O țară sănătoasă la cap

Vineri după-amiază eram în drum spre casă după ce încheiasem săptămâna de muncă și se anunța o seară banală. Asta până când omul îmi scrie că tocmai au venit pompierii, fiindcă din apartamentul unei vecine ieșea un fum gros, care se răspândise pe casa scării și detectorul de fum piuia.

Vecina nu era acasă, așa că pompierii au anunțat poliția și au forțat ușa apartamentului, în care au găsit un cățel. Bine, ceva mai mare decât un cățel (personal, cred că e labrador). Era sociabil, vioi și în stare bună, cel puțin aparent; dar locuința era plină de fum, așadar evident inhalase și el. 

Cei care erau acasă au ieșit în fața blocului (cățelul a fost prins într-o lesă a pompierilor și stătea afară cu toată lumea) până când pompierii au terminat de verificat și de aerisit locuința respectivă și holul blocului. Din ce-am înțeles au găsit în sufragerie o pungă de plastic care ardea, dar nu au menționat mai mult, așadar nu ne putem imagina ce putea să fi ars mocnit în interval de niște ore (respectiv până s-a acumulat atât de mult fum). Noi speculăm fie un powerbank care s-a aprins, fie vreo baterie supraîncălzită, dar nu știm. Și până la urmă, nu contează. Important este că nu s-a întâmplat nicio nenorocire.
Ce am mai aflat a fost că au lucrat pe 3 fronturi simultan: unul a scos imediat cățelul din casă, alții au neutralizat sursa de foc și au verificat să nu mai ardă ceva pe undeva, iar alții au montat niște perdele speciale prin care au împiedicat fumul să se mai răspândească și au deschis ferestrele.

Toate cele de mai sus mi-au fost povestite de om la telefon, în timp ce eu veneam spre casă. Între timp intervenția se încheiase și lumea revenise în apartamente. La noi era cineva în plus: ați ghicit, cățelul 🐶. Pasămite vecina încă nu se întorsese și polițiștii (în custodia cărora fusese predat de către pompieri) au întrebat cine e dispus să-l ia un pic în casă. ”Îl iau eu”, a zis jupânul, deși nu știa cum trebuie procedat cu el, având în vedere fumul pe care-l inhalase. 
Polițiștii i-au luat datele de pe buletin și au consemnat în protocoalele lor că deocamdată cățelul e la noi. 

Când am ajuns și eu, pe strada noastră încă părea să fie destulă activitate; două mașini de pompieri (voluntari), una de poliție și o ambulanță (care este întotdeauna chemată în astfel de situații, pentru orice eventualitate), toate cu semnalele luminoase încă aprinse. 

La ușă, cățelul m-a întâmpinat voios și a început să mă tragă de fular, având evident chef de joacă. După ce ne-am jucat un pic, s-a preumblat prin toată casa și a mirosit florile din vaza de pe măsuță, a înțeles că deocamdată nu e rost de plimbare și s-a culcat în hol.

”Dacă stăpâna nu se întoarce până la cel târziu nouă, căutăm un cabinet veterinar deschis și-l ducem acolo”, am hotărât. ”Nu-l putem lăsa așa peste noapte, cine știe cât de afectat e de la fum, chiar dacă el pare bine...”.

Însă n-a fost cazul. Peste vreo 40 de minute a sunat la ușă un polițist. ”Ce face cățelul?” M-am dat într-o parte ca să i-l arăt: era tot în hol, ridicase capul și privea cu cel mai viu interes, dând din coadă. 
”Îl ducem chiar acum la veterinar, am sunat la una dintre clinici și este așteptat”. Am întrebat cum va ști stăpâna (care nu se întorsese) unde îi este cățelul. ”I-am lăsat un bilet lipit pe ușă cu toate informațiile, inclusiv numărul de telefon de la clinică”. 

