2025. Mă bucur că se încheie

Peste câteva zile omenirea își ia rămas-bun de la un an despre care, deși din fericire îl încheiem cu bine, personal doar îmi doresc să se încheie o dată. 

Din ce-am tot citit și auzit pe la alții, nu sunt singura care simte așa. Circula recent și un meme care spunea ceva de genul ”după 2025, intri în noul an cu maximă precauție, tiptil-tiptil, ținându-ți respirația și călcând pe vârfuri”. 
Eh, cam pe-acolo sunt și eu. 

A fost un an cu mult, mult stres. 
Cu sufletul la gură.
Cu teamă. 
Cu așteptat vești pe linie medicală. 

Mulțumim Lui Dumnezeu, toate veștile au fost bune. Sunt recunoscătoare până la Ceruri. 

Urmele au rămas. Personal, nu știu dacă o să mai scap vreodată de frică. Mă resimt și acum, e aproape ca și cum aș fi uitat ce înseamnă să respir liber și să fiu relaxată.

Am călătorit în două țări noi - Polonia și Emiratele Arabe Unite, marcând și cea dintâi călătorie a noastră în Asia. A fost deopotrivă interesant și instructiv și nu e total exclus să mai revenim în Emirate într-o bună zi. 
Am citit puțin, pentru că am avut multe perioade în care fie nu m-am putut concentra, fie nu am găsit nicio bucurie sau evadare în lectură. 
Am scris puțin pe blog, pentru că nu am avut resursele interioare necesare. A fost, de altfel, și primul an în care am făcut o pauză, fiindcă nu mă mai puteam aduna. 
Am muncit.
Nu prea am ascultat nici muzică. În principal din aceleași motive pentru care nu am citit mult și nu am prea scris. 
Pe Zubin nu l-am revăzut nici anul ăsta. În iunie s-au împlinit doi ani de la ultimul lui concert la care am fost (pentru concertul din martie, la care aveam bilete, și-a anulat prezența cu doar câteva zile înainte; la fel s-a întâmplat și cu un concert anterior, unde a fost înlocuit de Gustavo Dudamel). Păstrez o speranță, dar nu mai vreau să anticipez. Dacă se va întâmpla, o să scriu, cu sufletul plin de bucurie și de drag. 

2025 a fost un an destul de apăsător, la capătul căruia sunt  obosită, însă imens de recunoscătoare că se încheie cu bine. 
Și pentru asta, 2025, eu îți mulțumesc.

2026... te rog din suflet, fii bun cu noi. 

All I want for Christmas... 🙂

 ... I already have 💚.

Trăiesc, cu imensă recunoștință, încă un Crăciun care mi-a dăruit tot ceea ce mi-aș fi putut dori, și încă ceva pe deasupra 😊. 

Pe 24 am fost, ca de obicei, la piesa de teatru a copiilor și apoi la cele două slujbe tradiționale: cea de la ora 17:00 și cea de la ora 23:00. Piesa a ieșit senzațional și a fost la fel de emoționant ca în fiecare an să urmăresc micii în acțiune, recitându-și pe de rost rolurile și cântând. 
(Partea cu învățatul pe de rost, aveam să aflu, reprezintă mai degrabă o excepție; niște părinți povesteau cum în alte parohii copiii citesc de pe foi. Aici nu s-a pus niciodată problema și a ieșit de fiecare dată foarte bine - atât datorită conștiinciozității copiilor, cât și repetițiilor începute din octombrie și părinților, care au lucrat cu copiii acasă). 

Pentru piesa tradițională (Krippenspiel în germană, respectiv nativity play în engleză) există o varietate de scenarii și versiuni; în versiunea de anul acesta, bunăoară, Steaua din Betleem a avut propriul său rol și cumva, povestea e urmărită din perspectiva ei ⭐. Îmi aduc aminte de o versiune din perspectiva lui Iosif, o alta în care apărea și Irod, o alta din perspectiva celor trei magi și așa mai departe. 
Sunt mereu curioasă și, ulterior, impresionată de performanța copiilor; inocența și bucuria lor reprezintă adevăratul Crăciun, nu marketingul atotprezent (a cărui relevanță nu o neg, însă).

Cu emoție și bucurie am cântat, alături de comunitate, cântecul de Crăciun care îmi este cel mai aproape de suflet: ”Hört der Engel helle Lieder” (”Ascultați cântecul pur al îngerilor”) 🧡.

Ca de fiecare dată, mi-au dat lacrimile când intonam refrenul ”Glooo-ooooo-ooooo-ooooo-oooooria, in excelsis Deo!” în acompaniamentul de orgă al omului meu, care este totul pentru mine. 
Și de data asta, la slujbă am cântat cu toții și ”Silent Night” 😊, care sună la fel de emoționant și în germană, dacă mă-ntrebați pe mine.

”Stille Nacht! Heilige Nacht!
Alles schläft, einsam wacht
nur das traute hoch heilige Paar.
Holder Knabe im lockigen Haar,
schlaf in himmlischer Ruh',
schlaf in himmlischer Ruh'!”

La capătul unui an care n-a fost ușor, sunt imens de recunoscătoare pentru că-l încheiem cu bine și pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Suntem bine, împreună și sănătoși. 
Am primit cadouri frumoase (eu inclusiv un Panettone absolut delicios 😋, de la una dintre echipele mobile cu care am lucrat foarte mult anul ăsta). 
Sub brad s-a adunat o cantitate absolut indecentă de dulciuri, printre care și-o ciocolată albă cu alune caramelizate - pe care am băut-o, vorba maestrului Mălăele 😀. 

De alaltăieri încoace, pendulez între ”Secretul Secretelor” a lui Dan Brown (nu vă imaginați cât am așteptat zilele astea, ca să m-apuc în tihnă de ea) și Netflix. Deocamdată cu ”Emily in Paris”, după care am în plan cel mai recent film din seria ”Knives out” și apoi mai văd ce mă inspiră. 

Banal, ar spune unii. 
De neprețuit, spun eu. Îți mulțumesc, Doamne! 🙏

O melodie ca o madlenă

Cel mai probabil pe fond de epuizare psihică și un aproape-burnout, constat tot mai des că mi se întâmplă să uit diverse chestii. 

Uit ce i-am spus unei prietene acum două săptămâni. 
Altei prietene uit să-i comunic ceva important.
Uit că-mi luasem cremă de ochi data trecută când m-am nimerit prin magazin și-mi iau încă una.  
Uit că am citit o anume carte și-o încep din nou.
Uit cheia în ușă. Pe dinafară. Toată noaptea. (Asta e de dată foarte recentă, mai precis din weekendul trecut. Am fost foarte recunoscătoare în momentul ăla pentru mediul sigur în care locuim). 

Și multe altele de același gen. M-am împrietenit cu aplicația Reminders de pe telefon, că deh. Numai la serviciu nu am uitat încă nimic important, agenda (cu Harry Potter 🤓) să trăiască. 

Dar cât voi trăi nu voi uita melodia asta. Era piesa mea preferată când mergeam cu ai mei la mare când aveam 5-6-7 ani (cartierul general era invariabil la Neptun, chiar dacă mai mergeam la plajă și-n alte stațiuni). 

N-am idee când și unde o auzisem prima dată (cel mai probabil tot la mare), nici de ce-mi plăcuse atât de mult sau ce resort din mine reușise să atingă. Dar îmi aduc foarte bine aminte cât de bucuroasă eram de fiecare dată când o ascultam și cum mă zbânțuiam pe ea, cu grația unui ied care-a prizat terebentină. 

Ai mei nu aveau casetofon, însă tata împrumutase unul de la un coleg de serviciu și îl luam cu noi la mare, ca să ascultăm în cameră diverse casete (și ele împrumutate). Pe una dintre ele era și ”Linda, Linda”. Aș fi ascultat-o ore în șir, cred că ai mei erau căpiați. Dar aveau răbdare.

Nu scriu despre asta cu tristețe, cu toate că așa ar putea părea (având în vedere că mama nu mai e de aproape 11 ani, iar noi încetaserăm oricum să fim o familie în adevăratul sens al cuvântului încă de când eram eu prin școala primară). M-am vindecat de amărăciuni din categoria ”cum ar fi fost dacă” și sunt foarte recunoscătoare pentru binecuvântările pe care le-am primit. 

