Despre acasă și amintirea unei prăjituri 🍓

Săptămâna trecută, Andreea (al cărei blog îl citesc de peste un deceniu și pe care am avut și bucuria s-o întâlnesc personal) a scris un articol care nu doar că mi-a mers la suflet, ci m-a și inspirat. Este vorba de semnificația lui ”acasă”, din perspectiva cuiva care a emigrat de mulți ani.
Am citit, am reflectat, am evocat amintiri și trăiri sufletești.

În ceea ce mă privește, acasă este și va fi pentru totdeauna acolo unde este omul meu. Cel mai plăcut sunet din lume este acela al cheii în ușă, anunțându-i sosirea. A fost acasă și în garsoniera pe care am închiriat-o în București, și în mansarda din Bayreuth unde aveam dușul în bucătărie, și în locuințele din anii următori. Iar în apartamentul pe care l-am cumpărat sunt mai acasă decât oriunde am fost vreodată în viața asta (și aici am inclus și apartamentul din Piatra Neamț, în care mi-am trăit primii 18 ani de viață). 

Dincolo de toate acestea, Germania este țara care mi se potrivește cel mai bine și unde mă simt cel mai confortabil. Am scris mai demult un articol în care enumeram principalele motive pentru care o iubesc; și chiar dacă în unele privințe lasă de dorit (cum ar fi, mai nou, medicina preventivă, impozitarea suplimentară a celor care nu au copii și alți câțiva ghimpi), nu mi-am schimbat părerea sau sentimentele în privința ei. Scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control sunt două dintre marile probleme actuale, dar am încredere în Friedrich Merz, cel mai probabil viitorul cancelar, care a promis că va căuta soluții.
(Off topic și nu prea: ieri, conservatorii şi partidul de centru-stânga, SPD, au anunţat că au ajuns la un acord de principiu pentru formarea guvernului. Iar asta e cea mai bună veste pe care-am fi putut s-o primim în situația actuală).

Spuneam mai sus de-o amintire. Ușor naivă, aș zice, sau poate chiar mai mult decât ușor, dar pe mine mă înduioșează, în același timp confirmându-mi câteva chestii.

Era în 2006 și venisem în concediu la dumnealui jupânul. Încă nu eram căsătoriți, dar știam de-o bună bucată de vreme că vrem să ne petrecem restul vieții împreună, ceea ce făcea ca relația la distanță să fie mai ușor de dus. Și într-una din zile, am intrat să luăm micul dejun într-o cafenea. Una absolut banală, de altfel, genul de Bäckerei & Konditorei (Brutărie & Cofetărie) pe care le vezi la orice colț de stradă în fiecare oraș sau sat german).
Înăuntru mirosea bine, a pâine caldă și-a cafea proaspătă. Am luat câte un sandviș, un suc, o prăjitură și-o cafea. Fără nicio exagerare, acel mic dejun a fost pentru mine o revelație.

Sandvișul era cât se poate de simplu: o chiflă cu o felie de cașcaval și roșii. Atât, dar nici că ar fi fost nevoie de mai mult. Chifla era caldă, exact cât trebuia de crocantă și se ”împrietenise” minunat cu brânza, ușor topită datorită pâinii calde.
Cafeaua era excelentă.
Sucul era proaspăt stors, nu ”natural” de la cutie.
Dar prăjitura, ei bine... a fost o revelație.

Nu mai mâncasem niciodată ceva asemănător. Căpșunile aromate și dulci-acrișoare făceau un tandem savuros cu stratul de cremă de vanilie pe care se odihneau. Pandișpanul era fraged și cu gust neutru, lăsându-le căpșunilor și vaniliei posibilitatea de-a se pune în valoare. Per total o prăjitură într-un echilibru perfect de gusturi și texturi, care mergea la fix alături de cafea.
- Practic, nimic din ce avem pe masă nu este ieșit din comun, i-am spus omului. Dar cât de bun e fiecare în parte!
- Îți imaginezi cum e să-ți începi fiecare zi așa?
M-am gândit la asta.
- Știu că e naiv și total nerealist ce spun, dar într-o țară în care poți mânca așa ceva în fiecare zi n-ai cum să fii nefericit...
(Paranteză: evident că ceea ce zisesem era naiv și chiar nițel stupid, o știam chiar în momentul ăla. Și la fel de evident, nimeni nu mănâncă așa în fiecare zi. Însă ideea era cu totul alta și se referea mai degrabă la lucrurile simple, banale și-n același timp minunate la care puteam avea acces și pe care abia începeam să le aflu. Tot în aceeași categorie se încadra și-o apă minerală cu aromă de cireșe, ceva ce n-aș mai bea acum, dar atunci a fost și ea o revelație). 