Și cu asta, s-a terminat. Nu știm când s-a întors vecina acasă, dar probabil biletul găsit a fost edificator. Încă n-am văzut-o pe afară plimbând cățelul, deci sper că e bine... (de cățel zic, că ea sigur n-a dormit prea bine în ultimele două nopți...). 

Am fost foarte, foarte impresionată de întreaga desfășurare. În special de felul în care au avut grijă de cățel. Mahatma Gandhi spunea că poți recunoaște nivelul de civilizație al unui popor după felul în care tratează animalele. Judecând după ce am văzut vineri, inclusiv din acest punct de vedere n-aș putea fi mai mândră de țara mea adoptivă 🖤❤️💛. 

Odă unor sandale ajunse la pubertate

Vara sanie și iarna car, știți vorba. Pe principiul ăsta, la vară scriu despre cizme și bocanci. 

Dar nu pot și pace bună să le las nelăudate. Dacă nu erau ele cred s-alegea praful de concediul de-acum două luni, și nu numai de ăla. 

Vorbim, așadar, despre o pereche de sandale. Vechi - anul ăsta au împlinit 12 ani, de unde și titlul - dar foarte bine păstrate și pe barba profetului, la nevoie sunt pregătită să străbat Hamburg în lung și-n lat ca să găsesc un cizmar să le repare dacă se va pune problema. 
Nu că n-aș avea altele, în boxă hibernează încă cinci perechi (considerabil mai noi).
Dar fără astea, sunt terminată. Sau dacă nu terminată, în tot cazul cu buna dispoziție la cote de avarie. 

Motivul este că de vreo câțiva ani încoace mi se umflă picioarele vara de zici că de la glezne în jos am doi cozonaci bine crescuți. Inevitabil apar și nesuferitele flictene și oricât de bine m-aș ”plasturiza”, mersul pe jos devine un chin. Iar noi mergem mult pe jos. 
În general, prefer sandalele sport, de la Rieker - mi se pare una dintre cele mai prietenoase și confortabile mărci, și nu numai când e vorba de sandale. Până cu 3-4 ani în urmă purtam fără probleme orice model Rieker și în vacanțe mergeam minimum 15 kilometri pe zi fără nici cel mai mărunt disconfort. 
Dar cum ziceam, între timp s-a isprăvit cu huzureala asta. Îmi cumpărasem cele mai comode sandale imaginabile, cu barete late, căptușite pe interior și reglabile - practic, numai dacă aș fi fost desculță aș fi putut fi mai confortabil. 
Asta-n teorie. În practică, după cel mult două zile de plimbare și de umflat (salut, cozonaci!), absolut nimic nu mă mai putea ajuta. Nici lăsatul baretelor la maximum de larghețe posibil, nici plasturii Compeed (la ce prețuri au, mă mir că nu-s marfă de contrabandă 😒), nici ținut picioarele mai sus de nivelul trunchiului după ce reveneam în cameră, nici baie rece, nimic. Cel mult se dezumflau un pic seara, ca să redevină a doua zi cozonaci. 

Tărășenia asta mi-a stricat cheful în vacanța din 2022 în Italia, precum și parțial în cea de anul trecut. Paradoxal, între astea două vacanțe, respectiv în cea din Portugalia, n-am avut nimic; probabil fiindcă acolo nu a fost atât de cald, concluzionez. 
Eh, și anul trecut m-a lovit revelația; stai, frate, că de data asta mi-am adus și sandalele alea vechi. Hai să-ncerc și cu ele, mai rău decât e deja n-are cum să fie. 

Și ce să vezi? 🥁🥁🥁 Nu doar că n-a fost mai rău - dar mai c-aș fi putut jura că picioarele îmi mulțumesc cu recunoștință, mult nu mai lipsea și cred că le-aș fi auzit deja cântând de fericire. Orice disconfort a dispărut complet, nu tu umflături, nu tu flictene (deși mergeam la fel de mult, dacă nu și mai mult), nu tu nimic, doar bine și comod. 
Prin urmare, în Dubai nu le-am purtat decât pe ele. Cu o singură excepție: într-o după-amiază am luat altele (Rieker, reglabile, căptușite) și n-au trebuit decât vreo trei ore ca să simt cum se formează iritația aia de rău-augur, anunțând flictena. Prin urmare, welcome back, credincioasele mele sandale de 12 ani! 