”Linda, Linda” rămâne o nostalgie din vremuri atât de demult trecute, că le-aș uita cu totul dacă n-ar mai fi câte-o astfel de ”madlenă proust-iană” care să le evoce și să le păstreze vii. 

Comunicare cu carcalaci

Asta e o poveste ceva mai veche, dar am zis să v-o împărtășesc. 

Așadar, în urmă cu vreo câteva luni, ni s-a comunicat cu surle și trâmbițe că trebuie să luăm parte la un training de comunicare, menit să ne ajute în relaționarea de zi cu zi cu diverse personaje pitorești de pe tarlaua unde dăm cu sapa. 
Ete-a naibii, am zis noi, adică ”faceți ce vă spun, că vă ia mama dracu'. Best regards” nu constituie un exemplu de comunicare eficientă? Cică nu 🙄. Așa că să ne trainuim, dară. Cu o mare specialistă cu peste 20 de ani de experiență și multiple diplome și ta-ta-ta și tu-tu-tu. 

Suntem dați în Paște, am concluzionat, constatând că iar vom avea de recuperat munca pe care nu o vom putea face din motiv de training intens și deosebit de constructiv (credeam noi). În fine, dacă-i ordin, cu plăcere! 🤨

A venit ziua, specialista a întârziat vreo jumătate de oră, noi începuserăm să sperăm că poate nu mai vine, de unde-atâta noroc. A apărut, ne-am instalat și, dând dovadă de o nețărmurită eficiență, ne-a demonstrat imediat cum bușești un training de comunicare într-un minut: în etapa introductivă, când fiecare participant se prezintă pe scurt, îl întrerupi pe unul dintre ei pentru a-i corecta o greșeală de exprimare 🤯. 

Smart, n'est-ce pas? Vorba lui Ianache din ”Gaițele”, ba spa! Și era abia începutul. Pe parcursul următoarelor două zile ne-a tocat nervii mărunt-mărunt, printre altele încercând să ne învețe să facem small talk (cu toate că-i spuseserăm că nu avem nevoie de asta în everyday life). Cică să ne închipuim că suntem undeva într-o anticameră, cu un client pe care nu îl cunoaștem bine și să facem conversație introductivă.
”Așa ceva nu ni se întâmplă în realitate. Noi ne cunoaștem bine clienții”. 
(Eu știu inclusiv ce muzică îi place mamei unuia dintre ei 😁). 
”Ok, dar imaginați-vă un astfel de scenariu și elaborați”.
Cooperativa Avântul Prăbușirea, însă asta avem, cu asta defilăm. Ne-am apucat de elaborat cu strășnicie și am început cu exemple gen ”aaaa, sunt pentru prima dată în acest oraș, îmi puteți recomanda un restaurant pentru cină?” 
Ea: ”trebuie să vă întrerup. Small Talk nu e cu chestii personale”.
Oookkk, am zis și am adus vorba despre șantierul de pe una dintre autostrazi, care nu se mai termină de vreo 2 ani.
Ea: ”nu, Small Talk nu e cu chestii negative”.
Da' mai lasă-ne, frate, că vorba lui Creangă, ne-ai cihăit de cap. Sau poate oi vrea să vorbim numai despre vreme?? 
Nu voia. Cică să vorbim despre muzee, că e un subiect neutru. Ce să zic, mă și văd vorbind cu dragul de Pandelică despre muzee. Asta probabil după ce isprăvim chestiunea celor patrusutecincizecidouădemiitreisuteoptzecișipatru de mesaje cu ”can we have feedback” trimise în fiecare zi.

Pe sistemul ”save the best for last”, cea mai prețioasă nestemată a livrat-o pe final de training, când a reușit să mă capseze de-a binelea. Oricum toți eram praf cu nervii, practic număram minutele. 
- Să facem un exercițiu de improvizație.
Da-ne-am pumni în cap să ne dăm 😒.
Scoate niște foi cu câte o imagine printată. Cică fiecare primește câte o imagine (fără să știe ce va primi), merge în față și o prezintă, vorbind despre subiect ca și cum ar fi expert în domeniul respectiv.
- Le-am conceput cu gândul la fiecare dintre voi, în funcție de ce cred eu că vi s-ar potrivi. 
Ei taci 🙄.
Prezintă primii doi colegi, unul avusese o imagine cu un pod suspendat, altul cu un fel de avion futurist, au zis diverse, noi am intrat în rol că ce era să mai și facem, am pus întrebări, tanti era în extaz. 
- Greta, poftim imaginea ta.
Mă binoclez. Era un fel de păduche de mare stilizat, aflat în apă, care-și bulbuca agresiv ochii supradimensionați.
Frate, și mi s-a pus pata. 
- Nu, am zis. Nu mă simt confortabil și nu intru în acest joc. 
Tanti puse bot. 
- Dar asta e și ideea, să nu te simți confortabil și totuși să comunici. După cum v-am spus, v-am ales pozele așa cum v-am citit pe fiecare.
Strategii comunicaționale be damned. 
- Formidabil, zic, deci ce anume de la mine te-a inspirat la carcalac sau orice o fi creatura asta?
Tanti s-a cam schimbat la față și n-a răspuns la întrebare, continuând în schimb să insiste să ”play the game”. I-am repetat că nu și am lăsat-o să pască. Până la urmă a oftat și-a zis să treacă următorul. 
Următorului coleg i-a dat o poză cu o tipă cu un rucsac în spate, aflată pe malul unui râu. Colegul dezvoltă pe tema rucsacului ca și cum el ar fi reprezentantul firmei care l-a conceput etc.
- Iată, zic eu. Dacă-mi dădeai mie poza asta, construiam un scenariu de conferință de presă, unde eu sunt comisarul care vă prezintă poza unei presupuse victime a unui criminal în serie și blabla. 
Colegii: wow, mișto, ce păcat... 
Tanti: ”ah, ce rău îmi pare ca nu ți-am dat ție poza asta!”
- Păi dacă persoana mea ți-a inspirat o dihanie de mare... 
- Vai, scuze, nu am vrut să te jignesc. 
Dar ce credeai că o să se întample, Karen? 🤣🤣🤣

De la deal la vale, eu am rămas nelămurită în privința celor peste 20 de ani de experiență în domeniul comunicării. Și-n continuare nu știu ce anume din persoana mea i-a inspirat ei un carcalac absolut dubios. 

Cu oglinda în față

Mă tot frăsunesc de ceva vreme fără să reușesc să cristalizez ce-mi trece prin cap, dar astăzi m-a pocnit revelația drept în scăfârlie. 

Înainte de-a mă da de-a rostogolul, țin să fac o precizare - textul ăsta nu e nici pe departe vreo încercare de ”fishing for compliments”. N-am făcut așa ceva niciodată și-n niciun caz n-o să încep acum. Deci dacă transpare pe undeva impresia asta, vă rog să mă credeți pe cuvânt că e doar o aparență.

Acestea fiind spuse și sărind direct la concluzie, am realizat că sunt foarte, foarte nemulțumită de mine - și asta nu dintr-un singur punct de vedere, și nu de azi, de ieri. 

Lăsând la o parte faptul că anul ăsta (pe care abia-l aștept să se încheie, by the way) a fost destul de greu și epuizant din multe puncte de vedere, sunt în măsură să ”listez” o serie de aspecte care-mi displac profund în ceea ce mă privește. 

🫤 Citesc foarte puțin, lamentabil de puțin. Lista mea de ”to be read” devine tot mai lungă. Am zeci, sute de cărți interesante și pe care-mi doresc să le parcurg, dar numai cu mare dificultate reușesc să mă fac disponibilă pentru lectură - și când se întâmplă asta, rareori izbutesc să rămân concentrată și să nu-mi zboare gândurile pe coclauri.

🫤 Sunt profund nemulțumită de felul în care vorbesc germana (primesc complimente, dar nu mă simt deloc mai bine). Asta dacă nu e vorba de chestiuni de serviciu, unde mi-am dezvoltat imens vocabularul și sunt fluentă fără nici cea mai mică emoție (de exemplu, dacă mă scoli noaptea la ora două recit absolut relaxată despre revizia unui vagon, inclusiv proceduri tehnice, parametri și norme de siguranță și documentația finală). Însă dacă e vorba să discut generalități, mi se pare că am un vocabular destul de sărac, limitat față de ce mi-aș dori eu să fie, parcă am pierdut din fluență. 
Mă străduiesc să remediez asta citind în germană, dar din păcate ne întoarcem iar la punctul de mai sus. 

