evenimentul a fost catalogat drept ”nunta anului”, iar bârfele și comentariile au fost direct proporționale. 

Cu toate acestea, cred că n-am mai văzut până acum opinii mai tendențioase și mai rău-intenționate. Nu-mi pot explica de ce unii au acumulat atâta otravă și simt nevoia s-o reverse în capul unui cuplu care nu le-a greșit cu nimic și pe care nu-l vor întâlni cu siguranță niciodată. Am urmărit în direct transmisiunea de la catedrală și tare mult mi-a plăcut. 

Ca să încep într-o notă agreabilă, iată cum s-a văzut de la mine:

- mi-a făcut o mare, mare plăcere să-i revăd pe actorii principali din ”Suits” - în special pe mangafaua de Harvey, recunosc 😃 

(Hai, pun și o poză numai cu el și cu nevasta-care-oricum-nu-mă-interesează).

- Amal Clooney arată atât de orbitor, încât cel de lângă ea aproape a trecut neobservat. George-who?

- Trecând la membrii familiei regale, Kate mi-a plăcut, deși aproape că n-o vedeai de pălărie. Remarcabil e faptul că a mai purtat de două ori ținuta respectivă în public. Ăsta zic și eu statement din categoria ”nu-mi pasă de reguli”.

- Eram sigură că Her Majesty va opta pentru o ținută în culori vii, ca și la nunta lui William. Unele voci susțin că mvai, a exagerat. Ei, ce să povestim. Eu cred că dacă ești Regina Angliei și ai 92 de ani, ți-ai câștigat dreptul să porți ce vrei. Și afară de asta, îi stă chiar bine. 

- Am fost foarte, foarte impresionată de comportamentul Prințului Charles față de mama miresei (care era singură, cam stingheră în marea aia de fețe nobile și deosebit de emoționată). Un mare domn se cunoaște din gesturi mici. Ca de exemplu, gestul de a-i oferi brațul când au mers împreună cu mirii la semnarea certificatului de căsătorie - deși nu exista niciun protocol care să-l fi obligat s-o facă. La ieșirea din biserică le însoțea pe amândouă - soția și proaspăta cuscră, dacă se poate spune așa - într-un tablou care mie mi s-a părut foarte simpatic. Afară de asta, am citit că s-a arătat permanent foarte grijuliu cu ea, la repetiția dinaintea nunții explicându-i personal toate ritualurile și tradițiile care urmau a fi îndeplinite.

Ținând cont și de faptul că a condus mireasa la altar, în ceea ce mă privește și-a spălat păcatele. Știu că părerea mea nu-l interesează din cale-afară, dar am zis s-o exprim. 

- Că tocmai am menționat mireasa 🙂 Mie mi-a plăcut rochia, cât despre voalul de cinci metri, brodat - o capodoperă, în opinia mea. Da, rochia a fost foarte simplă, dar a costat 270.000 de euro. Cu alte cuvinte, dacă voia altceva, cu siguranță și-ar fi permis. Așa a vrut să fie rochia ei de mireasă și cu asta, basta. 

Acuma, dacă e să zic totuși ceva - coafura a fost cam prea lejeră, mă gândesc. Adică pentru voal de cinci metri și tiară cu diamante, nu știu cât de potrivit e stilul ”lejer-dezordonat”. Însă în ansamblu o găsesc a fi fost deosebit de frumoasă.

Și a doua rochie (pentru petrecere) a fost foarte simplă. Și da, mi-a plăcut și aia.

Ziceam la începutul articolului de bârfe, de fapt ce zic eu bârfe - găleata de lături vărsată în unele medii, în special la adresa ei. Vai e pistruiată și de fapt și urâtă, vai sigur l-a îmbrobodit pe Harry (care n-a vrut să-i ceară să semneze contract prenupțial), vai rochia ei nu se ridică la înălțimea momentului, vai nu se compară cu Kate. Asta din urmă pune capac. Cum adică, nu se compară? Dar de ce trebuie să le compari? O să compare și copiii pe care-i vor avea cu cei ai lui William și Kate? Nu m-ar mira deloc. 

Probabil că Harry ar fi trebuit să le ceară binecuvântarea păreriștilor de Internet. Oh, dar cum de și-a permis să n-o facă?
Ah, altă aiureală: ”rezistă maxim cinci ani împreună”. Serioooos? Habar n-am cine se cred unii, pe cuvânt.

La final, ceea ce rămâne e ceea ce spun ochii lor 🙂

Nu pot încheia fără să menționez muzica - ambele coruri au fost extraordinare, iar violoncelistul aproape mi-a adus lacrimi în ochi.

Casă de piatră, Altețele Voastre 🙂 

Șase ani de la cea mai frumoasă nuntă

... adică nunta mea :) Iar motivul pentru care este și va fi cea mai frumoasă e, desigur... faptul că a fost a mea. Asta o face unică, irepetabilă și cea mai frumoasă :)

A fost frumos, minunat, n-aș înlocui-o cu nicio altă nuntă. Spun asta pentru că, recunosc, uneori îmi mai dau târcoale gânduri răzlețe, mai ales când mergem la alte nunți - noi n-am avut de-aia, de-aia sau de ailaltă. Nu-s mândră de gândurile astea, dar pe de altă parte, cum vin, așa se duc. Nu trebuie decât să-mi amintesc, să privesc pozele și imaginile filmate, ca să mi se facă pielea de găină și să mi se împăienjenească privirea: ”ce frumoasă a fost nunta noastră!”. 

Eu am strălucit, probabil am fost mai frumoasă ca oricând până atunci și ca oricând de-atunci încolo. Pentru că eram fericită, pentru că mirele era (și continuă să fie) singurul om alături de care viața avea sens, pentru că eram înconjurată de oameni dragi, pe care mă bucuram să-i am acolo, cu mine.

Mi-e dor de rochia mea. E suficient să o evoc pentru a o simți din nou pe mine. N-a fost de la Demetrios, așa cum visasem cândva să am. Însă a fost a mea, în toate sensurile posibile.  

(Vreo două sau trei dintre pozele astea au mai fost puse pe blog mai demult, dar nu rezist tentației de-a le mai pune o dată. Nostalgii, deh:) )

Acum șase ani la ora asta, eram în plină petrecere - de fapt, se cam apropia momentul ”s-a furat mireasa” :)) Mă gândesc la asta și cu duioșie, dar și cu un soi de tristețe - unul dintre protagoniști a fost o prietenă de-a mea, care pentru mine a încetat să existe, între timp. Așa a fost să fie. La vremea respectivă ne-am distrat extraordinar - ”răpitorii” voiseră inițial să mergem la un bar, unde, văzând că e rost de mireasă furată, ni s-a pretins consumație minimă de 50 de RON de persoană :)) Ce vorbești, Franz? I-am lăsat în plata Domnului și ne-am dus într-un părculeț din apropiere, unde ne-am dat în balansoare și ce-am mai râs...

Potop de amintiri și de momente frumoase :) Primul dans - pentru care exersasem câteva săptămâni cu dumnealui jupânul, orientându-ne după filmulețe de pe Youtube -, dansul cu tata, ”suita” de hore moldovenești cu dedicație din partea tarafului pentru mireasa moldoveancă, dansul cu socrul meu (aoleo, ce bine știe să danseze pe muzică populară, m-a învârtit de nu mai nimeream la final care-i stânga și care-i dreapta, dar am făcut față onorabil :D), ”Brașoveanca” (mie-mi place foarte mult și mă pomenisem fără partener, că omul nu știa s-o danseze și-n niciun caz nu era dispus să învețe în clipa aia, iar tata a fost pe fază, apărând imediat lângă mine și luându-mă la joc), momentul în care m-am dus cu mama la toaletă să ne refacem amândouă machiajul, tortul adus pe ”Radetzky March”, așa cum îmi dorisem... și multe altele pe lângă...

