”Nuremberg” (2025): un avertisment despre istoria care se repetă

Aș minți să spun că fusesem nerăbdătoare în ceea ce privește filmul ”Nuremberg”. În mod firesc eram curioasă având în vedere cronicile entuziaste, dar subiectul nu-mi era necunoscut; am văzut filme și documentare despre ceea ce-ar putea fi considerată cea mai mare tragedie a umanității, am citit mult și am vizitat lagărele de la Dachau și Auschwitz. Desigur, toate acestea nu înseamnă că m-aș considera suficient de informată în domeniu. Departe de mine. Totuși, fiind un subiect atât de exploatat, mă întrebam ce unghi de abordare s-a ales, așa încât rezultatul să nu fie totuși prea diluat, sau redundant.

Bineînțeles, este în primul rând un film istoric, având în vedere subiectul; pe lângă asta, aș spune că este un film de mare impact psihologic, prezentând o adevărată disecție a răului. În centrul acțiunii se află Hermann Göring (ministrul de interne şi comandantul forţelor aeriene ale Germaniei naziste), care, de teama de-a nu fi luat prizonier de către ruși, s-a predat armatei americane, precum și psihiatrul Douglas Kelley, care de asemenea a existat în realitate. Acesta din urmă a primit sarcina de-a evalua starea psihică a prizonierilor (Göring nefiind singurul aflat în custodie, ci mai erau încă zece) și de-a se asigura că aceștia nu se vor sinucide. 

De-a lungul timpului citisem mult despre subiectul judecății naziștilor din primul eșalon și am rămas cu frustrarea faptului că niciunul dintre ei nu a plătit cu adevărat pentru ceea ce-a făcut. Nici măcar aceia care au fost executați prin spânzurare, ca de exemplu Adolf Eichmann, Joachim von Ribbentrop sau Rudolf Höss (comandantul de la Auschwitz). Au murit prea repede și prea ușor. Alții s-au sinucis (Hitler, Heinrich Himmler, Joseph Goebbels), iar alții au scăpat nepedepsiți și au murit de moarte naturală, Mengele fiind exemplul cel mai cunoscut. 

Știam că și Göring s-a sinucis în închisoare, dar nu mai țineam minte toate detaliile și din perspectiva asta am fost curioasă de felul în care a reușit Russell Crowe să-și construiască personajul. Fiindcă în general este destul de improbabil ca un narcisist suprem, cum era Göring, să se sinucidă. 

Atât cât mă pricep eu, Russell Crowe a făcut un rol de Oscar și nu-mi imaginez cum ar putea rata cel puțin nominalizarea, dacă nu chiar statueta. Ți se face realmente frig urmărindu-l și simți că privești, cu adevărat, Răul în ochi. Eu n-am urmărit niciodată imaginile reale de la proces; dar uitându-mă la Crowe, mă treceau fiorii. 

Nu doar că a intrat în rolul lui Göring; timp de două ore și jumătate, chiar este Göring. Ai momente în care te întrebi dacă el a fost adus în fața Tribunalului, sau Tribunalul în fața lui. Te strivește și te reduce la nimic și chiar dacă la început ești indus în eroare de scenariu și crezi că s-a încercat o umanizare a lui, în final vei înțelege: a fost un monstru grandoman care s-a iubit pe sine și l-a idolatrizat pe Hitler și faptul că a fost răspunzător de moartea a milioane de oameni nu a însemnat absolut nimic pentru el. Ba dimpotrivă: ar fi făcut-o din nou, fără nici cea mai mică tresărire sau ezitare. 

Vorbind despre rol, spune Rusell Crowe: ”Some roles stay with you long after the cameras stop. Playing Hermann Göring in Nuremberg was one of the most challenging experiences of my career, not because of the costume or dialogue, but because of what it forced me to confront about history, humanity, and justice. This film isn’t entertainment. It’s a reckoning”. 

Mi s-a părut foarte interesantă pregătirea propriu-zisă a procesului (deși s-a trecut cam repede peste asta, dar probabil nu s-ar fi putut altfel) și felul în care s-au scos în evidență îndoielile de sine, firești în context, ale judecătorilor. Aveau, practic, o singură șansă și au fost cât pe-aici s-o rateze, fiindcă nimeni nu era cu adevărat pregătit pentru înfruntarea cu un narcisist de talia lui Göring. 
Aici a intervenit decisiv Douglas Kelley și este momentul să spun că, referitor la jocul lui Rami Malek, am sentimente oarecum amestecate. A jucat ok, dar în niciun moment nu am regăsit genialitatea psihiatrului care, având la dispoziție un singur ”glonț de argint”, l-a citit și ”descifrat” pe unul dintre cei mai mari criminali ai secolului trecut. De fapt, cred că în realitate un psihiatru atât de inconsistent și nesigur n-ar fi avut absolut nicio șansă cu un monstru versat precum Göring.

Ca s-o spun pe șleau, impresia mea a fost că Rami Malek n-a făcut decât să-i ridice mingea la fileu lui Crowe. Un fel de sparring partner, ca să zic așa.

De asemenea, mi s-a părut genial felul în care s-a sugerat, fără să fie nevoie să se spună direct, motivul sinuciderii lui Göring: nu din cauză că urma să fie executat, ci a felului în care urma să moară. Un narcisist ca el nu ar fi acceptat niciodată ideea de-a fi spânzurat, fiindcă spânzurătoarea era considerată o moarte nedemnă. A încercat să obțină comutarea pedepsei în împușcare de către plutonul de execuție și fiindu-i refuzată cererea a făcut uz de fiola de cianură, despre care multă vreme nu s-a știut cum a reușit să facă rost.

Destinul adevăratului Douglas Kellye a fost pecetluit de faptul că a spus un adevăr incomod: ”Dacă vă închipuiți că răul va fi recognoscibil și va defila prin fața voastră în costume ciudate, vă înșelați. Există naziști și în Statele Unite ale Americii. Chiar astăzi, chiar acum”. A căzut în dizgrație, cartea pe care a publicat-o despre această experiență nu s-a bucurat de succes și câțiva ani mai târziu, s-a sinucis - printr-o amară ironie a sorții, tot cu o fiolă de cianură.

”Nuremberg” răspunde la una dintre întrebările pe care oricine care s-a familiarizat cu subiectul cu siguranță și-a pus-o: cum a fost posibil ca oamenii să facă așa ceva altor oameni? 
Răspunsul se regăsește în genericul de final, sub forma unui citat al istoricului britanic R.G. Collingwood: ”The only clue to what man can do is what man has done”. 

Mulțumim, domnule Președinte! 🙂

Încep cu o mărturisire: ”plimbam” articolul ăsta prin minte de două săptămâni, respectiv de când Nicușor s-a calificat, nu fără emoții, în turul al doilea. Dar nu știam cum îl voi scrie, și nici măcar dacă voi avea de ce să-l scriu. Practic nu vedeam niciun motiv de optimism - Simion se instalase comod la un avans amețitor și Nicușor nu părea că va putea să recupereze. Cât de tare m-am înșelat am descoperit cu toții ieri, spre marea bucurie și ușurare a 6.168.642 de români 🙂.

Se spune că pesimistul este un optimist bine informat și cam pe-aici mă încadram și eu. Am citit mult, am urmărit toate dezbaterile, am vorbit cu oameni mai pricepuți decât mine. Nu aveam un obiectiv anume, ci pur și simplu voiam să acumulez cât mai multe informații, ca să-mi setez realist așteptările. 

Pe măsură ce mă documentam îmi creșteau admirația și respectul pentru Nicușor Dan și m-au impresionat foarte mult reziliența și tăria lui de caracter. A avut parte de o campanie cumplită, personal nu știu să mai fi fost atacat vreodată un candidat așa cum a fost el, inclusiv cu săgeți otrăvite aruncate spre familie. Nu și-a pierdut niciun moment cumpătul, de la dezbatere la dezbatere s-a prezentat tot mai bine, uneori mai și glumea și per total avea aerul acela de firesc și natural, ca și cum ceea ce făcea era cât se poate de simplu.
Dar nu puteam fi optimistă, în ciuda numeroaselor mantre cu ”binele învinge”. Nu învinge mereu, mă gândeam; în 1933, Hitler a devenit cancelar și peste întreg continentul european s-a lăsat întunericul pentru o lungă bucată de vreme.

Ziua de ieri a început cu un eveniment la biserica din parohia noastră, urmat de o cafea și prăjituri în curtea casei parohiale. Am socializat cu mai multe doamne și domni din parohie, pe care-i cunosc de când locuiesc aici; sunt bătrâni (75-80 de ani sau chiar peste), au văzut și au trăit multe. Bine informați, sincer preocupați de situația internațională, buni la suflet. M-au întrebat de alegeri, cunoșteau situația și le-am zis că suntem îngrijorați. ”Ne rugăm pentru țara voastră”, ne-au spus. N-am cuvinte să descriu cât de tare m-au impresionat aceste cuvinte, venite de la oameni care știu foarte bine ce înseamnă extremismul.