🫤 Despre scrisul pe blog nu cred că mai e cazul să precizez; în apărarea mea, pot spune că totuși asta are directă legătură cu felul în care (mi-)a fost anul ăsta, când nu-mi amintesc să fi avut două săptămâni consecutive fără stres, griji, spaime, temeri, gânduri urâte, frici. 

🤔 Singurul domeniu în care am reușit să performez relativ bine, cu prețul unor eforturi mentale uneori epuizante, este serviciul. Nici în privința asta n-am avut un an ușor, ba chiar aș spune că sunt ani de zile de când n-am mai avut parte de atâta stres, explicat de un cumul de factori. Am reușit cumva să manageriez, dar efectiv m-a stors. 

😴 Evident, nu punctez grozav nici la capitolul somn. Adorm relativ ușor, însă mă trezesc odată cu găinile (problema fiind că nu mă și culc împreună cu ele 🤨). 

Una peste alta, cred că îmi doresc efectiv să am mai multă grijă de mine, problema fiind că mi-am mai propus asta de nenumărate ori și până acum am dat greș de fiecare dată.

Ghicitoare din 3 părți

Pentru astăzi vă propun un fel de ghicitoare. Admițând (vorba Minervei Tutovan, draga de ea 😀) că se dau următoarele trei contexte comunicaționale, încercați să ghiciți unde s-ar putea petrece acțiunea. 

🥸 “Deci iou îț spun, dacî ti oftici pi o chestie, atuncea se întâmplă din nou, cî tu iești pi vibrația aia nașpa care-ți dă energie negativî, mă-nțelegi?”. 
Cetățeanul e fiert pe vibrații și energii, după cum se poate observa 🙄.

☎️ ”Aluo? Ci faci? Aha, aha. Șî cumătru'? Bini. Da' gândacii ci fac?”
Scurt moment de tăcere, în timp ce domnul prezumtiv entomolog ascultă răspunsul, încuviințând entuziasmat. 
”Aha, deci o mâncat bini, bravo”.
Cum nu-mi pot imagina că ar fi în mod deosebit preocupat de bunăstarea cine știe căror hexapode, se poate deduce că se referă la niște copii. Dar totuși... gândaci? 🧐

☎️ (Da, încă una cu telefonul, doar că alt personaj). 
”Aluo, da. Da, iou sunt. Ceai di pedicuță”. (Citatul este reprodus cu acuratețe. Apropo, tot respectul meu dacă aveți cunoștință despre planta asta, ceea ce nu s-ar putea spune despre mine).

După cum se poate observa, avem de-a face cu o revărsare de cunoștințe, haștag #FeelingInformată. Cât despre răspunsul la ghicitoare, aș spune că e ușor de intuit 😊.

Un trandafir care s-a trecut

Nu sunt neapărat înclinată spre filozofeli și melancolii astă seară, însă mă gândesc de ceva timp atât la text cât și la persoana care l-a inspirat și care, după 15 ani, continuă să însemne foarte mult pentru mine. 

Asta chiar dacă ne-am întâlnit o singură dată în realitate.
Și chiar dacă, foarte probabil, nu ne vom mai vedea niciodată. 
Și chiar dacă, la fel de probabil, eu nu mai însemn nimic pentru ea. 

Am citit la un moment dat undeva o metaforă foarte frumoasă, în care am simțit că se regăsește ca turnată povestea mea și-a ei (pe care nu-mi vine s-o numesc ”fostă prietenă”, deși evidența arată că asta a devenit între timp). 

Uneori, prieteniile sunt precum trandafirii. Cunoaștem oameni care ne colorează frumos viața o perioadă, asemeni trandafirilor. Apoi relațiile se diluează treptat și la un moment dat, dispar.

Trandafirii se trec, indiferent ce am face și oricât de bine i-am îngriji. E-n datul lor. 

Așa se întâmplă uneori și cu relațiile de prietenie. Am avut parte o perioadă de timp de cineva care ne-a colorat frumos viața. Iar asta nu e deloc puțin. 

Ne cunoscuserăm în 2010 și-n cea mai mare parte a timpului am fost penfriends. Sau, mă rog: mailfriends, Yahoo Messenger-friends (până când a dispărut YM), Skpe-friends. După cum se deduce, ea locuia în altă țară (unde n-am ajuns încă. Mi-am - și amândouă ne-am - imaginat de multe ori cum ar fi să ne vizităm reciproc), așadar compensam distanța cu mijloacele pe care le aveam la îndemână. 

Doamne, că nu ne mai tăcea gura (sau tastele, dacă chat-uiam). Surori gemene să fi fost și nu cred că ne-am fi putut înțelege mai bine. Asta fără să fi avut pasiuni similare (ei îi place rock-ul, or eu din punctul ăsta de vedere am cam rămas la Elvis, ea citește cu plăcere SF, eu la capitolul ăsta n-am trecut de Jules Verne și mult mai târziu, de Harry Potter), ei îi place să gătească, mie știți voi (că nu 🫣). Și exemplele ar putea continua, dar nu despre ce ne deosebea e vorba, ci despre ceea ce ne adusese aproape și ne ținea împreună. 
Valori comune, loialitate, afecțiune reciprocă, același gen de umor. Cât am mai râs împreună. Mi se întâmplă și acum să mă pufnească râsul din senin aducându-mi aminte de vreo replică spumoasă de-a ei. 
Ne-am povestit toate dramele, toate momentele cumplite pe care le-am trăit de-a lungul vieții. Și câte-a mai avut și ea... Ne-am ascultat, ne-am sfătuit, am fost acolo una pentru alta. O simțeam realmente ca fiind o bucățică din sufletul meu. 

Nu mai știu exact când - să fi fost în 2018 - a traversat o perioadă foarte dificilă în plan personal și s-a îndepărtat pentru o vreme. Am înțeles-o, i-am spus că voi fi mereu aici pentru ea și am avut răbdare. Mi-era dor de ea, dar i-am respectat dorința. 

Am fost în culmea bucuriei când am reluat legătura și în 2019 a trecut prin Hamburg, în drum fiind spre o destinație de vacanță. ”Poate că e oarecum anticlimax”, mi-a zis, ”dar dacă vrei să ne vedem, eu m-aș bucura imens să te întâlnesc în carne și oase”. 
Dacă voiam??? Aproape că nu m-am mai putut gândi la altceva până-n ziua respectivă. Am petrecut o după amiază superbă, ne-am preumblat prin centru, am mâncat, am băut cafea, am vorbiiiiit, am vorbiiiit și nu ne-am mai fi săturat de vorbiiiit. 
Ne-am luat la revedere cu promisiunea că vom reface întâlnirea. La ea, de data asta. 

Au mai trecut niște luni, a venit pandemia, vorbeam mai rar, dar fiecare o găsea pe cealaltă acolo unde o știa. 
Pe la începutul lui 2022, comunicarea a început să se dilueze până a cam dispărut de-a binelea. Având și eu o perioadă dificilă, mi-am văzut de biscuiții mei și nici nu știu cum s-au scurs aproape trei ani. 
Mă gândeam uneori la ea. Oare ce-o mai face? O fi bine? S-o fi gândind și ea la mine? Aveam numărul ei de telefon, dar de ce trecea vremea, de ce mi-era mai greu s-o abordez, fiindcă mi se părea un gest mai degrabă intruziv.

Asta până anul trecut în septembrie, când Facebook mi-a băgat sub nas profilul ei (de care nu știusem, era relativ recent), având prieteni comuni. Recunosc, primul gând a fost ”de când are Facebook? De ce nu m-a căutat? De ce nu mi-a scris? Dacă s-ar fi gândit la mine măcar pe sfert cât am făcut-o eu, mi-ar fi scris demult...”. 
Am alungat repede gândul, care mi s-a părut meschin și mi s-a făcut rușine de mine. 

I-am scris. Cât de mult m-am bucurat când mi-a răspuns, nu vă puteți imagina. 
Ne-am sunat, am vorbit. Am regăsit-o pe ea, draga mea prietenă de peste un deceniu. Trecuse prin multe, multe și grele, dar era tot ea.  
Am povestit, am vorbit, am râs ca-n vremurile de odinioară. 
Și totuși, simțeam o barieră între noi. Eram și nu mai eram ca înainte. 
Am zis că asta e, life happened pentru amândouă. 
Am continuat să comunicăm, dar în continuare simțeam că lipsește ceva. 