Da, am avut cea mai frumoasă nuntă din lume. Sunt recunoscătoare și mă simt foarte, foarte norocoasă :)

Ce-aș face altfel la nunta mea?

Dacă mă uit în urmă, un singur lucru aș schimba. Unul și bun, vorba ceea :))) Unul dintre cele mai importante aspecte, dacă întrebați o femeie în general și o mireasă în special. Un mizilic, dacă întrebați un bărbat: coafura.

Am avut un coc simplu, banal, care a avut două calități: a arătat acceptabil și a stat țeapăn toată noaptea (la cât fixativ ”ultra strong” avea în el, nicio mirare. Cred c-ar mai fi stat la fel încă două-trei săptămâni, la o adică). Dar a fost prea simplu, prea banal, prea.... ”coc de mireasă” tipic. N-am avut cum să-mi aleg coafeza și-am luat ce-am găsit, iar femeia a făcut ce-a știut. Pieptănătura n-a avut nimic deosebit și n-am simțit că e coafura mea, dar am zis slavă Domnului că n-am pățit ca la cununia civilă, cu trei ani înainte de nuntă.

În rest, n-aș schimba nimic. Au trecut cinci ani de când am fost mireasă... :) Și mă simt la fel de norocoasă și de recunoscătoare ca atunci pentru ce și mai ales pentru cine am. 

Cum a fost la o nuntă în Germania

(Preview: va fi un post lung, dar nu se putea povesti mai pe scurt cum am ajuns la concluzia că nu sunt o doamnă rafinată :D)

Astăzi o să vă povestesc despre o experiență pe care am trăit-o ieri, care a fost interesantă și la care mă bucur că am luat parte, dar pe viitor cu siguranță mă voi gândi de două (sau de mai multe) ori înainte să confirm prezența. Este vorba despre nunta unui cuplu de nemți. Asta nu înseamnă că a fost rău, dar a fost atât de ”altfel” față de cum sunt eu obișnuită, încât nu pot spune că m-am regăsit în atmosferă.

Am mers cu toată deschiderea, curiozitatea și disponibilitatea sufletească; îi cunoaștem pe miri de câțiva ani și ne sunt simpatici. Eu nu mai fusesem la nicio cununie religioasă oficiată în ritual evanghelic și eram curioasă de întregul ritual. M-a surprins să constat lipsa oricărui element emoțional. Mireasa a intrat în biserică la brațul tatălui, pe acordurile unei piese de Bach (înțeleg că asta a fost dorința mirilor). Preotul a rostit o rugăciune scurtă de începere a slujbei, urmată de un cântec interpretat la orgă și acompaniat de toți cei prezenți (versurile fuseseră puse la dispoziție în niște pliante pregătite special pentru eveniment). Apoi preotul a vorbiiiiit, a vorbit de nu mai termina. Ba citea din Biblie, ba vorbea liber despre obligațiile asumate de tânăra pereche, uniunea lor spirituală etc etc etc. Mă plictiseam și cam începusem să număr oi. Am cercetat figurile socrilor mari și ale fraților și surorilor mirilor: sobrietate absolută, niciun zâmbet, la fel de bine s-ar fi putut crede că asistă la o prelegere de teorie cinetico-moleculară. Mirii au rostit monoton jurămintele, au schimbat inele, s-au mai cântat două melodii, s-au mai rostit câteva rugăciuni și gata. M-a surprins că nu s-a filmat nimic, iar fotograful prezent n-a făcut decât extrem de puține poze; de pildă, mireasa nu va avea nicio imagine cu ea pășind spre altar alături de tatăl său. Dar aspectul n-a părut să deranjeze pe nimeni. În fine, de gustibus, deși nu-mi închipui cum de-ai putea să nu-ți dorești amintiri mai multe și mai consistente de la cununia religioasă. Afară s-au făcut câteva poze de grup și asta a fost tot în ceea ce privește biserica. Poate că mirii și familiile lor și-au strunit bine sentimentele, dar n-am simțit niciun val de emoție, din nicio parte. Adevărul e că... ritualul slujbei nici nu prea avea ce emoții să trezească, dacă mă-ntrebați pe mine.

După oficierea cununiei am fost serviți cu un pahar de șampanie în curtea bisericii, am mai socializat nițel și am plecat spre restaurant. Aici totul a fost la fel de simplu și de neprotocolar; ne-am așezat pe terasă, care cum s-a nimerit. Eram vreo 50 de oameni în total, cred, ceea ce înțeleg că este normal pentru o nuntă oficiată aici. Sunt total ieșite din comun nunțile de 100 de persoane, iar ce depășește cifra asta e deja considerat a fi specific numai celor foarte înstăriți și / sau cu sânge albastru. Am stat deci pe terasă, am consumat niște suc și cafea și ne-am ferit cu succes de viespile care dădeau târcoale.

În salon, mesele erau aranjate și tortul fusese deja adus. La vreo oră după ce sosiserăm, mirii au tăiat tortul. Așa, simplu, fără ceremonial cu melodia nu-știu-care. Tăiat, împărțit la oameni, mâncat fiecare felia lui, gata. Apoi iar am stat. Fotograful i-a luat pe miri și pe socri la o ședință foto fulger (adică de vreun sfert de oră) și a plecat. Restul fotografiilor, pe parcursul serii, au fost făcute de fotografi amatori, respectiv de invitați. Și-n continuare nu s-a filmat nimic; de fapt, ca să nu mai repet chestia asta, o să spun doar că nu s-a filmat deloc, dacă nu iau în calcul niște filmulețe făcute cu telefoane din era dinozaurilor și care cu siguranță vor fi niște amintiri neclare și cu foarte mult zgomot de fond. 

Îmi trecuse plictiseala, dar mă cam luase foamea. Eram plecați de la zece dimineața de acasă (nunta fiind la vreo 55 de kilometri de orașul unde locuim), acum era aproape cinci și nu mâncaserăm nimic, în afara feliei de tort. În același timp, devenisem de-o curiozitate soră cu masochismul; mă-ntrebam cât are să mai dureze chestia asta. Adică statul degeaba și nimicul, care însă nu păreau să deranjeze pe nimeni. Numai noi eram din alt film.

Mai apoi, a devenit interesant. Surorile miresei (trei la număr) și fratele au preluat rolul de maeștri de ceremonii și au organizat un joc, menit să ajute invitații să se cunoască mai bine. În acest scop, fiecare din cei prezenți a primit o listă cu 20 de afirmații, notate în ordine crescătoare. Singurii care n-au primit astfel de listă au fost mirii. Apoi se citeau propozițiile respective, în ordine aleatorie, iar aceiea dintre invitați care se regăseau în ele se ridicau în picioare. Sarcina mirilor era să ghicească, în funcție de persoanele care s-au ridicat, care era elementul pe care-l aveau în comun. De exemplu: ”toți cei care conduc un Audi”; ”toți cei care pot cânta la un instrument”; ”toate perechile căsătorite”; ”toți cei mai în vârstă de 50 de ani”; ”toți cei care nu știu să gătească” (deloc surprinzător, la asta nu s-a ridicat decât o fetiță de 15-16 ani :))) și așa mai departe. Mirii s-au descurcat destul de bine, deși uneori erau derutați; de exemplu, la afirmația cu instrumentul muzical au fost contrariați că se ridicase doar jupânul, nu și eu :))

Trebuie să menționez faptul că jocurile astea de societate sunt ceva uzual în Germania; am mai fost la aniversări unde am văzut așa ceva. Sunt frecvente și pot condimenta foarte bine atmosfera. Secretul e să le alternezi cu, de exemplu, muzică de dans. Ar fi fost perfect așa, dar aseară nu s-a întâmplat. 