În imaginile de sus avem așa (de la stânga la dreapta):

Florența, 2013.
New York, 2017.
Palma de Mallorca, 2018.
Malta, 2024.
Abu Dhabi, 2025. 

(Oarecum deprimant să constat ce-am îmbătrânit, meh... 😒). 

Dar să nu-mi uit vorba. După cum se poate observa, constanta imaginilor sunt sandalele. ”N-ai și tu unele mai noi?”, s-a burzuluit onorabilul în Dubai. Sigur că am, dar la ce bun că am? Am ajuns să cred că nici dacă aș purta Jimmy Choo n-aș ieși mai bine decât cu sandalele mele credincioase, care nu s-au supărat pe mine când le-am lăsat acasă - în schimb s-au asigurat că nu vor mai fi niciodată lăsate în urmă. 

La punctul ăsta poate vă-ntrebați ce marcă sunt. Ei bine, după atâția ani cu greu se mai distinge scrisul de pe talpă - ”Structured”. Nu cred că e o marcă anume, că am căutat. 

”Și ce-o să faci când se strică?” a urmat jupânul, în continuare setat pe burzuluială. 
”O să le repar”.
”Cât timp o să le repari?”

La asta n-am un răspuns - cel puțin nu altul în afară de ”cât o fi nevoie” - dar adevăru-i că momentan sunt fără alternative. Orice model am încercat în afară de ele a dat chix. Dacă n-am vreo revelație similară, parcă văd că le port și peste alți 20 de ani... 
Tot e bine că n-am problema asta de ”exclusivism” decât când e vorba de sandale 🙄. 

Leacul meu de vulnerabilitate. Melancolie.

O fi fost ea intervenția stomatologică de vineri minim invazivă, dar eu tot m-am simțit de parcă aș fi pierdut prin K.O. cu Muhammad Ali. Sau poate pacientul percepe în cu totul altfel minima invazie, față de ceea ce prevăd tratatele de medicină 😏. 

Despre ce-a fost vorba, pe scurt - periimplantită, suficient de avansată încât să fie nevoie de debridare chirurgicală. E un fapt mai degrabă inedit să se întâmple așa ceva la atât de mulți ani (aproape opt, în cazul meu) de la inserarea implanturilor, dar în urma discuției cu chirurgul, știu cui să ”mulțumesc”: abcesului de-acum jumătate de an, care la vremea respectivă a binevoit a se sparge, iar acumularea bacteriană urmată de migrarea bacteriilor a pornit tot dansul ăsta. 

- Aș fi putut face ceva concret pentru a preveni? Adică-n afară de spălat de 2 ori pe zi cu periuța electrică, folosit zilnic ață dentară și detartraj bianual. 
- Nu. Igiena orală este evident bine întreținută și de fumat nu fumați. Infecția din primăvară a fost trigger-ul.
- Splendid. Chestia asta se poate opri eventual, ăăă, de la sine? 
- Nu. O dată pornit procesul inflamator, nu se poate opri decât dacă se intervine activ, iar în cazul dumneavoastră a început deja să se piardă din țesutul osos, iată aici pe radiografie se poate vedea, bla-bla. 
- Formidabil 🙄. 
-... așa că trebuie acționat cât mai repede.

Hai că prea m-am alintat în ultimii ani vizitându-mi dentistul numai pentru detartraje, iar la controale era ”alles in Ordnung”. Evident, intervenția asta nu e acoperită de asigurarea de sănătate (ca de altfel nimic din ceea ce ține de implanturi, dacă n-ai asigurare separată - și nu avem). Am înghițit un nod întrebând cât va costa, încă unul după ce mi-a zis, slavă Domnului că ne putem permite, am făcut programare. 