Prăjitura cu căpșuni are și-n ziua de azi o semnificație specială pentru mine (independent de asta, continuă să-mi placă la fel de mult). Îmi amintește de momentul acela în care am întrezărit un minuscul aspect din viața de zi cu zi în această țară. Și de faptul că mi-a plăcut ce-am văzut, iar timpul mi-a dat, din fericire, dreptate.

Turnul Babel există, prieteni

Nu, că pe asta trebuie să v-o povestesc.

Din motive obiective, zilele astea s-au reunit la noi colegi de la sediile din Franța, Italia și Marea Britanie. Și cum lucram noi azi (”cu aprindere, la o întreprindere”, vorba unor clasici), pană de curent.
Câte șanse sunt ca, practic în același moment, să se audă la unison:
- Scheiße!
- Oh, shit.
- Putain de merde!
- Porca miseria!

Yours truly și un coleg polonez făceam opinie separată, dar numai în aparență. De fapt, ne exprimaserăm în germană. Păi hai să ne aliniem trendului în graiul nativ.
- Kurwa! a postulat respectivul cu promptitudine, apoi s-a întors spre mine: parcă aveați voi o vorbă cu gâtul... sau gâții?

Păi n-avem noi? 😀 Interesant a fost s-o explic apoi și celor care o auzeau pentru prima dată (adică majoritatea). La drept vorbind nu prea am știut mai mult decât s-o traduc, ca de altfel și-n cazul expresiei cu ceapa, pe care de asemenea le-am explicat-o și-n ambele cazuri lumea a întrebat dar de ce neapărat asta și nu altceva 😀.

Chiar așa: de ce e ”ceapa mă-sii” și nu ”usturoiul mă-sii”? Sau ardeiul, sau fasolea, sau varza? Sau, știu și eu… păstârnacul mă-sii? 🙄

Mai târâș, mai grăpiș

Sunt în zonă și în același timp mai mult nu sunt decât sunt.

Nu s-a întâmplat nimic grav, slavă Domnului. Dar în multe privințe, primele două luni ale anului n-au fost ușoare și sunt epuizată.
Iar un indiciu clar este că am scris destul de puțin. Când toate merg strună scriu mult, că am inspirație, vervă, chef. Când nu... nu.

La muncă, volumul de lucru continuă să fie imens. Chiar îi spuneam zilele trecute omului meu că-n toți anii de când sunt în firma asta n-am avut niciodată atât de mult de lucru ca-n săptămânile astea. Și speranțe de îmbunătățire nu prea se arată, cel puțin nu pe termen scurt.

În plan personal continuu să mă lupt cu niște demoni de care sperasem că am scăpat, dar care, ei bine, periodic sunt determinați să-și demonstreze atașamentul față de mine 🤨. Și de când a început anul, pot spune că s-au dovedit destul de harnici.

Tot weekend-ul am fost acompaniată de o sâcâitoare durere de cap, față de care inclusiv Nurofenul românesc s-a dovedit neputincios. (Da, românesc, mai exact Nurofen Express Forte. Nimic din ce se găsește aici fără rețetă nu-l echivalează din punct de vedere al eficienței. De fiecare dată când mergem în țară ne aprovizionăm, iar când ne vizitează cineva rugăm să ni se aducă. De cele mai multe ori works like a charm, dar nu și de data asta).
Azi încaltea am stat toată ziua în pat în compania unui roman polițist de Holly Jackson. Nimic pretențios, dar nu pot mânca Nurofen ca pe bomboane și măcar mi-a distras eficient atenția.
Cât despre cum stau cu somnul... să fim milostivi și să tragem perdeaua, cum ar zice Mark Twain.

Or veni și vremuri mai bune. La noapte sunt Oscarurile, îi țin pumnii lui Ralph Fiennes și dacă mă simt mai bine zilele următoare, forfecăm niște rochii 😉.

82.5% 🖤❤️💛

Aceasta a fost prezența la vot la alegerile parlamentare desfășurate ieri în Germania. Un record absolut, cel mai ridicat nivel de prezență la un tur de scrutin înregistrat de la căderea Zidului Berlinului. O diferență remarcabilă față de 2021, când prezența a fost de asemenea semnificativă (76.4%).

Între timp, rezultatele se cunosc. Uniunea Creștin-Democrată (CDU/CSU) a ieșit pe locul întâi cu 28,5% din voturi, păstrând astfel Germania pe traiectoria europeană și Friedrich Merz, liderul Uniunii, este cel mai probabil viitorul cancelar. AfD, partidul de extremă dreapta, a ieșit pe locul al doilea, cu 20.8% - un procent foarte, foarte ridicat. Totuși, absolut nicio surpriză aici. Este un rezultat pe care sondajele îl anticipau de câteva săptămâni deja. Predictibilitatea asta e o binecuvântare; înseamnă că sondajele sunt de încredere. Răspunsurile au fost în cea mai mare parte oneste și de aceea oamenii au știut ce vine.
Și tocmai pentru că era de așteptat să fie așa, am stat cu mari emoții toată ziua. Urmăream de dimineață actualizările periodice referitoare la prezență și vedeam cum cifrele cresc și tot cresc. Nu poate fi rău, mă gândeam, dar mă temeam de fragmentarea voturilor. 