După ce-am mai stat nițel, s-a organizat al doilea joc, menit să testeze cât de sinceri sunt mirii unul cu altul. În acest scop, s-au așezat pe scaune spate în spate și s-au descălțat; fiecare a primit câte un pantof dintr-o pereche. Au urmat întrebările, de tipul: ”care dintre voi a făcut primul pas în relație?”; ”care gătește mai bine?”; ”care ține mai mult baia ocupată?”; ”cine administrează mai eficient finanțele în cuplu?” șamd șamd. Unicul mod de răspuns era acela de-a ridica pantoful corespunzător și, fiind spate în spate, nu vedeau ce pantof a ridicat celălalt. La final, din 18 întrebări au răspuns corect la 12, concluzia fiind că sunt rezonabil de sinceri :))

Se făcuse aproape ora 19 când am fost invitați în sală. Dar din momentul în care ne-am așezat și până s-a adus mâncarea, a mai trecut cel puțin vreo jumătate de ceas. Surorile și fratele miresei au interpretat un cântec. Eu începusem să reflectez că, la cum se prezintă situația, va fi o nuntă fără dans. Dar încă nu puteam să cred asta în mod serios, mai ales că-n urmă cu vreo două luni ni se ceruse să indicăm trei piese pe care am dori să le ascultăm la petrecere. Un mod foarte interesant de-a alcătui playlist-ul, mi-am zis eu atunci. Însă acum mă-ntrebam ce s-o fi ales de chestia asta.

A venit primul fel: o salată, asupra căreia ne-am năpustit ca hunii. Am dat-o gata foarte repede, prilej pentru jupân să-mi comunice faptul că nu-s o lady; invitații din jur, deși cu siguranță la fel de flămânzi (afară de cazul în care mâncaseră pe ascuns, fapt de care mă cam îndoiesc :D) mâncau înceeet, delicat și demn. Dar dacă mi-era foame, ce să fac? :))) Așa-s eu, mai de la țară :))

Imediat după salată, s-a adus supa. Gustoasă, dar puțină - așa e la ei, supele sunt servite în castronașe mici și de obicei sunt foarte clare, adică limpezi, fără legume și cu doar o gălușcă sau o perișoară în solitudine. M-am străduit să mănânc încet, ca o doamnă :)) dar în continuare mi-era frustrant de foame. Despre muzică, niciun semn; nicio instalație audio, niciun DJ. 

Felul principal, adică friptura, a fost servit în sistem bufet. Cu mai multe sosuri și cu trei feluri de garnitură, la alegere, puteai opta între căprioară, porc și vită. După cum vă puteți imagina, nu m-am atins de căprioară. Mâncarea a fost foarte gustoasă și-n sfârșit m-am săturat. Drept pentru care i-am spus omului că, probabil, nu ne mai oprim la Burger King în drum spre casă, cum plănuiserăm mai devreme :))

Desertul, compus din două feluri de înghețată și o prăjiturică minusculă de ciocolată, a fost de asemenea foarte bun. Dar tot puțin. Concluzionând, numai friptura a fost pe săturate, în rest am avut permanent senzația că-mi numără cineva bucăturile :))

Și cu asta, gata cu mâncarea. Ce a urmat a fost așa-numitul joc al scaunelor, care mi s-a părut mult mai interesant decât primele două, poate inclusiv datorită faptului că nu mai vedeam stele verzi de foame :)) Iată în ce consta:

S-au adus 14 scaune, pe care au luat loc 14 voluntari. Acestora li s-a cerut să aducă diferite obiecte: un ceas de mână, o cheie, o cravată, un pantof stâng șamd. Evident, nu puteau face rost de toate astea decât de la invitații neparticipanți la joc și ideea e că totul se desfășoară foarte repede. În timp ce concurenții aleargă să procure obiectele cerute, cineva elimină un scaun. Așa că un concurent, în speță ultimul, rămâne fără scaun și iese din joc. De câștigat, câștigă desigur acela care-a rămas pe scaun până la sfârșit. 

După acest moment, s-a dat finalmente drumul la muzică; pe un laptop. N-am mai stat, deși ar fi putut fi interesant, având în vedere preferințele muzicale exprimate de fiecare invitat. Însă eram frânți de oboseală după o zi de atârnat colo-colo și de flămânzit și nu ne-a stimulat nici faptul că muzica se auzea încet, mai mult ca un fel de bâzâială de fond. În definitiv, ce pretenții să ai de la un laptop? Prin urmare, ne-am luat la revedere.

Nu pot încheia fără să menționez așa-numitul ”ziar de nuntă”, o tradiție la nunțile nemțești. Se face un colaj cu poze ale mirilor, prezentându-i în diferite ipostaze începând de la naștere și până la momentul nunții. Nu lipsesc anecdotele, mini-interviurile cu fiecare dintre ei și, uneori, poveștile savuroase ale membrilor familiei sau ale prietenilor apropiați. Chiar îmi place foarte mult acest obicei, căruia i se acordă o importanță deosebită.

La sfârșitul acestei destul de lungi povestiri, concluzia este aceea din preview-ul postării, anume că nu-s o doamnă :D N-ai cu cine, dom'le :))

Amintiri în rochie albă :)

Acum trei ani.

Simt că mă copleşesc emoţia şi nostalgia ori de câte ori îmi aduc aminte de 25 septembrie 2010, de noi, de rochia mea şi de mine în rochia mea.

O am şi acum, păstrată cu grijă în husă. O revăd în fiecare an, când merg în România. Fiecare reîntâlnire cu ea mă înduioşează, fiecare atingere a materialului îmi evocă fericirea acelei zile.

Niciodată până atunci nu-l mai privisem aşa, după cum niciodată până atunci nu mai văzusem acea expresie în ochii lui.

(Cred că aici contempla perspectiva de a mă lua în braţe. Iar eu îl asiguram că-n ultimele 24 de ore nu reuşisem să mănânc aproape nimic, deci era on the safe side, cum ar veni :D).

Dacă aş retrăi ziua nunţii noastre, n-aş face nimic altfel decât am făcut. Emoţiile pe care le am de fiecare dată când mă uit la pozele noastre stau mărturie în acest sens. La mulţi ani, nouă şi gândurilor noastre din ziua aceea :)

Acum fix doi ani...

... faceam asta:

 

Am privit de sute de ori pozele si de zeci de ori filmele si tot de-atatea ori mi-a vibrat sufletul de emotie si nostalgie si m-am gandit: "ce frumoasa a fost nunta noastra..." :)

Ipotetic vorbind, daca ar fi sa aleg trei momente pe care sa le retraiesc, toate trei ar fi legate de dans. Si nu, valsul mirilor nu este unul dintre ele, desi a fost un moment plin de incarcatura emotionala. Sau poate tocmai de aceea: eram cam incordati, cam (prea) preocupati sa nu ratam piruetele sau intoarcerea din momentul cutare, dar in definitiv cred ca asta se intampla multor perechi.

Insa mi-as dori sa retraiesc dansul cu tata (ma trec fiori cand imi aduc aminte ce emotionat era si cat de coplesitor a fost momentul in care mi-a sarutat mana), un blues cu mirele, candva dupa miezul noptii (poate unul dintre putinele momente cand ne-am putut relaxa cu adevarat si, privindu-ne in ochi, am realizat ca - by all means! - e nunta noastra... :D) si o "suita" de vreo patru hore moldovenesti, dedicatie speciala din partea tarafului pentru mireasa moldoveanca de mine :)) Orice s-ar spune, domnule, horele moldovenesti ridica lumea de pe scaune ;))

La multi ani, noua si amintirilor noastre de pe 25 septembrie 2010. Maine zburam si ne intoarcem tocmai sambata cealalta.

Ne revedem / citim / povestim dupa 5 octombrie :)

Wedding Grinch

N-am inteles si nu cred c-am sa inteleg vreodata de ce e considerat de bon ton sa-ti exprimi parerea cand nu ti-o cere nimeni si de ce isi fac unii un titlu de glorie exclusiv din faptul ca, daaaaca ar fi ei in situatia respectiva (dar aia e, ca nu-s) ar proceda cu totul, dar cu totul, altfel.