Am votat și ne-am întors acasă, cu inima strânsă, dar mulțumiți că am făcut, realmente, tot ce se putea. Acum începea ce era mai greu: așteptarea. Aveam niște prieteni din România în vizită (fuseserăm la vot împreună), sporovăiam, beam cafea (că vorba aia, urma să fie o noapte lungă), dădeam refresh la cel puțin zece minute ca să verificăm prezența la vot, încercam să vorbim despre altceva, dar invariabil ajungeam la același subiect.
Când s-au anunțat rezultatele exit poll-urilor, ne-am strâns în brațe. Am așteptat încordați să vină și rezultatele din diaspora și răsuflam ușurați la fiecare nouă actualizare. S-au scăpat și niște lacrimi. Bărbații s-au îndeletnicit cu câte un păhărel de whisky. Noi, fetele, am mâncat bomboane de ciocolată, am strigat prin casă ”Ni-cu-șor!”, am mai bocit, ne-am mai îmbrățișat și ne-am dus la culcare în jur de 1 noaptea, deși eu urma să mă trezesc la 6 pentru că, vorba ceea, la serviciu mă lua lumea de bună și voia de la mine chestii 🤨.
(Apropo: acum că respirația și pulsul încep să ne revină la normal, putem începe discuțiile despre organizarea alegerilor sâmbăta? Ca să dormim și noi ca oamenii după aia, nu din alt motiv).

O seară când mi-aș fi dorit să fiu în București 

Colegii m-au întâmpinat cu felicitări pentru rezultatul alegerilor și mi-au spus că în weekend s-au gândit la România (🙂).

Nu va fi drum ușor, dar am încredere în Nicușor Dan cum n-am avut în niciun alt președinte pentru care am votat vreodată. Inevitabil, va face și greșeli; este omenește. Dar cred că va avea atât tăria de a le recunoaște, cât și înțelepciunea de a le îndrepta. Fiindcă mai presus de orice, este un om onest. Aceasta este convingerea mea și sunt încredințată că este unul dintre motivele pentru care ne-a câștigat încrederea. Iar pentru asta, eu am a-i mulțumi.

Să fie într-un ceas bun, domnule Președinte! 🙂🍀🙂

Locul unde soarele n-ar mai trebui să răsară niciodată

Acesta a fost unul dintre gândurile care m-au însoțit pe parcursul celor trei ore și jumătate, interval în care am vizitat locul unde a avut loc una dintre cele mai teribile orori din istoria omenirii.
Lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau.

Aici, soarele nu ar mai trebui să răsară.
Copacii nu ar mai trebui să înfrunzească.
Iarba nu ar mai trebui să crească.

Niciodată. Pentru că toate acestea înseamnă viață.

Iar la Auschwitz nu este decât moarte. Îi simți prezența de îndată ce intri pe poarta principală, ca un lințoliu încremenit în timp, rămas veșnică mărturie a agoniei și distrugerii. Și asta nu se va schimba niciodată, nici de-ar mai trece încă de 80 de ori câte 80 de ani de la masacrul care-a îngrozit Cerul și Pământul.

După câte filme și documentare am văzut și după cât am citit pe acest subiect, credeam că sunt măcar minimal pregătită pentru ceea ce urma să văd.

Dar nu eram.

Aș începe cu o serie de aspecte de ordin organizatoric pe care le-am remarcat. Am ales vizita cu ghid și a fost bine așa. Locația este imensă (practic, sunt două lagăre - Auschwitz și Birkenau, care a fost construit ulterior) și dacă nu ai pe cineva care să te îndrume nu știi exact în ce succesiune să vizitezi, nu toate pavilioanele sunt accesibile turiștilor și te poți zăpăci. Asta cu atât mai mult cu cât sunt foarte, foarte mulți vizitatori. Parcarea era plină de autocare și mulți alții veniseră cu mașinile personale. Ca și noi, iar parcarea costă în jur de 11 Euro (45 de zloți). 
Mărturisesc că nu mi-a plăcut ideea. De ce ai lua bani de parcare celor care vin să viziteze locul ăsta indescriptibil de sinistru? Pentru cheltuieli administrative, mi s-ar putea replica. Da, numai că:
a) statul polonez ar trebui să ceară Germaniei să achite, în fond ei au provocat toată nenorocirea și b) dacă tot încasezi taxă, de ce stâlpii de iluminat din parcare n-au curent? A fost chiar provocator să găsim mașina undeva aproape de ora 19:00, având în vedere că se întunecase, începuse să plouă și în parcare încă erau foarte multe mașini.
Imediat lângă parcare se afla un magazin de suveniruri (și dacă pot înțelege să vinzi cărți în diferite limbi pe subiect, ideea de-a vinde șepci și magneți cu imagini din lagăr mi se pare însăși definiția cinismului).

Ghidul ne ”mâna” de colo-colo, strigând ca să se facă auzit și străduindu-se se ne țină laolaltă, pentru a evita să ne amestecăm cu grupuri de la alte agenții. Era un haos și un vacarm care m-au făcut să mă gândesc tocmai la selecțiile de pe peronul de la Birkenau. Aveam să ajungem mai târziu și acolo.

Biletele sunt nominale și, după ce-am trecut prin detectoare de metal, le-au verificat inclusiv cerându-ne un act de identitate.
Am trecut cu inima strânsă pe sub poarta cu îngrozitorul mesaj ”Arbeit macht frei”. Clădiri masive, din cărămidă. La prima vedere, nimic ieșit din comun.

Dar apoi vezi ce scrie deasupra ușii unuia dintre pavilioane.

Ce-or fi gândit oamenii care vedeau inscripția asta? De fapt, cei mai mulți dintre ei nici nu ajungeau până aici, respectiv nu treceau de selecțiile organizate de însuși Mengele la sosirea trenului pe peronul din Birkenau. În medie, 20% dintre cei nou-veniți ajungeau în barăci. Ceilalți luau direct calea camerei de gazare.

Am văzut vrafurile de efecte personale ale prizonierilor. Sute de valize, multe cu numele posesorului inscripționat pe ele. Încălțăminte. Sute de proteze (nu doar dentare, ci și de picior). Un munte de păr uman - se crede că intenția naziștilor fusese să confecționeze pături din el, dar nu au mai apucat. În încăperea unde se afla depozitat părul (în spatele unui perete de sticlă) era interzis să fotografiezi, dar cred că n-am fi putut face asta oricum. Și... se vedeau și niște codițe împletite, tăiate întregi și păstrate ca atare. Înghit un nod chiar și acum, scriind asta.

Reproduceri după fotografii, multe dintre ele niciodată date publicității (se pare că niște soldați făceau poze pe ascuns; după eliberarea lagărului s-au recuperat în jur de 200, originalele aflându-se acum în Muzeul Holocaustului din Israel). Una dintre ele mi-a rămas în minte. Arăta o fetiță care abia coborâse din tren, să fi avut cel mult doi sau trei ani. Era atâta inocență în ochii ei albaștri când se uita spre obiectiv. Ce știa ea, mititica...? Numai câteva momente mai târziu, privirea ei a încremenit pentru totdeauna. Se aflase în coloana celor selectați, după cum scria mai jos.
Și apoi, într-o vitrină, am văzut expuse o bluziță albă și o fustiță roșie. Nu știu dacă fuseseră ale ei, dar după mărime, era plauzibil; posesoarea tot în jur de 2-3 ani trebuie să fi avut. Imaginile astea două m-au frânt și inclusiv acum văd în fața ochilor chipul fetiței.

În pavilionul unde Mengele și-a făcut macabrele experimente nu am intrat. Nu știu dacă în general se vizitează, dar poate ar fi mai bine să nu.

Numai cât am trecut pe lângă el și mi s-a făcut părul măciucă. Citisem mai demult două cărți scrise de medici supraviețutori ai lagărului: Gisella Perl, ginecolog (care a publicat cartea ”Am fost medic la Auschwitz”) și Miklós Nyiszli, patolog (silit să lucreze direct sub supravegherea lui Mengele; cartea lui se numește ”Am fost medicul autopsier al doctorului Mengele”). Dar ce am citit în aceste cărți... nu pot scrie. Bestialitatea a întrecut orice imaginație.

Tot în pavilioane am văzut îngrozitoarele celule de pedeapsă unde nu se putea sta decât în picioare și sala unde prizonierii se dezbrăcau înainte de a fi conduși la zidul de execuție. Se poate spune că erau printre cei norocoși: moartea de glonț erau preferabilă celei din camera de gazare.

Pereții pavilioanelor sunt tapetați cu fotografiile prizonierilor. Sute, mii, zeci de mii de nume. Greu de privit, imposibil de reținut. Dar oamenii aceia au avut familii, au iubit, au fost iubiți, au avut vise. Cenușa s-a ales de cele mai multe dintre visele lor. Și de ei.