Și-n aprilie, când am trecut prin cea mai grea perioadă a anului ăstuia, i-am scris că nu sunt bine. 
A rămas să vorbim peste câteva zile. 
Nu mi-a mai scris niciodată. 

Poate că nu avea resurse emoționale, nu știu. Aș fi înțeles, dacă mi-ar fi spus. Nu am idee nici dacă mai citea pe blog (de care știa; într-un fel existența lui se datorează și ei, că m-a încurajat enorm să m-apuc de scris), nici nu mai contează. 
E pe Facebook zilnic (din nostalgie, și poate și dintr-un soi de masochism, mă mai uit uneori pe profilul ei. Trebuie să mă las de asta, că nu-mi face bine deloc). 
Absolut nimic n-ar opri-o de la a-mi scrie. 
Dacă ar simți nevoia s-o facă. 

Dar probabil că n-au mai rămas decât amintirile. Iar de data asta nu mai pot să-i scriu. Nu pentru că n-am avut-o aproape în acele săptămâni care au fost foarte grele, fiindcă nu sunt un om ranchiunos. Și-n niciun caz cu cineva care a însemnat atât de mult pentru mine. 
Ci pentru că nu mai simt că mai există ceva acolo. 

Aș spune că atât am însemnat, dar știu că a ținut mult la mine. Numai că, uneori se întâmplă așa. Trandafirul s-a uscat. A fost minunat toți anii cât a stat înflorit, dar atât a fost să fie. 

Dincolo de toate astea însă, ceva din mine îi va duce dorul pentru totdeauna.

O țară sănătoasă la cap

Vineri după-amiază eram în drum spre casă după ce încheiasem săptămâna de muncă și se anunța o seară banală. Asta până când omul îmi scrie că tocmai au venit pompierii, fiindcă din apartamentul unei vecine ieșea un fum gros, care se răspândise pe casa scării și detectorul de fum piuia.

Vecina nu era acasă, așa că pompierii au anunțat poliția și au forțat ușa apartamentului, în care au găsit un cățel. Bine, ceva mai mare decât un cățel (personal, cred că e labrador). Era sociabil, vioi și în stare bună, cel puțin aparent; dar locuința era plină de fum, așadar evident inhalase și el. 

Cei care erau acasă au ieșit în fața blocului (cățelul a fost prins într-o lesă a pompierilor și stătea afară cu toată lumea) până când pompierii au terminat de verificat și de aerisit locuința respectivă și holul blocului. Din ce-am înțeles au găsit în sufragerie o pungă de plastic care ardea, dar nu au menționat mai mult, așadar nu ne putem imagina ce putea să fi ars mocnit în interval de niște ore (respectiv până s-a acumulat atât de mult fum). Noi speculăm fie un powerbank care s-a aprins, fie vreo baterie supraîncălzită, dar nu știm. Și până la urmă, nu contează. Important este că nu s-a întâmplat nicio nenorocire.
Ce am mai aflat a fost că au lucrat pe 3 fronturi simultan: unul a scos imediat cățelul din casă, alții au neutralizat sursa de foc și au verificat să nu mai ardă ceva pe undeva, iar alții au montat niște perdele speciale prin care au împiedicat fumul să se mai răspândească și au deschis ferestrele.

Toate cele de mai sus mi-au fost povestite de om la telefon, în timp ce eu veneam spre casă. Între timp intervenția se încheiase și lumea revenise în apartamente. La noi era cineva în plus: ați ghicit, cățelul 🐶. Pasămite vecina încă nu se întorsese și polițiștii (în custodia cărora fusese predat de către pompieri) au întrebat cine e dispus să-l ia un pic în casă. ”Îl iau eu”, a zis jupânul, deși nu știa cum trebuie procedat cu el, având în vedere fumul pe care-l inhalase. 
Polițiștii i-au luat datele de pe buletin și au consemnat în protocoalele lor că deocamdată cățelul e la noi. 

Când am ajuns și eu, pe strada noastră încă părea să fie destulă activitate; două mașini de pompieri (voluntari), una de poliție și o ambulanță (care este întotdeauna chemată în astfel de situații, pentru orice eventualitate), toate cu semnalele luminoase încă aprinse. 

La ușă, cățelul m-a întâmpinat voios și a început să mă tragă de fular, având evident chef de joacă. După ce ne-am jucat un pic, s-a preumblat prin toată casa și a mirosit florile din vaza de pe măsuță, a înțeles că deocamdată nu e rost de plimbare și s-a culcat în hol.

”Dacă stăpâna nu se întoarce până la cel târziu nouă, căutăm un cabinet veterinar deschis și-l ducem acolo”, am hotărât. ”Nu-l putem lăsa așa peste noapte, cine știe cât de afectat e de la fum, chiar dacă el pare bine...”.

Însă n-a fost cazul. Peste vreo 40 de minute a sunat la ușă un polițist. ”Ce face cățelul?” M-am dat într-o parte ca să i-l arăt: era tot în hol, ridicase capul și privea cu cel mai viu interes, dând din coadă. 
”Îl ducem chiar acum la veterinar, am sunat la una dintre clinici și este așteptat”. Am întrebat cum va ști stăpâna (care nu se întorsese) unde îi este cățelul. ”I-am lăsat un bilet lipit pe ușă cu toate informațiile, inclusiv numărul de telefon de la clinică”. 

Și cu asta, s-a terminat. Nu știm când s-a întors vecina acasă, dar probabil biletul găsit a fost edificator. Încă n-am văzut-o pe afară plimbând cățelul, deci sper că e bine... (de cățel zic, că ea sigur n-a dormit prea bine în ultimele două nopți...). 

Am fost foarte, foarte impresionată de întreaga desfășurare. În special de felul în care au avut grijă de cățel. Mahatma Gandhi spunea că poți recunoaște nivelul de civilizație al unui popor după felul în care tratează animalele. Judecând după ce am văzut vineri, inclusiv din acest punct de vedere n-aș putea fi mai mândră de țara mea adoptivă 🖤❤️💛. 

Odă unor sandale ajunse la pubertate

Vara sanie și iarna car, știți vorba. Pe principiul ăsta, la vară scriu despre cizme și bocanci. 

Dar nu pot și pace bună să le las nelăudate. Dacă nu erau ele cred s-alegea praful de concediul de-acum două luni, și nu numai de ăla. 

Vorbim, așadar, despre o pereche de sandale. Vechi - anul ăsta au împlinit 12 ani, de unde și titlul - dar foarte bine păstrate și pe barba profetului, la nevoie sunt pregătită să străbat Hamburg în lung și-n lat ca să găsesc un cizmar să le repare dacă se va pune problema. 
Nu că n-aș avea altele, în boxă hibernează încă cinci perechi (considerabil mai noi).
Dar fără astea, sunt terminată. Sau dacă nu terminată, în tot cazul cu buna dispoziție la cote de avarie. 

Motivul este că de vreo câțiva ani încoace mi se umflă picioarele vara de zici că de la glezne în jos am doi cozonaci bine crescuți. Inevitabil apar și nesuferitele flictene și oricât de bine m-aș ”plasturiza”, mersul pe jos devine un chin. Iar noi mergem mult pe jos. 
În general, prefer sandalele sport, de la Rieker - mi se pare una dintre cele mai prietenoase și confortabile mărci, și nu numai când e vorba de sandale. Până cu 3-4 ani în urmă purtam fără probleme orice model Rieker și în vacanțe mergeam minimum 15 kilometri pe zi fără nici cel mai mărunt disconfort. 
Dar cum ziceam, între timp s-a isprăvit cu huzureala asta. Îmi cumpărasem cele mai comode sandale imaginabile, cu barete late, căptușite pe interior și reglabile - practic, numai dacă aș fi fost desculță aș fi putut fi mai confortabil. 
Asta-n teorie. În practică, după cel mult două zile de plimbare și de umflat (salut, cozonaci!), absolut nimic nu mă mai putea ajuta. Nici lăsatul baretelor la maximum de larghețe posibil, nici plasturii Compeed (la ce prețuri au, mă mir că nu-s marfă de contrabandă 😒), nici ținut picioarele mai sus de nivelul trunchiului după ce reveneam în cameră, nici baie rece, nimic. Cel mult se dezumflau un pic seara, ca să redevină a doua zi cozonaci. 