A durat vreo oră și ceva cu totul, din care 45 de minute intervenția în sine, iar restul - anestezia, o radiografie imediat după și o discuție în care mi-a explicat ce-a găsit și ce-a meșterit. Știusem în linii mari la ce să mă aștept, dar două chestii tot m-au luat prin surprindere:
- faptul că mi-au acoperit fața complet, mai puțin gura și nasul; în ce mă privește, ideea de-a nu putea vedea nimic din ceea ce mi se întâmplă a fost destul de creepy, și asta chiar dacă medicul a comunicat permanent cu mine. Nu a durut absolut deloc, dar de simțit simțeam diverse, așa c-aș fi fost în măsură să spun când a ajuns la os, respectiv la implant, că se auzea altfel curățarea 😀. Instructiv și motivant, vă spun 🥳.
- sentimentul acut de vulnerabilitate, pe care nu l-aș fi anticipat. Poate tot din cauza punctului de mai sus, sau poate pentru că, totuși, intervenția a fost destul de intensă. Și zgomotoasă, cu toate râcâielile și ”crâșcâielile” alea 😒. 

48 de ore mai târziu e totul bine, chiar dacă zona calamitată e-n continuare sensibilă și firele deja mă enervează. 
Și-acum ajung la partea a doua, apropo de ce spuneam mai sus de vulnerabilitate. 

Vineri după-amiază am mai lucrat de-acasă vreo 3 ore, constatând că din punct de vedere psihic nu sunt într-un loc prea bun. Instinctiv, fără ca măcar să fi conștientizat, m-am pomenit căutând un concert cu Zubin. Și m-am lăsat în voia muzicii lui, m-am învelit în confortul ei ca într-un cocon cald și ocrotitor, care m-a alinat și mi-a oblojit starea melancolică. 

Cred că trecuseră niște luni bune de când nu mai ascultasem vreun concert cu Zubin, deși cu ani în urmă obișnuiam să mă întorc iar și iar la muzica lui, în care mi-am găsit de atâtea ori leac și mângâiere. 

Știu că e tot mai slăbit și mi se strânge inima când mă gândesc la asta. 
Citeam nu demult că, din motive de sănătate, își anulase toate concertele care presupuneau călătorii, onorând numai angajamentele din Los Angeles (unde locuiește). Iar acum două săptămâni a dirijat Simfonia a VIII-a de Bruckner. O lucrare deosebit de complexă și solicitantă, pe care a dirijat-o pe de rost și la fel de magic precum oricând de-a lungul atâtor zeci de ani. Dar, cum notau criticii, ”cu mișcări limitate, economicoase”, diferite de stilul lui amplu și flamboaiant. Nu mai are energie... 
Au apărut și fotografii din concert. Una dintre ele m-a șocat. Știam de ani de zile că Zubin dirijează numai stând pe scaun, dar de data asta... a fost adus pe scenă într-un scaun pe rotile. Nu pot să vă spun cum e imaginea, mai ales pentru cineva care l-a urmărit de-atâtea ori dirijând molto vivace, plin de forță scânteietoare. Efectiv am simțit cum mi se frânge inima văzându-l atât de fragil, de vulnerabil, de... împuținat.

Și privind fotografia respectivă (pe care nu o să o pun aici) un gând s-a insinuat, ca de nicăieri. 
Se stinge lumina, mi-am spus. 

Nu mă pot gândi la așa ceva, cu toate că sunt conștientă că probabilitatea de a-l mai revedea vreodată pe Zubin în spațiu și timp real este tot mai redusă. 

Îmi voi găsi mereu alinarea, bucuria, binele și confortul în muzica și energia lui bună. 
Iată, asta am ascultat vineri seara. E muzică vieneză - minunată, veselă, colorată și dătătoare de bună dispoziție. 
Eu așa vreau să-l țin minte. 