Granule de Zyclon B, care generau un gaz capabil să omoare 2.000 de oameni în 15 minute

Am intrat aproape tremurând într-una din camerele de gazare, am ascultat (cu toate că știam, tot a fost șocant) relatarea despre felul în care mureau oamenii, cățărându-se unii pe alții pentru a scăpa de vaporii ucigători și zgâriind pereții în agonia ultimelor minute de viață. Crematoriul era chiar alături; echipajul de Sonderkommando (compus tot din prizonieri) se ocupa de incinerare după ce scotea dinții de aur ai celor care aveau.
Știu că nu aveau de ales (erau obligați să facă asta, sub amenințarea morții), dar mă întreb totuși, cum puteau.
Moartea îi găsise pe mulți dintre prizonieri cu ochii deschiși, iar pe chipul lor se citea calvarul pe care-l trăiseră. De asemenea, mulți erau plini de sânge pe față, fie pentru că se declanșau hemoragii, fie pentru că se zgâriau în agonia morții. Printre ei se regăseau deseori și copii. Oare cei din Sonderkommando se uitau la ei? Oare s-au uitat la fetița cu ochi albaștri care mi-a rămas în amintire?
La fiecare câteva săptămâni, echipajul era omorât și înlocuit de alți prizonieri. Naziștii voiau ca prin asta să evite să se ducă vorba.

Unul dintre crematorii

De la Auschwitz am fost preluați de un microbuz care ne-a dus la Birkenau (distanța e de 3,5 kilometri). Cea mai mare parte a vizitei de aici a fost în exterior. Am văzut peronul unde aveau loc inumanele selecții.

Am stat acolo și m-am gândit cum trebuie să fi fost. Un simplu gest al lui Mengele făcea diferența între viață și moarte. Soțul era despărțit de soție, mama de copil, sora de frate. Fără să li se îngăduie nici măcar să-și ia rămas-bun, deși foarte mulți dintre ei se vedeau pentru ultima oară.
Se lăsa seara. Am mers pe jos până în zona barăcilor și am vizitat una dintre ele. Nu avea electricitate, așa că am aprins telefoanele pentru a vedea în jur.

Oricât de mult am încerca și oricât de empatici am fi, nu ne putem imagina cum trebuie să fi fost. Și pentru asta ne putem considera foarte norocoși.

Tot aici am văzut ruinele unora dintre crematorii. Știind că au pierdut războiul, naziștii au încercat să-și acopere urmele și au vrut să le dărâme. Dar fiind pe fugă, nu au mai avut timp și le-au lăsat așa.

Monumentul de la Birkenau include plăci comemorative scrise în limbile tuturor celor care și-au găsit sfârșitul aici. Am găsit și una în limba română.

Când ne-am încheiat vizita, începuse să plouă tare. Simbolic, mi-am spus eu. În locul ăsta, cerul ar trebui să plângă până la sfârșitul veacurilor.

Ajungând la finalul acestui dramatic articol, pot spune că sentimentul cel mai pregnant pe care l-am avut a fost de... neîncredere amestecată cu groază. Ceea ce au făcut aici a fost... o adevărată industrie de omorât oameni. Când toate crematoriile funcționau, capacitatea maximă era de 5.000 de oameni omorâți în fiecare zi.
”Soluția finală”, cum au denumit-o naziștii. În total, peste un milion de oameni au murit la Auschwitz. Efectiv este de necuprins cu mintea.
Și niciunul dintre cei responsabili nu a plătit cu adevărat pentru ceea ce a făcut, iar aici îi includ și pe cei judecați la Nürnberg și executați prin spânzurare. Au murit prea repede, prea ușor, prea uman. Iar Mengele nici măcar n-a ajuns în fața vreunui complet de judecată și-a murit din cauze naturale, în 1979.

Nu știu cum să închei acest text. Mă tem că omenirea nu a învățat nimic din această înfiorătoare tragedie. Și, după cum un celebru experiment realizat la Stanford în anii '70 a demonstrat, germenele torturii se află în fiecare dintre noi. În stare latentă, dar dacă i se creează condițiile propice, se poate ”trezi la viață”, oricât de șocant și improbabil ar putea părea acest lucru.

Cei care au pierit, odihnească-se în pace. De năprasnic sfârșit au avut parte.

”Falcone”. O carte-monument

”La ora 17, 56 de minute și 48 de secunde autostrada Palermo-Mazara del Vallo se despică într-o explozie violentă, căscându-se o groapă asemeni unui crater lunar. La peste 100 de kilometri distanță, seismografele din Observatorul Geografic din Monte Cammarata înregistrează unda de șoc, pe care specialiștii o atribuie unui cutremur puternic. Se încep demersurile necesare activării mecanismului de protecție civilă.
(...) un șuvoi de pietriș se prăvălește peste mașina din față și o îngroapă (...). Impactul îi zgâlțâie ca pe niște frunze în derivă într-o furtună de flăcări, cioburi de sticlă, așchii ascuțite de metal și bucăți de carne. Totul se sfărâmă. Geamurile, caroseria, oasele lor. Corpurile lor. Furia exploziei este copleșitoare. Nimic nu este cruțat în această capcană de metal nimicit. Capota se deschide asemeni unei conserve; un amalgam de țevi de metal și cabluri electrice se topește împreună cu asfaltul. Cerul însuși se topește laolaltă cu pământul”.
(Roberto Saviano - fragment din carte. Traducerea din germană, asumată ca fiind stângace, îmi aparține).

Joia trecută, pe 23 mai, s-au împlinit 32 de ani de când mașina condusă de judecătorul Giovanni Falcone a sărit în aer pe autostradă într-unul dintre cele mai terifiante și sfidătoare atentate, pentru care au fost detonate cinci sute de kilograme de dinamită și care a fost ordonat de Salvatore ”Toto” Riina, Capo di tutti capi al grupării mafiote Cosa Nostra.
Împreună cu el a murit și soția sa, Francesca, precum și trei agenți de poliție.

Roberto Saviano a scris această carte dintr-o imensă admirație pentru Falcone, care l-a inspirat intelectual și emoțional, dar și pentru că în multe privințe se regăsește în destinul acestuia. El însuși trăiește sub protecția poliției din anul 2006, când a publicat romanul ”Gomora” - o radiografie a Camorrei (mafia napoletană).
Izolarea. Viața trăită sub o permanentă amenințare. Conștientizarea acută a faptului că fiecare zi poate fi ultima; singura întrebare este ”când”.
”Nu vreau să las orfani”, spunea Falcone, ca răspuns la dorința soției de-a avea copii și cea mai mare speranță a lui nu era de-a scăpa - știa că așa ceva este imposibil - ci de a nu-i nenoroci și pe alții.

Giovanni Falcone a fost numit judecător în anul 1964 și timp de 14 ani a activat ca magistrat districtual. În 1978 a fost detașat la Palermo, iar la începutul anilor '80 s-a alăturat departamentului de investigații din cadrul Biroului Procuraturii.
Era o perioadă haotică; șeful departamentului, judecătorul Cesare Terranova, tocmai fusese asasinat. Atunci a început practic și lupta lui Falcone cu Mafia, într-unul dintre cele mai întunecate momente ale istoriei Italiei contemporane - cel de-al doilea război al clanurilor mafiote, desfășurat în perioada 1981-1984, care a lăsat în urmă peste o mie de morți.

Era un magistrat deosebit de inteligent și foarte meticulos. Și avea cunoștințe aprofundate de economie. A instituit un sistem de colaborare internațională cu judecătorii din alte țări și a emis mandate prin care băncile erau obligate să pună la dispoziția justiției documente revelatoare pentru, după cum se va dovedi ulterior, tranzacții cu sume considerabile provenite din traficul cu heroină. Pentru a centraliza datele și-a avea o imagine de ansamblu, a petrecut - spre stupefacția colegilor săi, care nu puteau înțelege cum de un singur om își asumă asemenea volum de muncă - zile și nopți în șir transcriind de mână datele de pe extrasele bancare. Și fumând. Fuma enorm. Una dintre posturile sale clasice era cu stiloul în mâna dreaptă și țigara în stânga.
Investigația, care a dovedit că Sicilia devenise poarta principală de rafinare și export a heroinei în Statele Unite, a inclus și o colaborare cu Departamentul American de Justiție și s-a încheiat aproape doi ani mai târziu, cu un proces la finalul căruia s-au pronunțat 74 de condamnări.

Dar cea mai grandioasă realizare profesională a lui Giovanni Falcone, opera vieții sale, a fost Procesul Maxi. A coordonat investigațiile, a audiat sute de acuzați și de martori, a coroborat dovezile și a condus echipa de procurori. Își petrecea majoritatea timpului lucrând într-un buncăr alături de judecătorul Paolo Borsellino, care i-a fost partener în instrumentarea procesului.

Un moment de relaxare: Falcone (stânga) și Borsellino

Unul dintre numeroasele aspecte fascinante ale acestei cărți este acela că, deși practic este o biografie, e redactată în structura unui roman polițist istoric. Din interviurile autorului, din presa vremii și din jurnalele care s-au putut recupera a fost creat un univers de sine stătător.
Scriitura lui Saviano e atât de autentică, de reală, de vie.