Probabil n-am facut exces de acuratete in carnatul de fraza de mai sus, nu? :D Asa mi se intampla cand ma enervez. Citeam mai devreme pe niste bloguri diverse opinii despre nunta Elenei Basescu si mai ca nu m-am luat cu mainile de cap. Atata lume distinsa si high class, nici ca s-a mai pomenit. Si macar de-ar fi high class la ei acasa si la nunta lor - ca vorba aia, my wedding, my rules. Dar sa te-apuci, (cum am citit si cum, de altfel, am avut si eu parte), sa-ti pui poalele in cap ca vaaaai, ce taranie sa furi mireasa, vaaaaai, ce de prost-gust sa arunci buchetul, vaaaai, de ce rochia a fost asa si nu altminteri... 

Probabil astia high class s-ar oripila definitiv si le-ar pica batista de borangic de revolta daca le-as spune ca mireasa de mine a avut parte si de furat, si de aruncat buchetul, si de scos jartiera (insa nu cu dintii, ci manual, so to speak :D), si de turta miresei, si de hora nuneasca, si de "Brasoveanca".... Pe toate acestea mi le-am dorit si de fiecare dintre ele m-am bucurat. De fapt, au fost vreo doua cunostinte care-au tinut sa-mi comunice (dupa nunta mea) parerea lor despre voal, in general:

• "Vai, draga, eu n-o sa port voal, nu suport ideea sa-mi atarne o carpa de pe cap!".

• "Ahh, tuuu, eu nu vreau voal! Cum adica, sa-mi pun pe cap o plasa de tantari?!".

Oh well. Interesant mod de-a pune problema, cu atat mai mult cu cat vorbeau cu o fosta mireasa care purtase "carpa", respectiv "plasa de tantari" si care se simtise foarte bine cu acest accesoriu. Nu, n-am luat-o personal, mi s-a parut doar o dovada de usoara limitare intelectuala, pentru care-ar fi trebuit sa-si dea in judecata stramosii. Si n-au fost singurele exemple de acest gen. Am mai auzit chestiuni de tipul "e vulgar sa te lasi furata!". Serios? De ce? Numai te fura, nu-ti face si... alte alea, ca tot vorbiram de vulgaritate. Daca asta e dorinta miresei respective, ce-ai tu, un oarecare de pe margine, de comentat? Sa nu te lasi furata la nunta ta, da' cu a altora ce ai? Din punctul meu de vedere, mireasa poate sa-si puna si o esarfa cu Harry Potter pe cap, daca asta vrea - de ce m-as grabi sa-mi exprim dezaprobarea?

La polul opus, am auzit de cazuri unde mirii erau atei, dar au vrut neaparat sa aiba cununie religioasa. De ce, din moment ce alegerea lor a fost aceea de a nu crede in Dumnezeu? Numai ca sa vada cum le sta cu pirostrii pe cap? Numai pentru ca le place cum zice popa: "marit sa fii, mire", respectiv "si tu, mireasa, marita sa fii"? Numai pentru ca s-au cununat intr-o catedrala somptuoasa, care dadea bine in poze?

De ce sa trash the dress?

Prima data am citit despre conceptul "trash the dress" pe un blog. Am ridicat o spranceana, mi-am zis "ok.... fiecare cu pasarea (sau cu stolul) lui" si mi-am vazut de treaba, uitand complet de chestia asta.  Pe urma am inceput sa intalnesc tot mai frecvent ideea, pe diferite bloguri unde mi se intampla sa ma ratacesc. Deloc o intamplare, cred, faptul ca numai pe bloguri apartinand femeilor am gasit asa ceva; la sedinta foto iau parte si barbati (fostii miri, in speta), dar n-am vazut pe niciunul sa scrie despre asta. No wonder.



Daca mai e cineva care nu stie, "trash the dress" presupune o sesiune foto organizata dupa un numar de luni sau de ani de la nunta, in locatii alese de participanti, care poarta aceeasi vestimentatie ca-n ziua nuntii. Personajul principal este rochia de mireasa, iar ideea este ca, de data aceasta, stresul inerent din ziua nuntii a disparut, iar fosta mireasa nu mai trebuie sa-si faca tot felul de griji - sa nu murdaresc rochia, sa n-o ating de ceva, sa nu-mi calc pe trena samd.  Este relaxata, retraieste ceva din magia acelei zile (really?), rochia e pusa in valoare multumita indemanarii fotografului si tehnicilor permise de aparatul performant. 

Bun, acum ca stim cu totii despre ce e vorba, pot sa-mi exprim nelamuririle si sa desenez semnele de intrebare pe care le am referitor la asta.

In primul rand... DE CE si-ar dori o femeie sa mai imbrace o data rochia de mireasa? Pentru a reedita ziua aceea? Nu este posibil. Emotiile, senzatiile, trairile... sunt unice si, prin urmare, irepetabile. Niciodata pana-n ziua nuntii n-ai mai fost mireasa, niciodata n-ai mai trait visul cu voal si rochie alba, niciodata n-ai mai simtit ca-ti tremura totul in tine de emotie cand domnisoara de onoare iti trage fermoarul rochiei si / sau iti leaga snurul corsetului. Niciodata n-ai mai vazut ACEA PRIVIRE in ochii omului ales pentru tot restul vietii. Si niciodata nu l-ai privit pe el in felul ACELA. Nicio sedinta foto nu-ti va putea readuce aceste stari, daca asta cauti.

Si daca nu asta se cauta.... care e scopul, de fapt? Nu mai spun ca, exceptand un singur set de poze, toate cele pe care le-am vizionat pe tema asta au aratat o (fosta) mireasa destul de diferita fata de cea din urma cu X ani. Uneori un pic mai plinuta, alteori poate un pic mai ridata ici-colo, de obicei cu alta tunsoare ori culoare de par si intotdeauna fara sclipirea interioara din ziua nuntii (in principiu se pune si o poza de la nunta, un fel de "before and after" cam ratat, in opinia mea). 

Eu mi-am pastrat rochia de mireasa, in ideea ca poate o voi darui vreunei viitoare mirese. Asta nu s-a intamplat deocamdata, deci inca o am si teoretic putem face si noi oricand un "trash the dress" (si 'mnealui are tinuta de-atunci, mai ales ca nu-i de unica folosinta, precum rochia :D).
Ok, si? L-as mai privi la fel? Ar mai fi acel "ceva" in ochii lui, precum in momentul in care, urmand traditia, mi-a inmanat buchetul de mireasa? Cu siguranta, nu. Suntem altii acum, si asa si trebuie sa fie. Nu inseamna ca ne-am iubi mai putin, dimpotriva; anii petrecuti impreuna si experientele avute nu sunt decat o reconfirmare a faptului ca amandoi am ales bine. De ce-ar fi nevoie sa-mi tavalesc rochia de mireasa prin noroi (pentru ca inclusiv la asta se poate ajunge)?

Poate sunt eu batuta-n cap si cu vederi inguste, nu stiu. Voi ati facut asa ceva? Daca da, cum a fost, ce-ati urmarit prin asta, cum v-ati simtit? Si daca n-ati facut - ati face-o? Cautand, ce anume?

Misterul salatei de vinete

Dupa-amiaza a venit de la parintii lui, pe care-i vizitase. Mama lui imi trimisese salata de vinete, dupa care stia ca ma dau in vant si care nu-mi iese niciodata asa cum imi place (si cum ii iese ei, evident).

El s-a dus sa faca un dus, iar eu am purces, ca o femeie respectabila ce ma aflam inca de pe-atunci :D, sa pregatesc cina. De la care, bineinteles, nu putea sa lipseasca tocmai salata de vinete. Da’ unde-o fi borcanul ala? Ah, nu cumva sa-mi spuna ca l-a uitat…. Salata se face daca-i pe-asa!