Închei articolul așa cum am mai încheiat măcar vreo două: te rog, Maestro, mai rămâi. 

Ce mai fac

După atâtea plimbări peste mări și țări cred că e timpul să ne întoarcem la postări uzuale, ce ziceți? 

Așadar, ce mai fac. Păi la drept vorbind, nu cine știe ce. Aștept să se termine anul ăsta, care-a fost greu și departe de ce sperasem pe 1 ianuarie. Sunt recunoscătoare pentru ceea ce am primit bun și pentru că am trecut cu bine de niște chestii, dar mi-a fost greu. Încă îmi este. 
Sper să fie totul bine. 

💻 La serviciu e ca de obicei, toți clienții mei sunt mulțumesc-bine (ceea ce spune mai multe despre reziliența mea decât despre doagele în care se mai țin împricinații, respectiv câte țigle mai au pe casă 🤨). Avem doi colegi noi (care-ntre timp nu mai sunt chiar noi), s-au integrat de avem senzația că sunt în echipa noastră de ani de zile, au învățat enorm în doar câteva luni și sunt niște oameni de toată isprava. Și pentru că s-au reorganizat portofoliile, respirăm un pic mai ușor. 

✈️ În octombrie am fost două zile într-un team building la Paris și am avut un fel de treasure hunt prin centru, care mi-a plăcut enorm. Orașul ăsta e pur și simplu o splendoare. Câteva zile mai târziu a avut loc spargerea de la Luvru, prilej de glume și ”nu cumva ați luat din greșeală ceva cu voi când ați plecat?” 🤣🤣🤣
(Eu încă nu pot să compilez că parola de la sistemul de supraveghere video al muzeului era ”Louvre” și din ce-am citit, nu mai fusese schimbată din 2014. Nici pentru un milion de euro n-aș vrea să fiu în papucii departamentului lor de securitate). 

🍿 Am mai citit niște cărți, am mai văzut niște miniserii, sper să povestim pe îndelete despre toate astea. Și mai nou, m-am apucat de ”Lucifer”. Nu pot să descriu ce bine mă distrez cu mangafaua, pe care l-am botezat Lucică. Îl despletim după ce termin serialul, dar mai durează ceva, că sunt abia la sezonul al doilea. 

😷 Mâine am o intervenție chirurgicală stomatologică, minim invazivă dar care costă dearly, și pe care n-o pot evita. Și nu la dentistul meu obișnuit, ci la chirurg, adică ori ne distrăm, ori nu. Dau pe-afară de entuziasm, vă dați seama 😏. Vreo câțiva ani n-a trebuit să calc pe la stomatolog decât pentru detartraj, iaca am ”recuperat” din plin anul ăsta. 

Acestea fiind zise, cred că mă duc la o parolă cu tânărul Lucică. Vă rog să-mi țineți pumnii mâine, să-mi pot toca Pandelicii la fel de eficient în continuare. 

Prima dată în Asia (12): experiențe gastronomice

Aș vrea să încep acest ultim episod al serialului celei dintâi vacanțe ale noastre în Asia prin a vă mulțumi pentru feedback-ul pe care l-am primit referitor la structurarea acestui tip de articole. A însemnat foarte, foarte mult pentru mine 🙂 și, alături de experiența scriiturii în sine, m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri. 

Așa cum ne-am obișnuit deja, ultimul episod este despre chestii bune de mâncat. Dar cum am precizat într-un text anterior, va fi probabil ceva mai scurt decât de obicei, din simplul motiv că nu prea am mâncat bucate specific locale. 

De fapt, ca s-o spun pe-aia dreaptă, n-am mâncat decât o singură dată la un restaurant arăbesc - atunci când am fost la Piața de Aur.  
Motivele au fost multiple. În primul rând de ordin logistic (e mult mai rapid și mai simplu să mănânci la food court la mall și cum mall-uri erau la tot pasul...) și-n al doilea rând, de ordin pragmatic: nu e tocmai ieftin să mănânci la restaurant. 