O ieșire a judecătorului Falcone cu soția la un anume restaurant din Mondello, unde comandau de fiecare dată același lucru: spaghete cu arici de mare.
Dialoguri amicale. Dezbateri. Glume, în parte menite să alunge spectrul morții.
O discuție cu comisarul Antonino (Ninni) Cassarà, prieten și colaborator apropiat al lui Giovanni Falcone.
O întrevedere cu generalul Carlo Alberto Dalla Chiesa, prefectul orașului Palermo timp de cinci luni.
O șuetă la câteva țigări și un păhărel de Grappa cu judecătorul Rocco Chinnici, fondatorul ”Antimafia Pool”, o grupare neoficială din care făceau parte mai mulți judecători și procurori care investigau grupările mafiote. ”Antimafia Pool” a fost fundația pe care s-a construit ulterior Procesul Maxi. Scopul ei era să dilueze responsabilitatea individuală a fiecăruia, cu alte cuvinte să evite situația în care toate reflectoarele erau asupra unuia singur. Se gândeau că nu-i pot omorî pe toți, sau nu atât de repede. ”Măcar pe unul dintre ei dacă l-aș mai putea arunca în spatele gratiilor”, își spunea judecătorul Chinnici. ”Măcar un kilogram dacă aș mai confisca. Asta ar salva câteva sute de vieți. Măcar un gram”.
Comisarul Boris Giuliano. Se specializase în investigații care țineau de traficul de heroină și spălarea de bani.
Politicianul Piersanti Mattarella (fratele actualului președinte al Italiei, Sergio Mattarella). Voia să scuture cuibul de șerpi al contractelor publice de care beneficia Cosa Nostra, adoptând o lege care să impună aceleași standarde de construcție folosite în restul Italiei și făcând astfel ilegale schemele de construcție ale Mafiei. ”Voi sfârși într-un bloc de ciment din cauza asta”, obișnuia el să glumească.
Pio La Torre, de asemenea politician.  A inițiat o lege care a introdus o nouă infracțiune în sistemul juridic italian, conspirația mafiotă, și a extins puterea instanțelor de a sechestra și confisca bunurile persoanelor care fac parte dintr-o asociație de tip mafiot.
Antonino Saetta, judecător care a instrumentat o serie de cazuri împotriva unor membri ai Mafiei - inclusiv împotriva lui Michele Greco, unul dintre capii Cosa Nostra.
Și desigur, prietenul de o viață (copilăriseră împreună), judecătorul Paolo Borsellino.

Comisarul Ninni Cassarà a fost împușcat pe treptele propriei locuințe. Soția și fiica lui au văzut totul de la fereastră, unde stăteau și-l așteptau să se întoarcă acasă.
Generalul Carlo Alberto Dalla Chiesa a fost împușcat în mașină, împreună cu soția lui.
Judecătorul Rocco Chinnici a murit într-o explozie, în mașina în care i se pusese o bombă.
Comisarul Boris Giuliano a fost împușcat.
Politicianul Piersanti Mattarella a fost împușcat și a murit în brațele fratelui său, viitorul președinte.
Politicianul Pio La Torre a fost prins într-o ambuscadă și împușcat.
Judecătorul Antonino Saetta a fost ciuruit cu 47 de gloanțe, împreună cu fiul său.
Judecătorul Paolo Borsellino a murit într-un atentat cu o mașină-capcană.

Am ales doar câteva nume, să spunem ceva mai cunoscute dată fiind expunerea de care avuseseră parte, dar au fost mulți, mult mai mulți. Îi regăsim pe toți în carte și povestea este (și) despre fiecare dintre ei. A citi dialogurile și interacțiunile lor este o experiență cumva... suprarealistă. E cu siguranță și efectul scriiturii excelente, însă cred că este și spiritul fiecăruia dintre ei. Oamenii aceștia au fost uciși, dar niciunul dintre ei nu a murit. Și chiar dacă romanul se numește ”Falcone”, povestea nu este numai despre el, ci despre toți cei care s-au reunit într-o luptă pe care fiecare știa, în adâncul sufletului, că nu are șanse să o câștige.

Să revenim însă la Procesul Maxi, care și-n ziua de azi este cel mai amplu proces intentat vreodată Mafiei. A durat șase ani (inclusiv apelul și recursul). Rechizitoriul a avut aproape 8.000 de pagini. La final s-au pronunțat 346 de verdicte de vinovăție, cu sentințe însumând 2.265 de ani de închisoare - iar aici nu sunt incluse cele 19 condamnări pe viață pronunțate împotriva liderilor. O parte dintre sentințe au fost anulate la apel de către un judecător corupt, dar reconfirmate ulterior la recursul de la Curtea Supremă - și toți cei care fuseseră eliberați s-au întors la închisoarea Ucciardone.
Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil fără mărturia lui Tommaso Buscetta, primul mafiot sicilian devenit informator, pe care Falcone l-a convins, cu dificultate, să vorbească. Timp de 45 de zile s-au reunit amândoi în ședințe zilnice, ore în șir. Falcone și-a notat absolut totul. Un singur lucru a refuzat să-i dezvăluie, în ciuda insistențelor: despre legăturile Mafiei cu politica de la vârf. ”Lumea nu este pregătită să afle aceste lucruri”, spunea Buscetta.
Procesul a fost lung și epuizant. Mărturiile au fost pe alocuri cumplite: pe un ton obișnuit, conversațional, martorul (un ”pentito”, adică un colaborator care acceptase să vorbească în schimbul reducerii pedepsei) povestea cum erau torturate victimele sau cum erau topite cadavrele în acid. ”Odată n-am avut suficient acid și în lighean mai rămăseră bucăți netopite, așa că a trebuit să ne ducem să mai facem rost”, a zis el relaxat, de parcă povestea că i s-a terminat vopseaua când își renova casa...
Avocații apărării au recurs la tot felul de tertipuri - de exemplu, au solicitat să se dea citire tuturor capetelor de acuzare, cu glas tare, de către judecător. Ar fi fost nevoie de vreo 12 ani numai pentru asta. S-a cerut în regim de urgență și s-a obținut, în Parlament, o moțiune care a permis desfășurarea legală a procesului fără acest demers.
Verdictul a fost anunțat pe 16 decembrie 1987. Giovanni Falcone, Paolo Borsellino  și câțiva colaboratori apropiați au urmărit momentul din altă încăpere, pe un televizor cu circuit închis. Pentru prima dată, în sala de tribunal domnește o tăcere absolută. Acuzații, care făcuseră tărăboi pe tot parcursul desfășurării procesului, acum au amuțit.

Judecătorul încă nu terminase de citit toate condamnările când Falcone, Borsellino și ceilalți au sărit în picioare și s-au îmbrățișat. Fără cuvinte, doar s-au strâns îndelung în brațe. În acea zi mohorâtă de iarnă, justiția a triumfat, în sfârșit.

În mod paradoxal - și dramatic, aș adăuga - după proces, judecătorul Falcone a căzut în dizgrația foarte multora dintre colegii săi. Se poate să fi fost invidia pentru succesul fără precedent pe care tocmai îl avusese, sau poate frica de-a nu se ”contamina” de pericolul care-l pândea pe el. Cert este că i-a fost boicotat orice demers pentru a obține un post superior în sistemul juridic și i se desemnau zeci de dosare cu infracțiuni minore, care-i blocau absolut tot timpul. În felul acesta, nu mai avea posibilitatea să se ocupe de proiecte ce țineau de legislația antimafie și de localizarea capilor mafiei care fuseseră condamnați in absentia la închisoare pe viață în Procesul Maxi (printre ei, inclusiv Riina, care deja hotărâse că Falcone trebuie să fie omorât).

Giovanni Falcone alături de soția sa, Francesca

Lesne de anticipat, boicotul acesta a avut efecte mult mai grave și mai extinse. Falcone își depusese candidatura pentru postul de director al departamentului de investigații din cadrul Biroului Procuraturii din Palermo (care se desemna prin vot) și fusese asigurat de suportul celor mai mulți dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii. Când s-au publicat rezultatele el a avut 10 voturi, iar contracandidatul său 14. Acesta din urmă nu avea absolut deloc experiență legată de instrumentarea cazurilor împotriva Mafiei și nu considera asta ca fiind  o prioritate. Începând din acel moment gruparea ”Antimafia Pool” a fost trasă pe linie moartă, până când s-a dizolvat.
Acesta a fost numai un exemplu de situație din cele multe în care Falcone a fost trădat de către colegii săi. Așa cum se menționează inclusiv în documentarul ”Uomini Soli” din 2012, de absolut fiecare dată când a aplicat pentru un post pentru care în mod evident era cel mai bun candidat cu putință, a fost boicotat. Inclusiv postul de Înalt Comisar pentru departamentul de combatere a Mafiei i-a fost refuzat.

Nicio clipă nu și-a pierdut curajul, nici umorul și nu a abdicat de la principiile sale. ”Ce fel de oameni ai legii am mai fi?”, a întrebat el retoric atunci când i s-a prezentat cazul unor polițiști care, înnebuniți de furie și de amărăciunea de a-și fi pierdut un coleg, îl bătuseră până la moarte pe cel care-l asasinase. Falcone a fost întrebat, mai mult sau mai puțin direct, dacă ar trebui să se mușamalizeze cazul. ”Au omorât un om. Era un criminal, dar mai înainte de toate era un om. Ce au făcut ei tot o crimă este. Aici nu se pune problema dacă ei trebuie să meargă la închisoare; dacă ne gândim să facem așa ceva, locul nostru este de asemenea în închisoare”.