Strig intrebarea prin usa, imi raspunde din aburi: „N-am uitat-o, e in geanta, adu-mi-o ca-ti dau eu borcanul“.

Hmmm si iar hmmm. Era prima data cand facea asa, intotdeauna ma trimitea sa caut eu insami in geanta / portofel/ buzunare, daca aveam de luat ceva. 9 femei din 10 ar fi tras o singura concluzie si i-ar fi dat cu tigaia-n cap (sau cu geanta, for that matter). Dar eu stiam ca, indiferent care e motivul pentru care nu vrea sa ma uit in geanta lui de umar, nu poate fi nimic rau. Uite-asa. Stiam si gata.

A doua zi dimineata ne beam cafeaua si sporovaiam de una-alta. N-as mai sti sa spun cum a venit vorba de excursia pe care-o facusem eu in Grecia cu aproape 5 ani in urma. Cert e ca el a adus vorba, nu eu. Mi-am amintit de muntele Meteora, de prima mea achizitie pe care-am facut-o acolo – un inel de argint...

Ma intrerupe si se apuca sa mosmondeasca in antementionata geanta. Eu ma duc sa-mi mai pun niste cafea. Ma ia de talie.

- Si daca tot a venit vorba de inele....

In mana tine o cutiuta de catifea rosie.

-… Vrei sa te mariti cu mine?

Preventiv, imi cuprinde umerii. Mai in gluma, mai in serios il prevenisem candva ca, atunci cand se va decide sa-mi adreseze THE QUESTION, sa ma tina bine, ca-i posibil sa ma scurg. Nu vorbeam serios, dar, cum se vede, m-a crezut.

De fapt, intr-un fel tot m-am scurs... Mi-a pus inelul (intrebandu-ma, fastacit si adorabil, „pe care deget se pune?“), apoi l-am imbratisat si am stat asa cateva clipe, iubindu-l mai mult decat oricand pana atunci si incercand sa constientizez cat mai mult momentul, sa-l iau cu mine, sa-l port in mine, sa...

O soapta timida:

- Aaa…. N-am auzit “Da-ul”….

Ei bine, asa am comis-o eu :D M-am luat si pe mine prin surprindere: la orice reactie m-as fi gandit, dar ca uit sa raspund, nu).

I-am spus „da“ imediat si, cinci luni mai tarziu, a devenit oficial.  

Astazi se implinesc 4 ani de cand am primit una din cele mai importante bijuterii din viata mea. Imediat dupa, am ascultat "I want to spend my lifetime loving you". Tinandu-ne in brate, uitandu-ne amandoi la inelul aflat pe mana mea si nespunand nimic. Nu era nevoie. Marc Anthony si Tina Arena vorbeau pentru noi.

PS: da, din motive de cutiuta rosie nu ma lasase sa ma uit in geanta lui... si scriind postul asta, mi s-a facut pofta de salata de vinete.

PPS: in fotografie sunt patru „personaje”: doua maini, ziua nuntii noastre si inelul. 

PPPS: surprinzator, si-a amintit ca azi aniversam cutare numar de ani din cutare moment. Dar nu mai stie ce melodie am ascultat. Acuma nah, sa nu fiu prea pretentioasa, totusi. Oricum, ce-as putea sa mai spun eu, care nu mai stiam de capul meu si uitasem sa-i raspund? Asta n-a uitat :))

Multumiri pentru EA :)

Uh, deci poimaine se implinesc 3 saptamani (promit sa nu mai fac referiri la nunta prea curand, ca subiectul e deja “fumat”, cum se zice). Au trecut atat de repede si saptamanile astea, de fapt am cam fost nevoiti sa ne “smulgem” imediat din euforia fireasca unui astfel de eveniment.

A fost ceva gen venit, nuntit, tulit (n-am gasit alta rima). Sambata noaptea eram miri, marti dimineata plecam deja, lasand parinti inlacrimati si de-o parte si de alta. N-am mai fi putut amana, oricum.
Prin urmare, as putea spune ca nunta noastra a trecut cumva peste noi, sau pe langa noi, in niciun caz prin noi. Ceea ce ma determina sa-mi pun intrebarea: as mai face-o o data?

Domn’le, chibzuind bine, cred ca raspunsul e afirmativ. Retrospectiv, gasesc amuzante amestecul de traditii si obiceiuri, haosul general care se instaurase inca de la primele ore ale zilei (din categoria “Cine-mi calca si mie camasa?!” “E cineva in baie? A, tu esti? Hai domn'le, mai stai mult?” “Nu-mi gasesc cravata!” “Are cineva o curea in plus? Ca eu n-o gasesc pe-a mea...” “A vazut cineva fixativul?” “Vezi ca trebuie sa sune cutare, care vine cu masina si aduce si pe tanti Icsuleasca...”), nebunia provocata de “cand se face chestia X? La noi se obisnuieste asa….” “Nu stiu cum e la voi, dar la noi…” samd. 

Bineinteles ca majoritatea intrebarilor ne erau adresate noua (intrebari de tipul “cand”, “cine” si mai ales “cum”) si tot bineinteles ca de cele mai multe ori noi habar nu aveam despre ce-i vorba. Pai daca nu ne spusese nimeni? “Aveti voi destule pe cap, lasati, asta e treaba noastra”. Ha!

Dar cum am zis, privind in urma tot frecusul asta mi se pare teribil de amuzant. Si dulce. Ma uit la sutele de poze, ma uit la noi, la cum ne priveam si-mi mai doresc o data ziua asta. Stiu, probabil tot n-ar fi suficient... si-n tot cazul, o vom avea intotdeauna :)

Am ajuns la concluzia ca, in foarte mare masura, a iesit asa cum imi dorisem. Ma rog, cu unele mici variabile (spre dimineata, pantofii devenisera un veritabil instrument de tortura asa incat, desi as mai fi dansat, nu mai eram in stare; cand am ajuns acasa, barbatu-meu a adormit urgent si-n chip cat se poate de ne-romantic, iar eu as fi vrut sa digeram un pic impreuna evenimentul, “la cald”; nu m-am zbantuit pe toate piesele pe care mi-as fi dorit, pentru ca DJ-ul nu era a mind reader, iar eu n-am avut inspiratia sa le solicit, si alte cateva fleacuri care nici nu mai merita mentionate, pentru ca exact asta au fost: fleacuri…).

Inainte de a pleca spre Germania, mi-am luat ramas bun de la EA. Am lasat-o acasa, in husa, alaturi de voal si de posetuta din tafta. Daca vreo fata din imprejurimi va dori sa se marite si, nepermitandu-si sa-si cumpere o rochie, ii va placea rochita mea, eu voi fi fericita sa i-o daruiesc.

Am atins-o, mi-am lipit obrazul de materialul ei fin si i-am multumit. Pentru ca m-a facut sa ma simt asa cum orice mireasa isi doreste: cea mai frumoasa femeie din lume. Si i-am dorit sa mai faca o mireasa fericita, cum m-a facut pe mine.

Our moment(s) in time

Cand am inceput sa ne gandim la asta, oare? Cred ca prin aprilie-mai. La inceput cu titlu de fapt divers, care se transforma in ceva tot mai serios, pe masura ce trecea timpul. Care urma sa fie primul nostru dans? Niciunul nu eram prea experimentati in materie de vals (ma rog, eu aveam impresia ca stiu ceva, dar, dupa cum avea sa se dovedeasca, era doar… o impresie :D), insa de la bun inceput am fost ferm hotarati sa invatam sa valsam. Ne doream amandoi o nota de spectaculos, iar un blues n-ar fi putut fi ceea ce voiam.

Prin urmare, cea mai usoara problema fusese rezolvata: va fi vals. Ei, de-acum incepeau intrebarile incuietoare: ce vals alegem? Si, foarte important, cand incepem sa exersam?