Tărășenia asta mi-a stricat cheful în vacanța din 2022 în Italia, precum și parțial în cea de anul trecut. Paradoxal, între astea două vacanțe, respectiv în cea din Portugalia, n-am avut nimic; probabil fiindcă acolo nu a fost atât de cald, concluzionez. 
Eh, și anul trecut m-a lovit revelația; stai, frate, că de data asta mi-am adus și sandalele alea vechi. Hai să-ncerc și cu ele, mai rău decât e deja n-are cum să fie. 

Și ce să vezi? 🥁🥁🥁 Nu doar că n-a fost mai rău - dar mai c-aș fi putut jura că picioarele îmi mulțumesc cu recunoștință, mult nu mai lipsea și cred că le-aș fi auzit deja cântând de fericire. Orice disconfort a dispărut complet, nu tu umflături, nu tu flictene (deși mergeam la fel de mult, dacă nu și mai mult), nu tu nimic, doar bine și comod. 
Prin urmare, în Dubai nu le-am purtat decât pe ele. Cu o singură excepție: într-o după-amiază am luat altele (Rieker, reglabile, căptușite) și n-au trebuit decât vreo trei ore ca să simt cum se formează iritația aia de rău-augur, anunțând flictena. Prin urmare, welcome back, credincioasele mele sandale de 12 ani! 

În imaginile de sus avem așa (de la stânga la dreapta):

Florența, 2013.
New York, 2017.
Palma de Mallorca, 2018.
Malta, 2024.
Abu Dhabi, 2025. 

(Oarecum deprimant să constat ce-am îmbătrânit, meh... 😒). 

Dar să nu-mi uit vorba. După cum se poate observa, constanta imaginilor sunt sandalele. ”N-ai și tu unele mai noi?”, s-a burzuluit onorabilul în Dubai. Sigur că am, dar la ce bun că am? Am ajuns să cred că nici dacă aș purta Jimmy Choo n-aș ieși mai bine decât cu sandalele mele credincioase, care nu s-au supărat pe mine când le-am lăsat acasă - în schimb s-au asigurat că nu vor mai fi niciodată lăsate în urmă. 

La punctul ăsta poate vă-ntrebați ce marcă sunt. Ei bine, după atâția ani cu greu se mai distinge scrisul de pe talpă - ”Structured”. Nu cred că e o marcă anume, că am căutat. 

”Și ce-o să faci când se strică?” a urmat jupânul, în continuare setat pe burzuluială. 
”O să le repar”.
”Cât timp o să le repari?”

La asta n-am un răspuns - cel puțin nu altul în afară de ”cât o fi nevoie” - dar adevăru-i că momentan sunt fără alternative. Orice model am încercat în afară de ele a dat chix. Dacă n-am vreo revelație similară, parcă văd că le port și peste alți 20 de ani... 
Tot e bine că n-am problema asta de ”exclusivism” decât când e vorba de sandale 🙄. 

Leacul meu de vulnerabilitate. Melancolie.

O fi fost ea intervenția stomatologică de vineri minim invazivă, dar eu tot m-am simțit de parcă aș fi pierdut prin K.O. cu Muhammad Ali. Sau poate pacientul percepe în cu totul altfel minima invazie, față de ceea ce prevăd tratatele de medicină 😏. 

Despre ce-a fost vorba, pe scurt - periimplantită, suficient de avansată încât să fie nevoie de debridare chirurgicală. E un fapt mai degrabă inedit să se întâmple așa ceva la atât de mulți ani (aproape opt, în cazul meu) de la inserarea implanturilor, dar în urma discuției cu chirurgul, știu cui să ”mulțumesc”: abcesului de-acum jumătate de an, care la vremea respectivă a binevoit a se sparge, iar acumularea bacteriană urmată de migrarea bacteriilor a pornit tot dansul ăsta. 

- Aș fi putut face ceva concret pentru a preveni? Adică-n afară de spălat de 2 ori pe zi cu periuța electrică, folosit zilnic ață dentară și detartraj bianual. 
- Nu. Igiena orală este evident bine întreținută și de fumat nu fumați. Infecția din primăvară a fost trigger-ul.
- Splendid. Chestia asta se poate opri eventual, ăăă, de la sine? 
- Nu. O dată pornit procesul inflamator, nu se poate opri decât dacă se intervine activ, iar în cazul dumneavoastră a început deja să se piardă din țesutul osos, iată aici pe radiografie se poate vedea, bla-bla. 
- Formidabil 🙄. 
-... așa că trebuie acționat cât mai repede.

Hai că prea m-am alintat în ultimii ani vizitându-mi dentistul numai pentru detartraje, iar la controale era ”alles in Ordnung”. Evident, intervenția asta nu e acoperită de asigurarea de sănătate (ca de altfel nimic din ceea ce ține de implanturi, dacă n-ai asigurare separată - și nu avem). Am înghițit un nod întrebând cât va costa, încă unul după ce mi-a zis, slavă Domnului că ne putem permite, am făcut programare. 

A durat vreo oră și ceva cu totul, din care 45 de minute intervenția în sine, iar restul - anestezia, o radiografie imediat după și o discuție în care mi-a explicat ce-a găsit și ce-a meșterit. Știusem în linii mari la ce să mă aștept, dar două chestii tot m-au luat prin surprindere:
- faptul că mi-au acoperit fața complet, mai puțin gura și nasul; în ce mă privește, ideea de-a nu putea vedea nimic din ceea ce mi se întâmplă a fost destul de creepy, și asta chiar dacă medicul a comunicat permanent cu mine. Nu a durut absolut deloc, dar de simțit simțeam diverse, așa c-aș fi fost în măsură să spun când a ajuns la os, respectiv la implant, că se auzea altfel curățarea 😀. Instructiv și motivant, vă spun 🥳.
- sentimentul acut de vulnerabilitate, pe care nu l-aș fi anticipat. Poate tot din cauza punctului de mai sus, sau poate pentru că, totuși, intervenția a fost destul de intensă. Și zgomotoasă, cu toate râcâielile și ”crâșcâielile” alea 😒. 

48 de ore mai târziu e totul bine, chiar dacă zona calamitată e-n continuare sensibilă și firele deja mă enervează. 
Și-acum ajung la partea a doua, apropo de ce spuneam mai sus de vulnerabilitate. 

Vineri după-amiază am mai lucrat de-acasă vreo 3 ore, constatând că din punct de vedere psihic nu sunt într-un loc prea bun. Instinctiv, fără ca măcar să fi conștientizat, m-am pomenit căutând un concert cu Zubin. Și m-am lăsat în voia muzicii lui, m-am învelit în confortul ei ca într-un cocon cald și ocrotitor, care m-a alinat și mi-a oblojit starea melancolică. 

Cred că trecuseră niște luni bune de când nu mai ascultasem vreun concert cu Zubin, deși cu ani în urmă obișnuiam să mă întorc iar și iar la muzica lui, în care mi-am găsit de atâtea ori leac și mângâiere. 

Știu că e tot mai slăbit și mi se strânge inima când mă gândesc la asta. 
Citeam nu demult că, din motive de sănătate, își anulase toate concertele care presupuneau călătorii, onorând numai angajamentele din Los Angeles (unde locuiește). Iar acum două săptămâni a dirijat Simfonia a VIII-a de Bruckner. O lucrare deosebit de complexă și solicitantă, pe care a dirijat-o pe de rost și la fel de magic precum oricând de-a lungul atâtor zeci de ani. Dar, cum notau criticii, ”cu mișcări limitate, economicoase”, diferite de stilul lui amplu și flamboaiant. Nu mai are energie... 
Au apărut și fotografii din concert. Una dintre ele m-a șocat. Știam de ani de zile că Zubin dirijează numai stând pe scaun, dar de data asta... a fost adus pe scenă într-un scaun pe rotile. Nu pot să vă spun cum e imaginea, mai ales pentru cineva care l-a urmărit de-atâtea ori dirijând molto vivace, plin de forță scânteietoare. Efectiv am simțit cum mi se frânge inima văzându-l atât de fragil, de vulnerabil, de... împuținat.