Nu-i plăcea să vorbească despre sine și de obicei refuza interviurile. Dar criticii săi deveniseră atât de vehemenți în acuzațiile lor că Falcone ar fi ”îmbătat de glorie” și ar căuta atenția publică, încât au mers până la a-l acuza că atentatul eșuat de la Addaura a fost înscenat de el. Addaura este un sat din apropiere de Palermo, unde Falcone petrecea o scurtă vacanță cu soția și, absolut întâmplător, trei polițiști vigilenți descoperiseră la câteva zeci de metri de casa închiriată de cei doi o bombă amorsată care urma să fie acționată prin telecomandă.

”Am devenit un cadavru umblător”, i-a spus judecătorul surorii sale, la scurt timp după această întâmplare. Dar în niciun moment nu a permis fricii să pună stăpânire pe el.

Și într-o după-amiază senină de mai, la cinci zile după ce-și aniversase alături de soție și de câțiva apropiați împlinirea a 53 de ani, a venit sfârșitul.

Dincolo de amploarea dezastrului, ceea ce m-a șocat cel mai tare a fost cât de ușor ar fi putut fi evitată această tragedie. De acord, probabil n-ar fi fost decât o amânare a inevitabilului; îl urau prea mult pentru a-l lăsa să scape. Dar principalul motiv pentru care atentatul a avut îngrozitorul succes pe care l-a avut a fost predictibilitatea mișcărilor lui Falcone. Era foarte atent, avea escortă și circula numai în mașină blindată; paradoxal, rutina de la care nu se abătea l-a condus la moarte.

L-au urmărit săptămâni în șir. Ținând cont de rutina de care spuneam, le-a fost ușor să-i stabilească mișcările. Din păcate, Falcone și echipa lui nu făceau nicio schimbare.
Mereu același zbor săptămânal Roma-Palermo și retur.
Aproape întotdeauna același zbor, care ateriza la Palermo după-amiază.
Mereu aceeași mașină, cu care mergea spre și de la aeroport.
Mereu același șofer.
Mereu aceeași viteză - 150-160 km/h.
Mereu cu trei mașini - în prima și ultima sunt escortele, Falcone se află întotdeauna în mașina din mijloc.
Mereu pe banda a doua.

Asasinii au urmărit mașinile, cum spuneam, săptămâni la rând. Se instalau pe un deal din imediata apropiere și așteptau să apară. Au procurat dinamita. Au căutat locul perfect pentru a plasa explozibilul. Au cronometrat viteza. Au făcut calcule prin care au stabilit nu numai punctul exact unde trebuia să aibă loc explozia, ci și unde trebuia să se afle mașina lui Falcone în momentul în care se acționează detonatorul (deflagrația avea loc la cinci secunde după apăsarea butonului). Inclusiv locul acesta a fost marcat; au pus pe marginea autostrăzii un frigider vechi, chipurile abandonat (nu era ceva neobișnuit, mulți oameni făceau asta și nu atrăgea cu nimic atenția). Au simulat de zeci de ori.

Și apoi s-au instalat în punctul de observație pe care și-l amenajaseră și l-au așteptat să vină spre moarte.

Locul de unde a fost activat detonatorul, pe care a fost pictat ulterior ”No Mafia”

Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil dacă mișcările lui Giovanni Falcone n-ar fi fost atât de previzibile.
Dar așa a fost să fie.

”Amuni”, a spus unul dintre asasini, făcându-i atenți pe ceilalți. Un cuvânt în dialectul sicilian, care s-ar traduce ”haideți”. Venise momentul.

”Zgomotul a fost asurzitor și terifiant. Ploua cu bucăți de asfalt și pietriș încins. Era ca și cum s-ar fi deschis iadul”, își amintește un martor ocular care lucra la o fermă din apropiere, adăugând ”se căscase un crater cu diametru de aproximativ 50 de metri. Am alergat cât am putut de repede să văd cum pot ajuta. Mașina (Fiat Croma, în care se aflau judecătorul, soția lui și o parte din escortă) era ruptă în două și acoperită cu pietriș. Am scos afară un corp care nu mai avea picioare și stomacul îi era sfâșiat”.
Martorul nu știa atunci, însă o ținuse în brațe pe Francesca. Încă era în viață, dar a murit la spital cinci ore mai târziu.

Epava mașinii în care a murit Giovanni Falcone

Giovanni Falcone era la volan. Nu conducea de obicei, dar probabil în ziua aceea își dorise asta.
Corpul îi fusese rupt în bucăți, volanul îi străpunsese sternul și chipul îi era atât de brăzdat de tăieturi, încât pe moment nu l-a recunoscut nimeni. Printr-o forță supraomenească, mai trăia și încă era conștient. Un alt martor ocular își amintește că a schițat un surâs trist și resemnat. ”Ați reușit, în cele din urmă”, par să spună ochii lui.

În final, după cum judecătorul Giovanni Falconi spunea, curajul este întotdeauna singur.

Notă de final: este cel mai lung articol pe care l-am scris în aproape 14 ani de când există acest blog. Nu l-aș fi putut, însă, scrie mai pe scurt. Admirația pe care o am pentru judecătorul Giovanni Falcone este dincolo de cuvinte, mai ales de când am vizitat Palermo și Corleone și am ajuns inclusiv la mormântul lui (am povestit aici despre asta).
Dacă ați ajuns până aici cu lectura, vă mulțumesc din tot sufletul pentru răbdare.

Mai greu decât să fii Alexei Navalnîi, a fost să fii soția lui Alexei Navalnîi

Mărturisesc faptul că nu știusem foarte multe despre Alexei Navalnîi și nici acum nu pot spune că știu prea mult, deși în ultimele zile am tot citit zecile de știri și articole care s-au scris după moartea lui și am urmărit documentarul (pe care-l puteți urmări aici, dacă nu l-ați văzut încă; vi-l recomand, este deosebit de tulburător și cred că ar trebui vizionat de cât mai multă lume).

Știu, însă, că a fost un om pentru care cuvântul ”curajos” este prea sărac.
Un temerar.
Un lider care știa cu adevărat să însuflețească și să inspire oamenii.
Un om cu o incredibilă tărie de caracter și care credea, cu adevărat, în ceea ce făcea.
Un om foarte inteligent, cu un foarte ascuțit instinct politic și un umor subtil.

Și mai știu că astăzi vorbim despre el la trecut pentru că, până în ultima clipă a nedrept de scurtei sale vieți, a avut îndrăzneala nebunească de-a i se opune lui Vladimir Putin. 

”Nu mi-e frică. Adevărul este de partea mea”, a spus el imediat după aterizarea pe aeroportul din Moscova.
Adevărul era de partea lui, dar nu a fost de ajuns pentru a-l putea salva.

În momentul ăsta consider că este absolut irelevant faptul că a fost naționalist, că a avut opinii controversate referitoare la anexarea Crimeei, sau viziuni de extremă dreapta.
I-re-le-vant. Erau lucruri cunoscute, nu făcuse niciodată un secret din asta, în multe privințe își revizuise punctul de vedere și oricum nu mai contează.
Fiindcă nimeni nu știe ce fel de președinte ar fi fost și ce politică externă ar fi dus, dacă ar fi ajuns până acolo. Ceea ce, privind în ansamblu, realizăm că n-ar fi fost posibil nici într-un milion de ani.

Când am aflat că a murit, gândul meu s-a îndreptat imediat către soția lui. Știu că are copii, știu că mama lui trăiește (iar tragedia bietei femei depășește, probabil, orice închipuire), dar eu la soția lui m-am gândit. La cea despre care Navalnîi a spus că l-a readus la viață, după otrăvirea cu Noviciok.

La cât de mult trebuie să-l fi iubit, fiindu-i permanent alături în această luptă și restriște.
La ce-o fi fost în inima ei când omul i-a fost arestat imediat după aterizare și smuls de lângă ea.
La ultima îmbrățișare, înainte ca el să plece cu polițiștii care veniseră să-l ia.

La cum trebuie să fi fost viața ei în ultimii trei ani.

Să iubești pe cineva atât de mult și să-l știi într-o închisoare din Siberia, într-una dintre cele mai dure tipuri de detenție.
Să știi că tot timpul i-e foame, i-e frig, să te gândești în orice moment că e foarte posibil ca exact atunci să fie bătut sau umilit.
Să conștientizezi toate astea zi de zi, ani în șir.

Nu pot gândi cu gândul.

În ochii Yuliei Navalnaya, lumina s-a stins. Poate pentru totdeauna.

”În urmă cu trei zile, Vladimir Putin l-a ucis pe soțul meu. Putin l-a ucis pe tatăl copiilor mei. Putin mi-a luat cel mai prețios lucru pe care îl aveam. Putin mi-a luat cea mai apropiată și cea mai iubită persoană”.

E atâta durere în privirea ei, că mi se strânge carnea pe mine și mi se chircește sufletul.
Nici măcar nu-l poate înmormânta. Putin i-l refuză până și în moarte.