In ceea ce priveste prima intrebare, multa vreme am fost sigura ca stiu raspunsul: “The second waltz”, interpretat de Andre Rieu. Ne placea amandurora, in special datorita notei de mister si de melancolie induse de primele masuri si nu aveam niciun motiv sa credem ca nu vom reusi sa dansam cursiv si frumos.
(Pe “lista scurta” mai fusesera “Dunarea Albastra” si “Valsul Florilor”. Dar am renuntat fara pareri de rau la ele, dat fiind ca primul a devenit demult un slagar in deschiderea nuntilor si s-a banalizat, iar pentru al doilea ar fi trebuit sa fim in masura sa dansam ca niste adevarati profesionisti – in caz contrar, n-ar fi iesit decat o jalnica parodie).

Bun, deci Andre Rieu triumfa in capul listei. Din motive mai mult sau mai putin independente de vointa noastra, am inceput „antrenamentele“ pe la jumatatea lui august. Moment in care-am constatat ca aveam o problema. Ba nu, mai multe probleme.

In primul rand, niciunul din noi nu stia cu adevarat sa danseze vals. Drept pentru care am scotocit pe youtube si am gasit niste tutoriale, de altfel bine concepute (cele cu patratul – poate stiti la ce ma refer). Am studiat si exersat constiinciosi, pana cand ne lua ameteala si ne suna in cap numai “1, 2 3… 1, 2, 3…”. Cand am considerat ca stim destul de bine pasii, individual si impreuna, am zis sa trecem, vorba lui nenea Iancu, la “nitica aplicatiune” - respectiv sa exersam pe muzica.
Ei, si-atunci am sfeclit-o: valsul era mult prea rapid pentru posibilitatile noastre de amatori care abia isi udasera picioarele, ca sa zic asa, in ce priveste un asemenea dans. Nu iesea si pace, orice-am fi facut. Nu reuseam sa ne coordonam nici macar cateva secunde (consecutiv). Asa incat ne-am vazut nevoiti sa ne recunoastem limitele si sa cautam un vals mai lent.

In aceste conditii, ne-am fi dorit valsul din “The Godfather” (ma refer la partea intai, cand Don Vito Corleone danseaza cu fiica sa la nunta acesteia). Se potrivea la fix: lent, frumos, inedit, iar amandoi suntem fani Marlon Brando in general si “The Godfather” in special. Mais voilà… nu?
Nu. Valsul e mult prea scurt (un minut si jumatate). Abia am fi avut timp de cativa pasi, eventual o pirueta si gata. Asa ca am renuntat si la asta.

Eu incepusem sa ma dezumflu. Dar m-am umflat la loc dupa ce sotul, care petrecuse vreo doua zile scotocind pe Amazon si in propria noastra comoara muzicala de aproape 100 de GB, mi-a propus cateva piese, din care urma sa alegem impreuna. Tot barbatul, saracu’… (nu, n-am scris asta sub presiuni exterioare :P).

A fost cam ca atunci cand mi-am gasit rochia de mireasa: am ascultat fiecare melodie si deodata ne-am uitat unul la altul si am zis la unison: “asta e!”.
Si “asta” a fost. Nu stiu daca ati avut ocazia sa-l auziti pana acum :) Noua ne-a placut si a fost ceea ce ne trebuia – suficient de lent ca sa dansam relaxati si, in acelasi timp, cu suficiente variatiuni care sa ne permita o coregrafie de efect.

Este vorba despre “The Last Waltz”, in interpretarea lui Engelbert Humperdinck. O piesa veche, duioasa, care poarta cu sine amprenta sfarsitului anilor ’60, cand a fost lansata.
Daca am avut emotii? Atunci, se poate spune ca da :) Sa nu ne incurcam, sa nu pierdem masurile, sa nu bulibasim piruetele… dar a iesit bine. Ne-am dansat visul, cu adevarat a fost unul din acele momente de care-ti amintesti o viata. 

Ceea ce nu inseamna ca am fost relaxati :)) Aceasta “performanta” am reusit s-o atingem doar cand DJ-ul a pus un blues – mentionasem data trecuta ca era vorba de “One More Try” al lui Timmy T. Abia atunci am avut ragaz sa ne privim cu adevarat, sa realizam ca e noaptea nuntii noastre, sa ne oglindim unul in ochii celuilalt si sa ne furam cateva sarutari – asa, mai discret, ca deh – o fi fost noaptea noastra, dar eram in public :))

 "E nunta noastra..." 

"Da... Te iubesc".

"Si eu te iubesc".

Dincolo de asta, ne-am zbantuit toata noaptea, pe cele mai variate stiluri: Meneaito, hore moldovenesti, muzica usoara (romaneasca si straina deopotriva), Brasoveanca, dance, twist, Macarena si multe altele…

Am banuiala ca peste ani, cand voi fi intrebata cum a fost la nunta mea, unul din primele raspunsuri va fi “am dansat mult!”. Si asta inseamna ca a fost asa cum mi-am dorit si cum mi-am imaginat ca va fi :)

And so we had the time of our lives... :)

A trecut ca-n vis. Si ca un vis. Multi ma prevenisera in legatura cu acest aspect, dar mi-am dat seama ca e adevarat abia in jurul orelor 23. Cand m-am uitat la ceas si am constatat: “Ce repede trece nunta mea!”. A fost un gand dulce-amar. Inca ii simt aroma…

Emotii? Poate as fi avut, daca as fi avut ragaz. Insa n-a fost cand. Sau am avut, dar nici macar asta n-am constientizat. Abia in mijlocul petrecerii, dansand un blues ("One More Try" - Timmy T, for future reference) si reusind, cu aceasta ocazie, sa ne ordonam putin gandurile, am avut amandoi revelatia: “hei, e nunta NOASTRA…”.

Fagaduisem poze, asa incat zic sa derulam povestea cu ajutorul lor…

Am venit de la coafor, m-am mai invartit nitel prin casa (si printre invitati),  am tras de o cafea  - pe care, previzibil, nu am reusit sa o savurez pe indelete, asa cum imi  propusesem - iar in jurul orei 12 am decis in plen ca a venit momentul sa ma pregatesc. Sosisera fotograful si cameramanul si voiam sa facem o sedinta foto in doi inainte de a pleca spre biserica. Stiam ca ulterior nu va mai fi timp (si) pentru asta.
Asa ca am purces la a ma farda singura, desi imi tremurau toate: mainile, buzele, inima. 

N-as fi scos-o la capat fara ajutorul domnisoarei de onoare, care mi-a facut cel mai fain machiaj al ochilor pe care l-am avut vreodata. 

Am avut ceva emotii cand am imbracat rochia (daca se blocheaza fermoarul? Daca nu se asaza bine? Daca, din cine stie ce pricini, n-o mai pot incheia pe lateral?). Dar era doar sindromul panica-de-mireasa, cum se amuza o amica de-a mea, pentru ca rochia s-a dovedit a fi deosebit de cooperanta, la fel de frumoasa cum mi-o aminteam de la probe, la fel de confortabila si la fel de… EA.

Daca va spun ca habar nu am cand am facut pozele astea, pentru ca deja ma simteam ca intr-un fel de transa, ma credeti?

Sedinta foto a iesit foarte bine, desi am bombanit eu ca „ma purtati prin toate parloagele“, dar se poate spune ca a meritat cu prisosinta :)

Previzibil, (nici) de la biserica nu-mi amintesc prea multe. Noroc de poze si de suportul video, ca asa am posibilitatea sa traiesc – de cate ori vreau, chiar - ceea ce n-am putut trai atunci, din motiv de emotii si de „nu-pot-sa-cred-ca-in-sfarsit-mi-se-intampla-mie“.