Și privind fotografia respectivă (pe care nu o să o pun aici) un gând s-a insinuat, ca de nicăieri. 
Se stinge lumina, mi-am spus. 

Nu mă pot gândi la așa ceva, cu toate că sunt conștientă că probabilitatea de a-l mai revedea vreodată pe Zubin în spațiu și timp real este tot mai redusă. 

Îmi voi găsi mereu alinarea, bucuria, binele și confortul în muzica și energia lui bună. 
Iată, asta am ascultat vineri seara. E muzică vieneză - minunată, veselă, colorată și dătătoare de bună dispoziție. 
Eu așa vreau să-l țin minte. 

Închei articolul așa cum am mai încheiat măcar vreo două: te rog, Maestro, mai rămâi. 

Ce mai fac

După atâtea plimbări peste mări și țări cred că e timpul să ne întoarcem la postări uzuale, ce ziceți? 

Așadar, ce mai fac. Păi la drept vorbind, nu cine știe ce. Aștept să se termine anul ăsta, care-a fost greu și departe de ce sperasem pe 1 ianuarie. Sunt recunoscătoare pentru ceea ce am primit bun și pentru că am trecut cu bine de niște chestii, dar mi-a fost greu. Încă îmi este. 
Sper să fie totul bine. 

💻 La serviciu e ca de obicei, toți clienții mei sunt mulțumesc-bine (ceea ce spune mai multe despre reziliența mea decât despre doagele în care se mai țin împricinații, respectiv câte țigle mai au pe casă 🤨). Avem doi colegi noi (care-ntre timp nu mai sunt chiar noi), s-au integrat de avem senzația că sunt în echipa noastră de ani de zile, au învățat enorm în doar câteva luni și sunt niște oameni de toată isprava. Și pentru că s-au reorganizat portofoliile, respirăm un pic mai ușor. 

✈️ În octombrie am fost două zile într-un team building la Paris și am avut un fel de treasure hunt prin centru, care mi-a plăcut enorm. Orașul ăsta e pur și simplu o splendoare. Câteva zile mai târziu a avut loc spargerea de la Luvru, prilej de glume și ”nu cumva ați luat din greșeală ceva cu voi când ați plecat?” 🤣🤣🤣
(Eu încă nu pot să compilez că parola de la sistemul de supraveghere video al muzeului era ”Louvre” și din ce-am citit, nu mai fusese schimbată din 2014. Nici pentru un milion de euro n-aș vrea să fiu în papucii departamentului lor de securitate). 

🍿 Am mai citit niște cărți, am mai văzut niște miniserii, sper să povestim pe îndelete despre toate astea. Și mai nou, m-am apucat de ”Lucifer”. Nu pot să descriu ce bine mă distrez cu mangafaua, pe care l-am botezat Lucică. Îl despletim după ce termin serialul, dar mai durează ceva, că sunt abia la sezonul al doilea. 

😷 Mâine am o intervenție chirurgicală stomatologică, minim invazivă dar care costă dearly, și pe care n-o pot evita. Și nu la dentistul meu obișnuit, ci la chirurg, adică ori ne distrăm, ori nu. Dau pe-afară de entuziasm, vă dați seama 😏. Vreo câțiva ani n-a trebuit să calc pe la stomatolog decât pentru detartraj, iaca am ”recuperat” din plin anul ăsta. 

Acestea fiind zise, cred că mă duc la o parolă cu tânărul Lucică. Vă rog să-mi țineți pumnii mâine, să-mi pot toca Pandelicii la fel de eficient în continuare. 

Prima dată în Asia (12): experiențe gastronomice

Aș vrea să încep acest ultim episod al serialului celei dintâi vacanțe ale noastre în Asia prin a vă mulțumi pentru feedback-ul pe care l-am primit referitor la structurarea acestui tip de articole. A însemnat foarte, foarte mult pentru mine 🙂 și, alături de experiența scriiturii în sine, m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri. 

Așa cum ne-am obișnuit deja, ultimul episod este despre chestii bune de mâncat. Dar cum am precizat într-un text anterior, va fi probabil ceva mai scurt decât de obicei, din simplul motiv că nu prea am mâncat bucate specific locale. 

De fapt, ca s-o spun pe-aia dreaptă, n-am mâncat decât o singură dată la un restaurant arăbesc - atunci când am fost la Piața de Aur.  
Motivele au fost multiple. În primul rând de ordin logistic (e mult mai rapid și mai simplu să mănânci la food court la mall și cum mall-uri erau la tot pasul...) și-n al doilea rând, de ordin pragmatic: nu e tocmai ieftin să mănânci la restaurant. 

O să încep prin a spune că - deși, în naivitatea noastră, nu ne-am fi așteptat - era să cădem într-un tourist trap, și asta chiar în Dubai Mall. Pasămite ne-am învârtit noi cam indeciși pe acolo și până la urmă am zis să-ncercăm un restaurant cu profil asiatic (nu mai rețin dacă thailandez sau coreean, dar îmi aduc aminte că avea vedere spre patinoar 😀). 
Ne-am așezat, ni s-au adus meniurile, prețurile erau destul de piperate, dar mno. Ok, ne decidem la nu-mai-țin minte ce, în tot cazul niște preparate pe bază de pui cu sos și garnitură de orez. Care orez, în absolut orice restaurant asiatic unde am fost în viața asta (chinezesc, indian, vietnamez), era inclus în preț.
Nu și la ăștia. Nefăcând niciun efort să-și ascundă disprețul pentru, nu-i așa, sărăciile de noi, chelnerul ne-a adus la cunoștință că ”de obicei lumea comandă și orez, nu mănâncă doar puiul cu sos”. Ete să n-am parte de Joițica, da' ce revelație ne-ai produs 🤨. De menționat că orezul costa doar un pic mai puțin decât maglavaisul cu pui și sos. Așa stând lucrurile, ne-am ridicat și am plecat fără regrete. 

Asta a fost însă unica experiență să zicem nesatisfăcătoare; în rest, absolut peste tot am mâncat îndestulător și bun spre foarte bun. Uneori bucătărie asiatică, alteori balcanică, de câteva ori fast food (am experimentat și francize pe care nu le știam și nu ne-a părut rău, am regăsit și Wendy's, pe care-l știam din Statele Unite; la fel de gustos, mmm, ce-nseamnă un hamburger bine făcut și un sos care să pună cartofii în valoare... Iar o dată am ales un fast food doar pentru că ne-a plăcut mostra pe care ne-o dăduse vânzătorul să gustăm; ”exact asta vrem”, am zis și bun a fost). 

Am încercat pentru prima dată pizza de la Papa John's; bună, foarte bună. Pentru că ne-a plăcut, am căutat-o și în Hamburg. De găsit am găsit-o, însă vestea proastă este că nu se poate compara cu aceea din Dubai (deși teoretic n-ar avea voie să existe diferențe, fiind vorba de franciză).

În stânga - pizza din Dubai, în dreapta cea din Hamburg 

Se poate lesne remarca faptul că în Hamburg s-a făcut economie serioasă la brânză 😀, ceea ce desigur are un impact considerabil asupra gustului. Având în vedere că e mai scumpă decât media, nu avem intenția să recidivăm prea curând. 

Dar să lăsăm la o parte fast food-ul și să mergem la restaurant. Al Bait Al Qadeem se numește și l-am găsit căutând pe Tripadvisor un local cu recenzii încurajatoare, după ce vizitaserăm Piața de Aur. 

Omul a fost mai conservator și s-a decis pentru Joojeh kabab masti - o specialitate pe bază de pui marinat și orez cu șofran. Eu am zis să fiu mai curajoasă și-am încercat miel cu garnitură de orez condimentat în stil arăbesc (are un nume simplu: Arabic Dessert Plate). 

Pentru început, ni s-au adus din partea casei niște lipii acompaniate de sos și frunze de rucola, cu care ne-am făcut de lucru; erau atât de bune că aproape ne-am fi declarat mulțumiți numai cu ele 😃. 

Chelnerița ne consiliase cu răbdare și eram foarte curioși de felurile principale. 

Nu știu cât de clar rezultă din imaginea de mai jos, dar porția mea era uriașă. Am luptat vitejește și numai sacrificând (cu părere de rău) o parte din orez am reușit s-o scot la capăt. Sosul acela din bol era ceva ce nu se poate descrie în cuvinte, pe bază de mentă și alte condimente ușor înțepătoare și foarte aromate, care mergeau minunat cu mielul (am realizat că înghit în sec scriind chestia asta). Absolut savuros.