Se spune că întotdeauna e mai greu pentru cel care rămâne, decât pentru cel care pleacă. Sau, într-un caz de boală, că e mai greu pentru cel care stă lângă pat, decât pentru cel care se află în pat.
Cred că asta e cumva adevărat. Cred că, într-un fel - un fel groaznic - lui i-a fost mai ușor decât ei de-a lungul acestor ani de calvar.

Mă gândesc la imaginile din documentar. La îmbrățișarea lor. La inimioara pe care a desenat-o el pe un geam privind spre ea, în timpul uneia dintre înfățișările la farsa aia sinistră care a ținut loc de proces.
Și mi se pune un nod în gât.

Nu știu ce să scriu în încheiere. Îmi pare foarte, foarte rău că acest om s-a dus. A fost de partea bună a baricadei și am convingerea că istoria îi va face dreptate.

Odihnească-se în pace.

Ce impresii mi-a lăsat ceremonia de încoronare

Mi-am propus să scriu acest articol nu pentru că aș avea pretenția că aduc vreo perspectivă nouă, ci mai degrabă pentru a consemna faptul că suntem norocoși să fim contemporani cu acest eveniment și am urmărit, fie și doar din fața televizorului, un ritual atât de impresionant și tainic precum cel al încoronării.

Am hotărât să las deoparte injuriile și batjocura multora dintre români la adresa cuplului regal. Nu vă imaginați ce-au putut unii să dea din ei pe rețelele sociale. Ce revărsări de mizerie, ce comentarii oribile, ce batjocură. Absolut incalificabil. Știți că mă înfierbânt uneori în astfel de situații și scriu despre, dar ce-am citit de data asta e atât de mizerabil, încât pur și simplu mi se pare prea înjositor să comentez. Le doresc respectivilor înțelepciune și minte, dar cred că e tardiv și pentru una, și pentru alta. 

Așadar, o să purced prin a spune că mie-mi place de oamenii ăștia doi. De Charles și Camilla, adică. Da, le cunosc povestea zbuciumată și, mai ales, controversată și asemeni majorității, consider că au făcut foarte multe greșeli. Dar dacă familiile lor au trecut peste ceea ce a fost, nu cred că există ceva care să ne dea nouă dreptul să-i condamnăm. Și mai cred că nu trebuie pierdut din vedere un aspect - oamenii ăștia se iubesc de jumătate de secol și-au înfruntat oceane de noroi pentru a ajunge aici:

Am ales această poză - deși nu e cea mai artistică dintre zecile de mii de fotografii care se vor fi făcut sâmbătă - pentru că mi-a plăcut în mod deosebit ceea ce exprimă. Se văd foarte clar căldura și complicitatea dintre ei, care-au fost acolo dintotdeauna.
Cu toată sinceritatea o spun, le doresc tuturor femeilor un bărbat care să le iubească doar pe ele zeci de ani și care să aibă forța morală de a-și îndrepta greșelile tinereții.

Liturghia de încoronare (bazată pe texte vechi și elemente ceremoniale împământenite de secole) și ritualurile mi s-au părut grandioase. Obositoare, mai ales pentru el - stai aici, treci încoace, stai altminteri, ține asta, ține și asta, du-te colo, vino înapoi, îngenunchează, ridică-te, hlamida aia pare a fi deosebit de grea, mai ales pentru niște oameni trecuți bine de 70 de ani (zic acest lucru, având în vedere că era dusă de 4 paji) - dar per total, deosebit de impresionante. 

Și muzica. Doamne, muzica. Mi-aș dori să am ocazia de-a asculta cândva orga de la Westminster Abbey, în spațiu și timp real. Probabil te simți atins de Divinitate.

Corurile au fost fabuloase, cu o mențiune specială pentru corul de gospel ”Ascension”, care a interpretat ”Alleluia”. Se spune că a fost ales în mod special de Charles - și, după cum s-a exprimat unul dintre compozitorii invitați să compună muzica pentru acest memorabil eveniment, “King Charles very much wanted a gospel choir included in the service”.

Nu m-aș fi numit femeie dacă n-aș fi fost curioasă până peste poate de ținutele doamnelor, în special de cea a lui Kate. Și n-am fost dezamăgită. A arătat superb și, aș spune, mai ”royal” ca oricând. Privind-o, întrezărești regina care va fi într-o bună zi.

Ca și-n cazul Regelui și Reginei am ales o fotografie care n-o arată în întregime, dar îi surprinde, într-un mod unic, privirea.

E o lume întreagă în ochii ei. Și o poveste ce va să fie scrisă când îi va veni vremea.

Copiii au fost minunați, cu adevărat încântători cum erau micii de ei sobri și serioși, pe măsura importanței momentului și cum au cântat imnul 🥰.

Cel mare s-a achitat conștiincios de rolul de paj, ți-era mai mare dragul să-l privești, emoționat și foarte solemn 🙂.
Mijlocia a fost desăvârșită - clișeul ”like mother, like daughter” se potrivește perfect în cazul ei. O combinație perfectă între eleganță și inocență.
Iar Prâslea nu s-a dezis - parc-ar fi știut că lumea e cu ochii pe el, așteptând o ”nefăcută” din categoria celor care l-au consacrat. Și a livrat. Un căscat necenzurat 😂.

Ăsta micu' o să le dea mult fir de tors părinților în anii ce vin, să vedeți voi de n-o fi așa 😀.

De departe cel mai emoționant moment mi s-a părut ieșirea lui Charles din catedrală, în timp ce două mii de oameni cântau ”God Save the King”.
Și cu toate că asta poate părea amuzant, sau chiar ridicol, nu mă sfiesc să spun că m-am ridicat și am intonat și eu imnul. Cât știam din el, adică prima strofă:

”God save our gracious King!
Long live our noble King!
God save the King!
Send him victorious,
Happy and glorious,
Long to reign over us:
God save the King!”.

Iată un filmuleț care surprinde acest moment. Nu vă spun de câte ori l-am urmărit, c-o să mă suspectați că nu-s tocmai întreagă la minte (și nu știu dacă n-ați avea dreptate 😀).

Gândindu-mă la asta, realizez că nu știu de ce m-a impresionat atât de mult momentul respectiv. Nu locuiesc în Marea Britanie, deci aș putea foarte bine să fiu neutră și să privesc totul doar ca pe o curiozitate istorică. Și totuși, simt că mă atinge într-un fel foarte personal.

O nouă eră a început. Regele nu mai e nici pe departe tânăr, dar sper că se va bucura încă ani buni de ceea ce-a așteptat o viață întreagă.

Din acest text nu poate lipsi o imagine din Sala Tronului...

... și una dulce, la propriu: tortul oficial.

Presa britanică a notat și o sumă de aspecte mai puțin plăcute - aerul vădit stingher al lui Harry care n-a avut niciun rol oficial, faptul că pe rochia Camillei erau brodate inclusiv numele copiilor și nepoților ei (n-am înțeles care-i problema cu asta, totuși... e cea mai importantă rochie a vieții sale, avea tot dreptul s-o personalizeze cum credea ea de cuviință), precum și tensiunea dintre William și Kate (spun jurnaliștii; dac-o fi fost, eu una n-am observat-o. Nu exclud să fi fost ceva la mijloc, dar aveam atât de multe la care să mă uit, că n-am băgat de seamă...).

La final, eu cred că trebuie să luăm cu noi doar amintirea a ceea ce-a fost frumos în această zi. Și, indiscutabil, a fost mult frumos.

Long Live the King! 🙂

Ce-mi amintesc din decembrie 1989

Zilele acestea se scrie mult despre evenimentele din decembrie 1989, se rememorează teribilele momente de atunci și se evocă perioada comunismului, cu toate plăgile și rănile ei niciodată pe deplin vindecate. Realizez, o dată în plus, cât de norocoasă am fost. Nu pot spune că am resimțit lipsuri; aveam 9 ani la Revoluție, așa că nu apucasem să conștientizez cât de grea era viața și cât de apăsătoare erau restricțiile și austeritatea. Mi se părea normal să stau 2 ore la coadă la pâine, sau să alerg în casă zbierând pe scări de răsuna blocul ”au băgat ouăăăăăă la alimentaraaaa!”, că trecuse un vecin în fugă și dăduse de veste. Nu știam viața altfel, așa că nu m-a afectat.

Îmi aduc aminte însă de un alt vecin, care a murit la coadă la găini vii. I s-a făcut rău de la înghesuială, a căzut și lumea efectiv l-a călcat în picioare. A făcut infarct, iar la înmormântare i se vedeau pe față urmele de la tălpile pantofilor, ale celor care trecuseră peste el. Oamenii înnebuniseră, efectiv, de foame și nu mai țineau cont de nimic.
Și-mi mai aduc aminte de iarna din '85 (parcă), extrem de geroasă, când ai mei m-au ”mutat” la bunici, să dorm acolo, fiindcă ei aveau sobă cu lemne. Nu era căldură, nu erau gaze, se lua curentul seara și uneori revenea abia dimineața, deci radiatorul ieșea din discuție... și le era teamă că mor înghețată. Nici asta nu pot spune că m-a afectat în vreun fel, îmi vedeam părinții peste zi, mi-au spus adevărul - e prea frig la noi acasă, o să dormi aici până când se mai încălzește afară - și am înțeles. No big drama.