O să încep prin a spune că - deși, în naivitatea noastră, nu ne-am fi așteptat - era să cădem într-un tourist trap, și asta chiar în Dubai Mall. Pasămite ne-am învârtit noi cam indeciși pe acolo și până la urmă am zis să-ncercăm un restaurant cu profil asiatic (nu mai rețin dacă thailandez sau coreean, dar îmi aduc aminte că avea vedere spre patinoar 😀). 
Ne-am așezat, ni s-au adus meniurile, prețurile erau destul de piperate, dar mno. Ok, ne decidem la nu-mai-țin minte ce, în tot cazul niște preparate pe bază de pui cu sos și garnitură de orez. Care orez, în absolut orice restaurant asiatic unde am fost în viața asta (chinezesc, indian, vietnamez), era inclus în preț.
Nu și la ăștia. Nefăcând niciun efort să-și ascundă disprețul pentru, nu-i așa, sărăciile de noi, chelnerul ne-a adus la cunoștință că ”de obicei lumea comandă și orez, nu mănâncă doar puiul cu sos”. Ete să n-am parte de Joițica, da' ce revelație ne-ai produs 🤨. De menționat că orezul costa doar un pic mai puțin decât maglavaisul cu pui și sos. Așa stând lucrurile, ne-am ridicat și am plecat fără regrete. 

Asta a fost însă unica experiență să zicem nesatisfăcătoare; în rest, absolut peste tot am mâncat îndestulător și bun spre foarte bun. Uneori bucătărie asiatică, alteori balcanică, de câteva ori fast food (am experimentat și francize pe care nu le știam și nu ne-a părut rău, am regăsit și Wendy's, pe care-l știam din Statele Unite; la fel de gustos, mmm, ce-nseamnă un hamburger bine făcut și un sos care să pună cartofii în valoare... Iar o dată am ales un fast food doar pentru că ne-a plăcut mostra pe care ne-o dăduse vânzătorul să gustăm; ”exact asta vrem”, am zis și bun a fost). 

Am încercat pentru prima dată pizza de la Papa John's; bună, foarte bună. Pentru că ne-a plăcut, am căutat-o și în Hamburg. De găsit am găsit-o, însă vestea proastă este că nu se poate compara cu aceea din Dubai (deși teoretic n-ar avea voie să existe diferențe, fiind vorba de franciză).

În stânga - pizza din Dubai, în dreapta cea din Hamburg 

Se poate lesne remarca faptul că în Hamburg s-a făcut economie serioasă la brânză 😀, ceea ce desigur are un impact considerabil asupra gustului. Având în vedere că e mai scumpă decât media, nu avem intenția să recidivăm prea curând. 

Dar să lăsăm la o parte fast food-ul și să mergem la restaurant. Al Bait Al Qadeem se numește și l-am găsit căutând pe Tripadvisor un local cu recenzii încurajatoare, după ce vizitaserăm Piața de Aur. 

Omul a fost mai conservator și s-a decis pentru Joojeh kabab masti - o specialitate pe bază de pui marinat și orez cu șofran. Eu am zis să fiu mai curajoasă și-am încercat miel cu garnitură de orez condimentat în stil arăbesc (are un nume simplu: Arabic Dessert Plate). 

Pentru început, ni s-au adus din partea casei niște lipii acompaniate de sos și frunze de rucola, cu care ne-am făcut de lucru; erau atât de bune că aproape ne-am fi declarat mulțumiți numai cu ele 😃. 

Chelnerița ne consiliase cu răbdare și eram foarte curioși de felurile principale. 

Nu știu cât de clar rezultă din imaginea de mai jos, dar porția mea era uriașă. Am luptat vitejește și numai sacrificând (cu părere de rău) o parte din orez am reușit s-o scot la capăt. Sosul acela din bol era ceva ce nu se poate descrie în cuvinte, pe bază de mentă și alte condimente ușor înțepătoare și foarte aromate, care mergeau minunat cu mielul (am realizat că înghit în sec scriind chestia asta). Absolut savuros.