Jupânul n-a mai vrut și desert, dar eu n-aș fi plecat fără să încerc și cataiful, deși mai aveam puțin și mai că mă dădeam de-a rostogolul. 

(Nota zece pentru chelneriță, care ne-a adus două furculițe fără să-i spunem noi 🙂). 

A fost delicios și mergea minunat alături de cafeaua arăbească - însoțită, ca de obicei, de câteva curmale. Cu adevărat, o experiență gastronomică de ținut minte. 

Pentru că a venit vorba de cafea. Am mai spus, mi-a plăcut foarte mult (chiar dacă e mai slabă decât beau eu de obicei). Și nu pot să nu pun și poza cu cea dintâi cafea arăbească experimentată, în prima vizită la Dubai Mall.

Am găsit la Carrefour și am luat pentru acasă două pachete; cu șofran și cardamom, respectiv numai cu cardamom. 

Deocamdată, ambele pungi sunt în continuare sigilate; ceva meandre ale concretului mi-au impietat buna dispoziție în ultimele săptămâni și n-am nicio pornire spre astfel de răsfățuri. Dar sper ca asta să se remedieze cât mai curând... 

Așa, să vorbim un pic și despre deserturi 😀. Am descoperit întâmplător (tot în Dubai Mall) un adevărat loc al pierzaniei, care se numește Hafiz Mustafa.

Pe astea NU le-am cumpărat: 

Și nici pe astea: 

Am luat în schimb un mix de baclavale, pe care le-am mâncat în câteva zile. 

Nu cred că mai e nevoie să precizez că alea cu alb și verde din stânga jos erau cu fistic și ciocolată albă 🫠.

N-aș vrea să las nemenționată o băutură răcoritoare pe care am descoperit-o într-una din plimbările din Abu Dhabi. Era un fel de ceai rece cu niște biluțe din ceva biscuit.

Am ținut să o includ nu pentru că ar fi fost ceva specific, dar până să ajungem în Emirate nu mai văzusem băutura asta nicăieri. 

Pentru ultima seară am tot ezitat - de obicei mergem la un restaurant mai fancy, dar acum efectiv nu mai aveam chef de mâncat mâncare, cum se spune. Și pentru că voiam să mai vedem o dată Burj Khalifa, ideea a venit de la sine. Hai să bem o cafea pe terasă la Mustafa, că tot îmi rămăsese gândul la ce nebunii văzusem acolo... 

Am stat pe terasă, am contemplat Burj Khalifa și-am luptat cu această chestiune absolut scandaloasă, cu fistic și cataif și ciocolată albă și-o baclava în moț și, pfiuu, ce dezmăț am tras: 

Mergea foarte bine alături de cafeaua cu șofran. Se vede că eram epuizată de atâta muncă, nu? 

Adevăru-i că am arătat și mai bine în viața asta, dar eram terminată de căldură (am stat afară, unde era ca de obicei, adică înăbușitor). Însă nu pentru cât de bine (nu) arătam am făcut poza asta. 

De unde am zis că va fi un articol scurt, bag seama că tot kilometric a ieșit; am povestit mâncarea, cum zice o vorbă de-a noastră... 🙂. 

Aici se încheie serialul primei noastre vacanțe în Orientul Mijlociu, respectiv în Asia. Țin să vă mulțumesc pentru că ne-ați însoțit, ați citit și mi-ați scris 😊. Mi-a făcut mare, mare plăcere să vă citesc opiniile și feedback-ul 🥰.

Pentru noi a fost o experiență extraordinară. Mult, mult mai mult decât speraserăm. Rememorăm și acum diferite momente și ne minunăm: wow, pe unde am ajuns... 
Nu exclud posibilitatea să revenim cândva, chiar dacă nu în viitorul apropiat. Până atunci, alte locuri minunate ne așteaptă 🙂. 

Prima dată în Asia (11): muzeul Luvru din Abu Dhabi. Și o întrebare 🙂

Și iată că am ajuns la cel din urmă text despre concediul propriu-zis; la final am și o întrebare pentru voi (la care m-aș bucura foarte mult să primesc feedback. M-ar ajuta pentru serialele despre concediile viitoare), dar până ajungem la asta, să explorăm puțin muzeul Luvru. 
Da, Luvru 🙂. În urma unui parteneriat de 30 de ani cu ”fratele mai mare” din Paris, i s-a permis să folosească numele pe care îl cunoaște întreaga lume. 

Muzeul din Abu Dhabi a fost inaugurat în 2017 și este cel dintâi muzeu din lumea arabă unde sunt expuse opere de artă aparținând inclusiv culturii universale; în total aproximativ 700 de exponate, din care fac parte și tablouri de Monet sau Picasso, precum și sculpturi (inclusiv aparținând lui Auguste Rodin). 

Imagine din interior

Muzeul a fost ultima oprire înainte de-a lua autocarul înapoi spre Dubai; prin urmare eram cu rucsacul, pe care ni l-au deschis după ce a trecut prin scanner. ”Aveți o foarfecă, trebuie să o predați și o recuperați la plecare”. Inițial m-am mirat în sinea mea: ce v-a cășunat, frate, pe inofensiva mea forfecuță de cuticule? 🤨 Dar apoi am realizat că au dreptate să fie prevăzători, cu atâția ”rebeli” neduși pe la școală care nu găsesc alte mijloace de-a protesta decât acela de a distruge opere de artă prin muzee... 

Dintotdeauna mi-a plăcut să mă pierd prin galeriile de sculptură (dacă nu vorbim de arta modernă, care mie una se pare de neînțeles, eufemistic spus). Stau, contemplu statuile, încerc să-mi dau seama cum ar putea fi realizat un detaliu sau altul și mi se pare una dintre cele mai frumoase modalități de expresie a artei. 

Pe cea din urmă o văzuserăm mai întâi de la distanță; ”o fi Atena sau Artemis?”, s-a întrebat omul. ”E Atena”, am zis, cu deplină certitudine. ”Ești sigură? Că uite, are coif. Nu e Artemis zeița vânătorii?” ”Ba da, Artemis e zeița vânătorii. Tocmai de asta, de cele mai multe ori are o tolbă cu săgeți. Și niciodată coif”. 
Într-adevăr, Atena era. Și mie tare-mi plac discuțiile astea 🙂. 

Sculptura de Rodin mi s-a părut impresionantă și am zăbovit ceva timp, privind-o din toate unghiurile. 

Realizată din bronz undeva la începutul secolului trecut și dedicată operei lui Victor Hugo, se numește ”Embodying Universality” și îl reprezintă chiar pe Hugo, înconjurat de o parte dintre personajele sale; de fapt, așa cum am citit între timp, nu este singura sculptură dedicată de Rodin autorului ”Mizerabililor”. 

Ne-a atras atenția un tablou pictat în 1720 de Giovanni Antonio Canal (mai cunoscut sub numele Canaletto) și reprezentând Podul Rialto din Veneția; poate de unde am fost de două ori acolo și tot de atâtea ori ne-am bucurat să-l vedem, emblematic pentru unul dintre cele mai deosebite orașe ale lumii. 

Despre picturile lui Monet am mai scris și cu alte ocazii; fără a fi o cunoscătoare a impresionismului, îmi plac mult tablourile lui și mi-a făcut plăcere să găsesc unele și aici. Cel mai interesant mi s-a părut ”Charing Cross Bridge”, care înfăţișează un pod feroviar învăluit în ceaţă. 

De altfel, se spune că Monet ar fi pictat în jur de 30 de tablouri reprezentând acest pod. 

L-am găsit și pe Picasso, dar nici pe departe așa cum ne-am fi așteptat. Nefiind noi foarte instruiți în domeniu, ne gândeam la el doar ca la un pictor abstract (luându-ne ca reper celebrul său tablou ”Guernica”), așa că ne-am uitat de două ori la titlul lucrării și la autor, fiind convinși că ni se năzare și Picasso n-ar fi pictat niciodată așa ceva: 

”Picture of a seated woman” se numește și a fost pictat în 1923. O reprezintă pe Olga, prima soție a lui Picasso și marchează întoarcerea lui spre realism (perioada cubistă se întinsese pe durata a aproximativ zece ani, între 1907 și 1917).