Dar imi aduc aminte ca l-am calcat la “Isaiia dantuieste” si acum astept cu real interes o schimbare a raportului de forte in familia noastra :D Nasul ni s-a confesat ca si el a fost calcat la vremea lui si ca de 28 de ani se straduieste sa indrepte situatia din punctul asta de vedere, prin urmare pot sa nutresc sperante :))

De la biserica am poposit putin acasa (prilej pentru schimbarea toaletelor, unde a fost cazul) si apoi am pornit spre restaurant. Imi imaginasem de zeci de ori cum o sa parcurg eu drumul asta… ati ghicit, nu-mi amintesc nimic!

Am dansat mult (o sa scriu un post separat despre asta) si, in ceea ce ma priveste, n-am mancat aproape nimic. Mai precis: o ciupercuta timida la aperitiv, doua sarmalute si trei lingurite de tort. Nu m-am atins de friptura, iar referitor la bautura – un Cherry dupa vals (ca deh, se impunea dupa asemenea emotii), un pahar de Cola si niste apa minerala. Ah, si doua cafele. Mici.
Insa nici nu mi-ar fi trebuit mai mult. Am fost ocupata sa dansez, si-am facut-o  cu tot sufletul si din toate puterile, pana cand fiecare pas echivala cu o mie de intepaturi de ac. Am incercat sa ma bucur cat mai mult de noaptea care a trecut, cum spuneam, prea repede. Mult prea repede.

(Am mentionat ca nici in ajun nu mancasem aproape nimic? Tragand linie, am insumat 48 de ore in care aproape nu am mancat si am dormit 4 ore, puse cap la cap. Sindromul panica-de-mireasa, dupa cum va spuneam).

Ceva ma face sa cred ca, in afara de postarea referitoare la dans(uri), o sa mai scriu macar vreo doua posturi pe tema nuntii. Sunt atat de multe ganduri la care inca nu m-am oprit, la care nici macar nu m-am… gandit, incat nu pot lasa subiectul asta la o parte fara sa simt ca (l-)am povestit asa cum mi-am inchipuit de-atatea ori ca o s-o fac.

Plec sa fiu mireasa, ma-ntorc sa va povestesc. Si sa va arat

Mai sunt doar doua saptamani, incepand de astazi. E aproape, o simt, se intampla... :)

Ne revedem (si recitim) dupa. Dupa nunta, care sper sa fie cel putin asa cum am visat-o, daca nu chiar mai mult decat atat. 

Intre timp, pe cerul meu au aparut cateva mici raze de soare. Care au mai imprastiat intr-o oarecare masura norii adunati in ultimele saptamani si multumita carora ma voi putea bucura de nunta noastra.

Pe curand, asadar. Aveti grija de voi si de cei dragi voua.

Ea. Rochia mea de mireasa

Asemeni majoritatii femeilor, de-a lungul vietii m-am gandit si eu de multe ori la rochia mea de mireasa. Am trecut prin diferite stadii: rochie "de printesa" in copilarie, cand zanele si craiesele erau eroinele mele de capatai, rochie stil "sirena" in adolescenta, cand - ca mai toti adolescentii - prezentam unele simptome de nonconformism, rochie "clasica" in prima tinerete, "simpla" dupa varsta de 25 de ani, cand descoperisem ca, in foarte multe cazuri, less is more...

Enumerarea asta nu inseamna ca m-am gandit atat de des la ipostaza de mireasa ori ca-mi facusem din asta un scop in sine. A fost un aspect asupra caruia m-am oprit cu gandul cand si cand, asa cum au existat si ani cand eram convinsa ca n-o sa ma casatoresc niciodata pentru ca nu credeam in puterea si valabilitatea unui asemenea angajament.

Bine, cred ca astfel de etape am traversat cu totii la un moment dat, dar majoritatea am reusit sa le depasim. Eu cu siguranta am facut-o si marturie sta certificatul cel roz, pe care l-am primit cu palmele transpirand, dupa ce cu doar cateva clipe mai devreme schimbasem numele de familie si luand stiloul in mana, realizasem ca-n arsita pregatirilor uitasem sa "exersez" o semnatura eleganta si impunatoare, cum imi imaginasem ca voi face, asa incat am semnat simplu, recunoscatoare ca primarul imi amintise-n ultima clipa: "Stiti ca trebuie sa semnati cu noul nume, da?"...

Au trecut trei ani de-atunci. Sau mai bine zis aproape trei, pe care-i vom aniversa in curand si ne pregatim de momentul "se cununa robul cu roaba". Una dintre cele mai frecvente intrebari care mi s-au pus in ultimele luni a fost "ti-ai luat rochie?". Pana in urma cu vreo luna si ceva nu ajunsesem s-o fac, dar nici nu intrasem in panica. De altminteri, cel putin pana in momentul de fata se poate spune ca sunt o viitoare mireasa destul de calma.

In privinta rochiei, daca nu stiam foarte bine ce vreau, stiam in schimb precis ce nu vreau: nu cu spatele gol, nu foarte decoltata, nu stil "litera A", nu foarte incarcata, nu cu bretea dupa gat. Stiu, cam multi de "nu". Va ganditi ca eliminasem o sumedenie de variante si modele, probabil. Ei bine, nici vorba - mai ramasesera destule si, constiincioasa, am cotrobait cu entuziasm si abnegatie cateva saptamani pe site-urile de profil.

Prin aprilie, am zis "evrika, this is the ONE, the ROCHIE". O descoperisem pe site-ul unui magazin si parea, cu adevarat, sa fie ce-mi doream. Mandra de eficienta-mi, am facut o programare la proba si am plecat destul de convinsa ca la intoarcere voi fi rezolvat una din cele mai arzatoare probleme de pe lista.

Magazinul nu era tocmai mic, dar nici mare si un fior de fericita anticipatie a pus stapanire pe mine de cum am pasit inauntru: era prima data cand intram in asemenea locatie. Vanzatoarea m-a rugat sa astept putin si mi-a oferit un pahar de apa. As fi preferat o cafea, dar deh, calul de dar nu era acasa. Putin mai tarziu am fost invitata in cabina, unde ma astepta rochia pe umeras. Am privit-o cu un amestec de timiditate, curiozitate, emotie... Si totusi, aveam sentimentul ca e un "ceva" care parca nu se potrivea. Era si nu era "EA".

In fine, am zis ca-s paranoica si am asteptat cuminte vanzatoarea, care era ocupata cu o alta clienta si care-mi pusese in vedere: "Nu cumva sa incercati sa va imbracati singura!". Precizare inutila, oricum n-as fi indraznit nici sa scot rochia din husa transparenta in care se afla, intr-atat imi parea de neobisnuita, de intimidanta, de... orice altceva decat probasem oricand pana atunci.

"Ati mai purtat vreodata corset?". Am facut ochii mari si am recunoscut, sub privirile gen "cunoastem noi!" ale vanzatoarei, ca nu. M-am lasat impachetata ca un cocon de ceara intr-un corset brodat si elegant, dar parca inutil de gros(olan) si de inabusitor. Abia indrazneam sa respir, nu mai zic de ras ori respirat adanc. Nu-i bai, oricum mireasa mai mult suspina de emotii decat sa rada in hohote. A urmat crinolina (dintr-un material lucios, greoi si dens) si deja parca ma simteam mult prea imbracata.

Rochia era cu 2 numere mai mari decat ce-mi trebuia mie (adica 42, eu purtand cu mandrie 38), asa incat dupa ce-am imbracat-o, parca ma scufundasem intr-un soi de cuva imensa de satin si plina de dantele. "Nu va sta bine". Da, am observat si eu, multumesc foarte mult. Nu se gaseste rochia si pe numere mai mici? 38 e o masura foarte frecventa, deci nu.

Pot vedea si alte modele? "Da, insa 38 nu avem decat 2 modele in acest moment". Ce sa spun, deosebit. Daca tot e o masura frecventa, de ce nu s-or aproviziona mai bine? Ma rog, ce stiu eu.