Jupânul n-a mai vrut și desert, dar eu n-aș fi plecat fără să încerc și cataiful, deși mai aveam puțin și mai că mă dădeam de-a rostogolul. 

(Nota zece pentru chelneriță, care ne-a adus două furculițe fără să-i spunem noi 🙂). 

A fost delicios și mergea minunat alături de cafeaua arăbească - însoțită, ca de obicei, de câteva curmale. Cu adevărat, o experiență gastronomică de ținut minte. 

Pentru că a venit vorba de cafea. Am mai spus, mi-a plăcut foarte mult (chiar dacă e mai slabă decât beau eu de obicei). Și nu pot să nu pun și poza cu cea dintâi cafea arăbească experimentată, în prima vizită la Dubai Mall.

Am găsit la Carrefour și am luat pentru acasă două pachete; cu șofran și cardamom, respectiv numai cu cardamom. 

Deocamdată, ambele pungi sunt în continuare sigilate; ceva meandre ale concretului mi-au impietat buna dispoziție în ultimele săptămâni și n-am nicio pornire spre astfel de răsfățuri. Dar sper ca asta să se remedieze cât mai curând... 

Așa, să vorbim un pic și despre deserturi 😀. Am descoperit întâmplător (tot în Dubai Mall) un adevărat loc al pierzaniei, care se numește Hafiz Mustafa.

Pe astea NU le-am cumpărat: 

Și nici pe astea: 

Am luat în schimb un mix de baclavale, pe care le-am mâncat în câteva zile. 

Nu cred că mai e nevoie să precizez că alea cu alb și verde din stânga jos erau cu fistic și ciocolată albă 🫠.

N-aș vrea să las nemenționată o băutură răcoritoare pe care am descoperit-o într-una din plimbările din Abu Dhabi. Era un fel de ceai rece cu niște biluțe din ceva biscuit.

Am ținut să o includ nu pentru că ar fi fost ceva specific, dar până să ajungem în Emirate nu mai văzusem băutura asta nicăieri. 

Pentru ultima seară am tot ezitat - de obicei mergem la un restaurant mai fancy, dar acum efectiv nu mai aveam chef de mâncat mâncare, cum se spune. Și pentru că voiam să mai vedem o dată Burj Khalifa, ideea a venit de la sine. Hai să bem o cafea pe terasă la Mustafa, că tot îmi rămăsese gândul la ce nebunii văzusem acolo... 

Am stat pe terasă, am contemplat Burj Khalifa și-am luptat cu această chestiune absolut scandaloasă, cu fistic și cataif și ciocolată albă și-o baclava în moț și, pfiuu, ce dezmăț am tras: 

Mergea foarte bine alături de cafeaua cu șofran. Se vede că eram epuizată de atâta muncă, nu? 

Adevăru-i că am arătat și mai bine în viața asta, dar eram terminată de căldură (am stat afară, unde era ca de obicei, adică înăbușitor). Însă nu pentru cât de bine (nu) arătam am făcut poza asta. 

De unde am zis că va fi un articol scurt, bag seama că tot kilometric a ieșit; am povestit mâncarea, cum zice o vorbă de-a noastră... 🙂. 

Aici se încheie serialul primei noastre vacanțe în Orientul Mijlociu, respectiv în Asia. Țin să vă mulțumesc pentru că ne-ați însoțit, ați citit și mi-ați scris 😊. Mi-a făcut mare, mare plăcere să vă citesc opiniile și feedback-ul 🥰.

Pentru noi a fost o experiență extraordinară. Mult, mult mai mult decât speraserăm. Rememorăm și acum diferite momente și ne minunăm: wow, pe unde am ajuns... 
Nu exclud posibilitatea să revenim cândva, chiar dacă nu în viitorul apropiat. Până atunci, alte locuri minunate ne așteaptă 🙂.