Nu se putea să nu dăm și peste o aiureală (vorba vine) operă de artă modernă.  

Ai fi zis că și-a pierdut careva punga de hârtie în care avusese croissante și custodele muzeului a netezit-o, a înrămat-o și-a pus-o pe pereți 🙄. 
De fapt, chestia asta a fost ”realizată” în 1975 și se numește ”Large horizontal white”. Mă simt de-a dreptul cucerită de fenomenul artistic, vă spun 😏. 

De asemenea, până la finalul lui ianuarie 2026 muzeul 

găzduiește expoziția temporară ”Mamluks: Legacy of an Empire”, dedicată Sultanatului Mameluc (1250-1517)

. Sunt prezentate circa 300 de exponate (ceramică, manuscrise, armament, harnașamente și textile) și am petrecut ceva mai mult timp aici inclusiv pentru a citi, fiindcă nu știam aproape nimic despre subiect. 
 

Acestea fiind zise... încheiem aici serialul celui dintâi concediu al nostru în Asia 🙂. Va mai urma un articol despre ce-am mâncat pe acolo (care probabil va fi mai scurt ca de obicei, având în vedere că nu prea ne-am aventurat la bucate specifice locurilor) și apoi revenim la cotidian. 

Ceea ce mă aduce la întrebarea despre care scriam la început. Acest serial de vacanță a fost cel dintâi, de când scriu pe blog, pe care l-am publicat neîntrerupt, de la primul articol până la cel din urmă. În toate celelalte cazuri, alternam și cu articole ”obișnuite”, fără legătură cu vacanța. De data asta am ales o strategie diferită, și ca experiment, dar și pentru a fi sigură că n-o să mă ”întind” prea mult. 

Așadar, întrebarea pentru voi este: cum vi s-a părut abordarea asta? V-a plăcut să citiți câteva săptămâni numai despre călătorii și experiențe peste mări și țări, sau a fost vreun moment în care să fi avut senzația că e prea mult și aoleo, nu mai termină cu poveștile din Orientul Mijlociu? Ați fi preferat o alternanță cu subiecte uzuale sau a fost mai bine așa, dintr-un foc?

V-aș fi foarte recunoscătoare pentru feedback și vă rog să fiți deschiși. Nici vorbă să mă supăr, ba dimpotrivă; îmi doresc să știu cum vedeți voi lucrurile, tocmai ca să știu cum să procedez pe viitor 🙂. 

Prima dată în Asia (10): Marea Moschee a Șeicului Zayed

Dacă despre Emirates Palace nu știusem înainte de-a fi început să citesc despre obiectivele turistice, de îndată ce am convenit că vom merge și la Abu Dhabi, gândul meu a zburat imediat la ea. Cea mai mare moschee din Emirate și una dintre cele mai mari la nivel global, cunoscută și drept Moscheea Albă. Și una dintre foarte puținele moschei din lume care permit accesul vizitatorilor non-musulmani.

Cum aș putea-o descrie într-o singură propoziție? Locul unde Pământul se întâlnește cu Cerul. 
Este amplasată în centrul orașului și ne-am ținut răsuflarea de îndată ce-am văzut-o din taxi: cât e de frumoasă, ne-am spus. Dar încă nu văzuserăm nimic. 

Accesul se face printr-un mall și este gratuit, dar trebuie să-ți iei un bilet cu un cod QR de la un automat; probabil e o metodă prin care țin și ei evidența numărului zilnic de vizitatori. 

Ne documentaserăm în privința vestimentației și am crezut că suntem pregătiți. Adică omul era (cămașă, pantaloni lungi), dar eu (în tricou larg, cu umeri acoperiți și pantaloni lungi) nu tocmai: femeile trebuie să aibă tot corpul, precum și capul, acoperite. Am fost opriți la intrare și lui i s-a spus că e în regulă, dar pe mine m-au trimis la cumpărături. Chiar înainte să intri propriu zis în incinta moscheei se aflau mai multe magazine de unde-ți puteai cumpăra abaya (rochie tradițională) și eșarfă. 

Sortimentele și prețurile erau variate, de la unele simple și ieftine la unele cu broderii și pietre încrustate, care costau o gălăgie de bani; m-am hotărât pentru o abaya vișinie, fără broderii, care costa 45 de dirhami (vreo 11 euro) și o eșarfă din mătase de 25 de dirhami (6 euro); rochia nu cred s-o mai port în viața asta, poate doar dacă mai călătoresc în vreo țară care să aibă moschei, dar eșarfa e splendidă, sunt absolut îndrăgostită de ea. Și e chiar 100% mătase, ceva incredibil la banii ăia... 
Fata din magazin m-a îmbrobodit cu multă amabilitate și m-a făcut de-mi plăcea și mie de mine 😀.  

Concepută în stilul arhitectural islamic contemporan și cu design inspirat de arhitectura persană, moscheea (al cărei nume reprezintă un omagiu pentru cel dintâi președinte al Emiratelor Arabe Unite, Sheikh Zayed bin Sultan Al Nahyan) este construită din marmură importată din Macedonia, cu decorațiuni din aur, pietre semiprețioase, cristale, ceramică și sidef. 

Câte un rând de bazine cu apă limpede străjuiește moscheea pe fiecare parte; aceste bazine au fost concepute special pentru a reflecta șirul de arcade care delimitează complexul. Reflexia lor în bazine este, într-adevăr, spectaculoasă. 

Are 82 de cupole de diferite dimensiuni, încununate fiecare de câte o semilună aurită, peste 1.000 de coloane și 4 minarete înalte de 107 metri. Albul maiestuos se datorează faptului că era culoarea preferată a șeicului, care o considera simbolul purității. 

Curtea centrală este decorată cu cel mai mare mozaic de marmură din lume (17.000 de metri pătrați), cu motive florale simbolizând armonia și frumusețea naturii.

Dacă m-ați întreba cum mă simțeam văzând toate astea, ar trebui să reflectez puțin. Uimire. Admirație. Cu toate că nu e religia mea... într-un fel, smerenie. Și multă recunoștință. Nu doar pentru că am ajuns aici, dar și pentru că ni se permite accesul și nouă, celorlalți, într-un loc cu o semnificație atât de puternică pentru musulmani. 

Coloanele sunt decorate cu flori de sidef și ceramică. 

Te pierzi pe coridoare, îți tragi sufletul la umbră câteva clipe. Undeva în spate, o fată își dă pe spate eșarfa. ”Please cover your hair, ma’am”, o atenționează imediat un supraveghetor. Foarte politicos, dar ferm. 

Am realizat că din descrierea de mai sus lipsește un cuvânt: sfială. Nu ai cum să nu te simți sfios în fața unei asemenea frumuseți, despre care ar putea părea greu de crezut că este lucrată de mâna omului. 

Infinită atenție pentru detalii. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. 
 

Nu am putut intra în moschee (accesul nu era permis, deși din câte am înțeles, de obicei se poate vizita). Dar tot am văzut cel mai mare covor înnodat din lume. Cântărind 35 de tone și având peste 39 de milioane de noduri, a fost lucrat manual timp de aproximativ doi ani de circa 1.200 de meșteșugari. Practic, este realizat din mai multe bucăți, care ulterior au fost cusute laolaltă direct în sala unde a fost așternut. Numai asamblarea bucăților a durat cam două luni. 

În sala mare de rugăciune se află un candelabru imens, importat din München; este al treilea candelabru ca mărime din lume și face parte dintr-un set de șapte candelabre din cristal realizate în Germania. Cel mai mare dintre acestea cântărește 12 tone și conține mii de cristale Swarovski.

La ieșire era expusă o machetă și am realizat, o dată în plus, cât de impozantă este și cât de puțin am văzut din ea. Dar cât de norocoși suntem că am avut acest privilegiu.

E greu de încheiat articolul fără a repeta ceea ce am spus deja. Am fost deosebit de impresionați de această capodoperă arhitecturală și-ar mai fi încă foarte multe de spus despre ea; practic, reprezintă o lume întreagă, din care noi nu am descoperit decât o mică parte.

Episodul următor (în care vom merge la un muzeu) va fi și ultimul din periplul nostru asiatic, respectiv penultimul din serial - pe care-l vom încheia cum ne-am obișnuit ceva, cu oarece chestii bune de mâncat 😀.