Sigur că-mi amintesc și de lecțiile făcute la lampa cu gaz care fumega de mă usturau ochii de fiecare dată, și de manifestațiile la care eram obligați să participăm și din care mă alegeam mai mereu cu insolații. Dar ca și în celelalte cazuri, nu cunoșteam viața altfel. Pentru adulți, care știau cum fusese ”înainte”, a fost cu adevărat o tragedie.

Abia când a emigrat mătușa mea în Statele Unite în '87, urmându-și soțul, pe unchiul meu, care fugise din țară în '80 (e o poveste lungă și fascinantă și nici în ziua de azi nu știu exact cum a reușit să obțină pașaport pentru ea și vară-mea, pentru că de plecat, ele au plecat legal; ceva cu “reîntregirea familiei”, parcă…) - abia atunci, ziceam, când a început să ne trimită pachete am început să-mi dau seama că se poate și altfel, că există și alt fel de a trăi. Că există bunătăți și dulciuri nemaivăzute, haine frumoase, de bună calitate și viu colorate și jucării care erau visul oricărui copil. Am fost primul copil din școală care-a avut blugi ”prespălați” și cu buzunare cu scai, cred că toate colegele m-ar fi tras în țeapă dacă ar fi putut 😂.

Așa stând lucrurile, pot spune că m-am bucurat când am aflat, exact acum 33 de ani, că ”a fugit Ceaușescu”, deși nu realizam cu adevărat ce înseamnă asta. Dar cred că înțelesesem că traiul nostru de până atunci nu fusese prea bun, și de-acum urma să fie, așa mă gândeam. Tata era la București (se dusese să ducă brazi unor rude). Emoționată și agitată, mama a vorbit cu o verișoară: hai să mergem în centru, se adună tot orașul! Și ne-am dus.
Riscant, nebunește de riscant, am spune azi. Dar atunci nu se știa că la București și Timișoara se trăgea și erau deja multe victime. Am plecat așadar în oraș, țin minte cât de fericită era toată lumea, cum se îmbrățișau oamenii pe străzi fără să se cunoască... ajunseserăm în centru, când două zvonuri au electrocutat mulțimea: ”vin teroriștii să tragă în noi” și ”apa e otrăvită”.
Ne-am împrăștiat repede, fiecare fiind înnebunit să ajungă acasă și să-și prevină familia să nu bea apă. Eu cu mama am luat-o pe străduțe lăturalnice, evitând arterele principale și am ajuns cu bine la bunici. În drum ne-am oprit pe la alimentară și am luat câteva borcane de compot, în ideea de-a avea ce să bem mai târziu. Evident că era doar o soluție de moment, dar ce să faci mai mult? Apă de cumpărat nu se găsea...
La Piatra Neamț nu s-a tras; nu știu al cui merit a fost, sau doar dacă au avut pietrenii un car de noroc, dar nu a fost nimic (și nici apa nu era otrăvită).
A doua zi am mers la alimentara să mai luăm diverse pentru Crăciun. Pentru prima dată s-a vândut ”la liber”, fără cartelă, iar vânzătoarea a scos la vânzare tot ce avea în magazie (și nu avusese voie să expună în galantare până atunci). M-am dus în spatele magazinului să văd și m-am întors cam derutată: ”mama”, zic, ”am văzut multe lăzi cu ceva, nu știu ce e, arată ca un salam legat cu sfoară”. Nu știam ce e mușchiul țigănesc, nu văzusem niciodată. Câțiva oameni de la rând s-au pus pe plâns, impresionați. Mie tot nu mi se părea o mare problemă; dacă nu-i cunoșteam gustul, nici nu-i simțisem lipsa.

Cât despre tata, și-n privința asta am fost norocoși că nu i s-a întâmplat nimic. Pentru că el era în București, cum spuneam; auzind ce se întâmplă și fiind prins de valul de emoție, s-a dus imediat la Comitetul Central. Era acolo când a decolat elicopterul și oamenii au forțat intrarea în CC. S-a dus cu mulțimea, în ideea ”ce poate să se întâmple, dacă tot sunt aici hai să văd și eu cum e”. A intrat și a fost impresionat de luxul din interior, dar văzând niște scări înalte, s-a cam speriat. Cu atât mai mult cu cât pe ceilalți îi luase valul și începuseră să distrugă ce se putea distruge în jur. ”Cum ar fi să apară acuma unii de sus și să-nceapă să tragă în toate părțile”, și-a zis și la gândul ăsta s-a ”prelins” pe lângă pereți, spre ieșire. Ca și noi s-a dus la neamuri pe străduțe dosnice, evitând bulevardele, de unde se auzeau focuri de armă. A venit acasă pe 24 și ne-a povestit; cumva însă, cred că nici el nu și-a dat seama atunci cât fusese de norocos.

Aceasta a fost experiența mea din neuitatul decembrie 1989; una, spre norocul nostru, banală. În încheiere, aș vrea să spun că nu-i înțeleg pe oamenii care spun că ”aia nu a fost revoluție”. Ba a fost. Pentru cei 1.000 de oameni morți, a fost. Au murit crezând în ea. Eu simt că datorez fiecăruia dintre ei faptul că am crescut liberă, citind cărțile pe care mi le doream, ascultând muzica pe care voiam s-o ascult, învățând engleza și nu rusa, mai târziu călătorind în străinătate, putând să spun orice și oricând, fără teama că se duce careva să pârască și mă trezesc luată pe sus. Poate s-ar fi întâmplat asta oricum, și fără sacrificiul lor; asta nu avem de unde să știm. Ce știm este că oamenii au murit pentru ca noi, cei rămași, să fim liberi. Și suntem. Și chiar dacă viața nu e musai mai ușoară, din alte considerente, este cu siguranță mai bine de trăit acum decât atunci.

Pe cărările Italiei (VII): despre eroii luptei împotriva Mafiei și excursia la Corleone

Ținând cont de faptul că, foarte probabil, voi fi o prezență destul de sporadică în următoarele 2 săptămâni (avem musafiri), m-am gândit să vă las cu povestea pe care mi-am dorit cel mai mult să o scriu după ce am revenit din concediu. Asta deși subiectul este, în sine, unul dramatic; dar pentru noi, în același timp și foarte interesant. Este probabil unul dintre cele mai lungi articole pe care-l voi fi scris, dar sper să vă facă plăcere să îl parcurgeți.

După cum vă veți fi dat seama încă din titlu, în ansamblu este vorba despre lupta contra mafiei - o temă deosebit de vastă, pe care noi am aprofundat-o de-a lungul anilor citind, urmărind seriale inspirate din realitate și nu numai, precum și documentare. Dorința de a vedea o parte dintre locurile despre care citiserăm a fost unul dintre motivele pentru care voiam să vizităm Sicilia. În particular, satul Corleone - despre care auziserăm nu doar din celebrul film al lui Francis Ford Coppola, ci și pentru că aici a fost nucleul grupării mafiote Cosa Nostra și aici s-au născut (de nu s-ar mai fi...) unii dintre cei mai siniștri membri ai acesteia, printre care și temuții capi Bernardo Provenzano și Salvatore ”Toto” Riina - acesta din urmă fiind supranumit ”Nașul tuturor nașilor” mafiei siciliene.

Primii fiori i-am resimțit de cum am aterizat pe aeroportul din Palermo, care se numește acum ”Falcone-Borsellino”, după numele a doi judecători asasinaţi în anul 1992 în atentate cu bombă organizate de Toto Riina, la interval de numai două luni unul de celălalt.

Judecătorii Giovanni Falcone (stânga) şi Paolo Borsellino

Ambii şi-au dedicat viaţa - la propriu, în cele din urmă - luptei cu Mafia. Lor li se datorează ceea ce va rămâne în istorie drept ”Procesul Maxi”, desfăşurat între anii 1986-1987, la finalul căruia 360 de mafioţi au fost condamnaţi la închisoare. A fost un demers de un curaj nebunesc, bazat în mare parte pe mărturia lui Tommaso Buscetta, primul mafiot sicilian devenit informator şi care a acceptat să stea de vorbă numai cu Falcone, întrucât acesta a fost singurul magistrat care l-a tratat cu respect.

Giovanni Falcone a murit pe 23 mai 1992, într-un atentat comandat de Toto Riina, în care a fost dinamitată autostrada pe care judecătorul se întorcea la Palermo. S-au folosit 500 de kilograme de explozibil, iar impactul a fost atât de puternic, încât explozia a fost percepută şi de către seismografe. Un act de supremă sfidare la adresa statului, sărbătorit cu şampanie de către Riina şi clica lui.

Explozia (al cărei dezastru se vede în imaginile de mai sus) a avut loc pe autostrada care lega aeroportul de oraș; la locul deflagrației a fost înălțat un monument pe care toți turiștii îl caută cu privirea din autocarul care-i duce către Palermo.