A doua rochie avea decolteu "barcuta" si maneci lungi, ceea ce contrazicea flagrant ideea mea de rochie de mireasa. Dar sa ne aratam deschisi, nu-i asa? Am dezbracat rochia pe care-o crezusem a fi "the ONE" si iata-ma de doua ori mai infofolita. Ca deh, acum aveam si maneci.

De frumoasa, era frumoasa. Si eu in ea, trebuie sa recunosc. Dar, unu la mana, nici pe asta n-o simteam a fi "EA" si doi la mana, era cam stramta la bust. Probabil si uriasul corset o fi avut un rol in treaba asta, cert e ca nu puteam ridica bratele decat cel mult pana la nivelul umerilor. Si asta simtind cum cusaturile sunt suprasolicitate si ma "taie" la axile. Instantaneu m-am intrebat: "cum o sa joc eu Brasoveanca?"

Se poate modifica? Vanzatoarea m-a privit cu asprime. "Nu, dar este masura dumneavoastra". Imbatabil argument, dar stiti, e cam stramta la bust si la maneci... "Pai si ce vreti sa faceti cu mainile pe sus?!". Mda, chiar asa. Doar e o rochie pe care-o port intr-una din cele mai speciale nopti ale vietii mele, de ce-oi avea pretentia sa fie confortabila?

Am probat si ultima rochie 38 existenta in magazin. Pentru asta chiar n-a trebuit sa stau prea mult pe ganduri: parca eram intr-un furou suprarealist. Unul accesorizat cu crinolina si corset. Thanks, but no thanks.

Dupa experienta asta am devenit ceva mai putin entuziasta. Cateva saptamani mai tarziu, am descins cu sotul intr-un centru comercial destinat exclusiv mireselor, despre care citisem ca are "peste 1.000 de modele disponibile". Ei, poate aici se ascunde rochia mea si eu o cautam bezmetica la vreo 100 de kilometri distanta.

Inauntru, liniste si racoare. Cateva manechine razlete, imbracate in rochii de mireasa extraordinar de inzorzonate si in culori tari, aproape apocaliptice. Hmmm. Unde sunt cele peste 1000 de modele? Si, mai important, unde e vanzatoarea?

Iat-o. O femeie inalta, blonda, cu ochelari, amabila. Imi pune in fata niste cataloage cu rochii frumoase, ce-i drept, dar cu niste preturi de ma ia ameteala. Zici ca-s numere de telefon.

Imi dreg vocea. "Stiti, m-ar interesa ceva in stilul cutare, cu pretul in jur de...". Zambetul ei se cam strepezeste. "Sa vedem ce putem gasi".

A "putut" gasi cateva modele chiar interesante. Iar ma sufoc in corset si aflu lucruri noi: "Daca luati rochie, corsetul e obligatoriu!". Vai de mine. Oare toate miresele din lume trec prin asa-ceva?

Una dintre rochii e chiar pe sufletul meu, parca n-as mai da-o jos, in ciuda antipaticului corset. Pretul e accesibil, dar calculand modificarile inerente, corsetul, crinolina (si aia e obligatorie, evident), pantofii si voalul, costurile concureaza lejer cu numerele de telefon de care ziceam mai sus.

As putea reflecta pana maine si rochia sa fie pusa deoparte 24 de ore? Nu se poate, ramane la vanzare, daca se cumpara, asta e... Multumim pentru (mai) nimic. Vanzatoarea insista sa probez si o rochie cu bretea dupa gat, desi ii spusesem clar ca nu vreau asa-ceva. "Incercati-o, nu se stie cum va vine". Ba eu stiam. Nu mi-a placut.

Am plecat destul de indoita si cu gandul la rochia care-mi ramasese in suflet. A doua zi planuiam sa incercam la un magazin din oras si daca nu gaseam ceva care sa "bata" rochia aia, eram hotarata sa o cumpar no matter what. Era deja sfarsit de iunie, nunta e in septembrie si printre zambete cu dintii cam stransi, a doua vanzatoare imi pusese in vedere ca, daca nu gasesc in magazin ceva potrivit, trebuie sa comand. Iar o comanda inseamna minimum trei-patru luni. N-am intrebat si de maximum.

Cat despre al treilea magazin... Agatha Christie are o vorba: "Intotdeauna, a treia oara se arata dreptatea". Perfect valabil de data asta.

Ne-a intampinat patroana, o doamna in varsta si foarte prietenoasa. Mai trecusem prin aprilie pe-acolo in scop informativ si si-a adus aminte de mine. Am selectat impreuna niste rochii (avea mai multe masura 38, cu toate ca era un magazin incomparabil mai mic decat cel la care-am fost prima oara), barbatu-meu a pus si el mana pe una si trecem la probe.

Ma pregatisem moral pentru a ma sufoca iar in corset, dar surpriza: "nu va trebuie corset, rochiile au oricum un dublaj la bust si daca stau bine, nu mai e nevoie". Stateau foarte bine. Si cum ramane cu obligativitatea corsetului? Doamna surade in cunostinta de cauza. "Pai, corsetul ala nu inseamna tot vanzare?". Drept, la asta nu ma gandisem.

Prima rochie e aproximativ ok, imi place, sta bine, partial ma regasesc in ea. O punem deoparte cu gandul ca, daca nu dau de ceva care sa-mi placa mai mult, ea e. Deja nu prea ma mai gandeam la "the ONE", timpul devenise o problema, voiam doar sa am o rochie in care sa ma simt o mireasa frumoasa si cu asta basta.

Urmatoarea probata e cea aleasa de sot. O imbrac si constat ca seamana in foarte mare masura cu rochia care-mi placuse cu o zi inainte in cealalta locatie. Dar pretul e mult mai convenabil. Ma sucesc, ma foiesc, ma invart pe piedestalul din fata oglinzii, oftez adanc (de proba, si ce bine ofteaza omul fara corset!), ma aplec usor. E confortabila. E usoara ca o spuma, ca un vis. E frumoasa. E a mea. E "THE ONE". E EA.

Are nevoie de cateva mici modificari, dar doamna ma asigura ca e vorba de chestii simple, pe care le vom rezolva la sfarsit de august impreuna cu croitoreasa. Ma studiaza cu atentie, vine cu idei, imi da cateva ponturi. Si daca tot m-am apucat de-o treaba, am luat si voalul. In doua straturi, pana la talie si cu un mic pieptene discret in partea de sus, deci se va pune foarte simplu.

Bun, de corset am scapat, crinolina trebuie sa cumpar insa, altfel nu sta rochia cum trebuie. "V-o imprumut, va costa doar vreo 10 euro curatatul". Ma uit la doamna asta maruntica si atat de inimoasa si ma gandesc la primele doua vanzatoare. Reflectez ca in vanzari nu e suficient sa ai inclinatii si sa crezi tu insati in produs; trebuie sa ai si suflet. Si nu e vorba de pretul crinolinei in sine (care-i mult mai ieftina decat corsetul, apropo), ci de gest.

Facem factura. Rochia ramane in custodie la magazin pana dupa efectuarea modificarilor. Mie-mi convine, e mult mai in siguranta in depozit, ambalata in husa si cu numele meu scris pe eticheta. Doamna dispare cateva secunde si se intoarce cu 3 jartiere albastre, din care ma invita sa-mi aleg una. "E cadoul meu pentru dumneavoastra". Sunt surprinsa si dintr-odata simt nevoia s-o imbratisez. Again, va dati seama ca nu de pretul jartierei era vorba. Ci de altceva, care nu se poate cumpara cu toti banii din lume. Nici daca iei cea mai scumpa rochie si zece corsete pe langa.

Rochia mea vine "la pachet" cu multa caldura sufleteasca. Si asta-mi umple sufletul de bucurie.

Nu-i asa ca nu va suparati ca nu pun poze cu ea? E inca numai a mea, dupa nunta va fi intr-o oarecare masura si a tuturor celor care vor fi alaturi de noi. Si-atunci fagaduiesc fotografii :)