Nici două luni mai târziu, pe 19 iulie 1992, a fost asasinat şi Paolo Borsellino, într-un atentat cu maşină-capcană. Asupra morţii acestuia planează, însă, anumite semne de întrebare. Astfel, unele voci acuză serviciile secrete italiene de implicare în moartea lui Borsellino. Cu numai câteva luni mai devreme, Borsellino solicitase oficial interzicerea accesului maşinilor pe strada unde locuia mama lui (unde a avut loc atentatul), tocmai pentru a preveni incidente cu automobile-capcană. Solicitarea lui a fost ignorată. Aspect foarte ciudat, dacă ne gândim la poziţia lui Borsellino şi la recenta moarte a lui Falcone. De asemenea, o agendă roşie, în care judecătorul nota foarte multe observaţii şi constatări personale, a dispărut după atentat şi nu s-a mai găsit niciodată. Nu în ultimul rând, doi dintre foştii colegi ai lui Borsellino povestesc despre cum acesta, prăbuşit moral, le-a spus cu numai câteva zile înainte de-a muri: "un bun prieten m-a trădat".

Ne documentaserăm în prealabil și am aflat adresa locației unde și-a pierdut viața Borsellino; așa că într-o după-amiază, am pornit la o lungă plimbare. A fost o experiență interesantă inclusiv ca urmare a faptului că am ieșit din perimetrul turistic, descoperind astfel și adevăratul Palermo, cel din afara centrului istoric. Și da, ne-a plăcut mult și partea asta a orașului 🙂.

Dat fiind trecutul său extrem de sângeros, Palermo este ca un fel de memorial permanent; la tot pasul te poți aștepta să găsești dovezi ale crimelor Mafiei și amintiri ale victimelor sale, eroi anonimi într-un război niciodată încheiat cu adevărat.

În locul unde a murit Paolo Borsellino a fost plantat un măslin, de-ale cărui ramuri sunt agățate fotografii, diferite obiecte cu semnificație simbolică și mesaje. Ne gândeam că nu va fi nimeni acolo - în definitiv, au trecut 30 de ani de când a murit și e o zonă rezidențială absolut normală - însă am găsit câțiva turiști. Oamenii priveau, citeau mesajele, schimbau impresii în șoaptă și își făceau semnul crucii.

Unul dintre mesaje m-a impresionat în mod deosebit: ”Tu, cel care ai venit să privești, amintește-ți: nu toți sicilienii sunt mafioți și nu toți mafioții sunt sicilieni”.

O altă dovadă că oamenii nu au uitat este o inscripție pe care am văzut-o plecând de la locul unde a murit Borsellino.

Dacă mormântul lui Borsellino se află în cimitirul Santa Maria di Gesù, sicriul cu ceea ce-a mai rămas din Giovanni Falcone a fost mutat din locul inițial (cimitirul Sant'Orsola) și reînhumat în biserica San Domenico, una dintre cele mai mari biserici din Palermo. Localizată în centru, este foarte ușor de găsit și am vizitat-o. 

Tot aici, pe două plăci comemorative, sunt consemnate toate victimele celor două atentate menționate anterior (au murit atât soția lui Giovanni Falcone, cât și ofițerii de poliție care-i însoțeau pe ambii judecători).

Un alt loc pe care l-am căutat, și găsit, este cel unde și-a aflat sfârșitul generalul Carlo Alberto dalla Chiesa, împușcat din ordinul lui Toto Riina pe 3 septembrie 1982. Ca urmare a rezultatelor deosebit de bune pe care le avusese în lupta împotriva terorismului în alte regiuni ale Italiei, dalla Chiesa fusese numit prefect la Palermo în aprilie 1982. Numai cinci luni mai târziu a fost asasinat împreună cu soția sa, ciuruiți de gloanțe în propria mașină.
La locul atentatului a fost așezată o placă de marmură în memoria lor.

Nu este o întâmplare faptul că sunt reprezentați într-o îmbrățișare; în ultimele clipe de viață, realizând ce urma să se întâmple, generalul a încercat să-și protejeze soția acoperind-o cu propriul corp. 

Având în vedere toate cele de mai sus, am pornit spre Corleone având sentimente amestecate. Voiam să ajung acolo, să văd unde-a început totul; pe de altă parte, mi se părea că tulbur o zonă întunecată.

Realist vorbind, excursia la Corleone a fost de departe cel mai greu de organizat din tot ce-am făcut în acest concediu - și după cum s-a văzut deja, n-am făcut deloc puține. Trenul ieșea din discuție, satul neavând gară; iar în ceea ce privește autobuzele, erau numai vreo două pe zi, cu loc de plecare incert (oricât am căutat, nu am găsit informații clare) și cu ore de plecare/sosire încă și mai incerte. Așa stând lucrurile, am închiriat o mașină și dusu-ne-am.

Pe drum, ne-am dat seama de ce transportul public e atât de dificil când e vorba de locația aceasta: pur și simplu nu se mai investește nimic, pentru că exceptând câțiva rătăciți ca noi, turismul e practic inexistent. Șoseaua era în mare parte foarte proastă, plină de gropi și hârtoape, iar oamenii care fac naveta la Palermo vin de regulă cu mașina personală sau cu scuterul. Dar a fost fascinant să vedem autentica Sicilie și decorul părea pe alocuri desprins din filmul “Nașul”. 

”Îți dai seama”, comentam noi, ”câți nefericiți or fi fost sechestrați și torturați în casele din pustietatea asta? Cine naiba să vină să te salveze aici?”.

Când am ajuns la Corleone era aproape ora prânzului. Ne-am plimbat pe străduțe și am încercat - în ceea ce mă privește, poate mai mult ca-n oricare alt loc - să ”simțim” atmosfera locală. Impresia foarte pregnantă pe care am avut-o este că e un sat lăsat să moară. Nu mort de tot, ca să zic așa; dar lăsat cu bună știință să se prăbușească. Pare să fie încremenit în uitare și nu se mai construiește nimic, poate cel mult se renovează niște clădiri ca să nu pice pe oameni, dar în mod evident nu mai are nimeni vreun interes în acest sat. Cred că istoria lui sinistră nu este deloc străină de asta.

Ici și colo, câțiva bătrâni stând pe bănci la povești ne priveau întrebător, așteptând în mod evident să-i salutăm și răspunzându-ne cu multă energie la ”Buongiorno!”. Dar te întrebi, ce-o fi fost în mintea lor? Era clar că nu putem fi decât turiști (mai ales aparatul de fotografiat al jupânului era o dovadă grăitoare în acest sens), deci oare ce-am fi putut căuta noi acolo? Muzeul luptei contra Mafiei, asta căutam - și cred că știau și ei asta, alt punct de atracție nemaiexistând în satul care-a născut și-a adus atâta nelegiuire.

Biletul de intrare la muzeu, cu o imagine a celor 2 judecători

Muzeul nu este mare, iar o bună parte dintre lucrurile pe care ni le-a spus ghidul le știam deja; am aflat însă și multe noutăți, iar cea mai interesantă încăpere a fost, de departe, arhiva unde sunt depozitate toate documentele Procesului Maxi, despre care am scris la începutul acestui articol. Practic, aici se află opera vieții judecătorilor Falcone și Borsellino, tot rodul muncii lor.

Faptul că Palermo este astăzi un oraș frecventabil se datorează în mare parte curajului nebunesc și muncii acestor oameni, precum și a tuturor celor care au început această luptă, au luptat alături de ei, respectiv au continuat după ce ei n-au mai fost.
De fapt nu doar Palermo, ci întreaga Italie le este datoare. 

Acest dosar conține toate declarațiile date de Tommasso Buscetta - mărturii care s-au dovedit cruciale în instrumentarea cazurilor și obținerea sutelor de condamnări.

Nu știu să pun în cuvinte ce sentimente am avut în prezența acestor dosare. Cred că pot spune că am simțit, cu adevărat, istoria.
”Odihniți-vă în pace”, mi-am spus cu gândul la cei doi judecători, ”și mulțumesc”.

Ieșind de la muzeu, eram impresionată și copleșită de ceea ce văzusem.

Ne-am gândit dacă să mergem să mâncăm pe undeva - ne era cam foame și descoperiserăm o pizzerie cu rating foarte bun pe Tripadvisor (”de parcă ar avea careva curaj să nu dea aici rating bun”, am mustăcit noi 😀), dar pe de altă parte nu ne simțeam deloc în largul nostru. Poate era doar autosugestie, dar per total ni se părea că satul are un vibe prost și apăsător.
Ia hai s-o ștergem de-aici, ne-am zis, și asta am și făcut.

În ceea ce mă privește, experiența aceasta (vizitarea mormântului și memorialelor, precum și excursia la Corleone) a fost incredibil de bogată din punct de vedere al emoțiilor de tot felul și al noutăților aflate. Este o pagină teribilă din istoria Italiei, dar cred că trebuie să o cunoaștem. Chiar dacă, din nefericire, Mafia nu a dispărut cu adevărat - doar că e mai discretă - și lupta nu s-a încheiat nici în zilele noastre.