Cu mai bine de opt ani în urmă, când am devenit cetățean german, am fost îndemnată să-mi exercit proaspăt dobânditul drept de vot. Și de-atunci am făcut-o de absolut fiecare dată, cu recunoștință și cu sentimentul datoriei față de țara mea adoptivă.
Ieri însă, pentru prima dată de când votez în Germania, mi-a fost frică. Știam că voturile pentru AfD vor fi foarte multe. Întrebarea care se punea era dacă celelalte vor fi suficient de multe pentru a le contracara.
Iar poporul german s-a mobilizat ca niciodată până acum. Educația civică, simțul responsabilității și foarte probabil, teama (da, teama) i-au scos pe oameni din case și i-au adus la urne.

Ușor cu siguranță nu va fi și în primul rând se impun abordate două dintre cele mai mari probleme: scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control. Acestea sunt principalele cauze ale creșterii extremei drepte, iar Friedrich Merz promite că se va concentra să găsească soluții. Chiar dacă rezultatele nu sunt cele așteptate (CDU/CSU spera la un procent cu 3 în față), suntem totuși 14.158.432 de oameni care i-am votat. Să avem nădejde.

Indubitabil, este un progres enorm pentru AfD. Însă, cum bine a zis cineva: AfD a câștigat destul încât să nu poată fi ignorat, dar nu suficient încât să fie nevoie de el. Iar asta s-a văzut bine aseară, când Alice Weidel (lidera AfD) spunea că partidul ei ”întinde mâna” și că ea e gata să intre în coaliție cu absolut orice partid. ”Cu cine?”, a întrebat-o reporterul, ”niciunul dintre partidele mari nu vrea să se coalizeze cu dumneavoastră”. Superb 😁.

Am mai spus-o: iubesc Germania, cu toate bunele și mai puțin bunele ei. Drumul va fi lung și greu (mai ales dat fiind actualul context internațional), dar am încredere că vom răzbi. Și uitându-mă la procentul din titlu, simt că niciodată n-am fost mai mândră de cea de-a doua țară a mea așa cum am fost ieri.

Un serial abandonat și-un film care-ar fi putut fi extraordinar

La prânz am fost la vot, apoi am chibițat cu niște prieteni și-acum încerc să nu mă mai gândesc la rezultate. Am făcut tot ce ținea de noi. Rămâne speranța.

Și ca să-mi iau gândul de la ce va ieși, hai să vorbim despre ce ziceam deunăzi - un serial pe care l-am abandonat și un film care până-n ultimul moment a fost excelent. După care, hm, n-a mai fost.

”New Amsterdam” (2018-2022)
Mie-mi plac serialele cu tematică medicală. Am văzut ”Spitalul de Urgență”, ”Dr. House” (despre care am scris) și ”The Good Doctor” (despre care de asemenea am scris). Mi-au plăcut foarte mult și pe fiecare l-am revăzut ulterior, cel puțin în bună parte. De aceea am început cu mari speranțe ”New Amsterdam”.

De la primele episoade mi s-a părut mai... cum să spun, mai lipsit de consistență decât celelalte trei seriale menționate mai sus. Personajele nu mi se par bine individualizate. Ok, îmi plăceau Max (directorul), Iggy (medicul psihiatru), Vijay (neurologul) și Reynolds (cardiologul). Patru din șase nu-i tocmai rău, s-ar putea spune. Dar ei nu sunt suficienți pentru a salva un fir epic dezlânat și niște aspecte care par să țină de o agendă politică a incluziunii obligatorii / forțate.
Dr. Sharpe (oncoloaga) e pur și simplu neplauzibilă. În primă fază e prezentată ca un fel de influenceră interesată mai mult de călătorii în scopul colectării de fonduri și mai puțin ca doctor, iar tranziția ei către medicul implicat și empatic pare forțată. Eu n-am reușit să văd niciun pic de profunzime la ea.
La fel de antipatică e și Dr. Bloom. În primul rând, mi se pare al naibii de ciudat că șefa secției de Urgențe este dependentă de un medicament, cam toată lumea știe și pare OK cu asta. În al doilea rând, ca medic-șef nu sari din senin pe fizioterapeutul care-ți monitorizează recuperarea după un accident. E neprofesional, total neetic și spune multe despre profilul moral al doamnei doctor.
Intriga în sine pare cam fără cap și coadă. Max vrea să revoluționeze spitalul, să reducă birocrația și să prioritizeze îngrijirea pacienților. Nobile intenții, dar dacă începi prin a concedia o secție întreagă s-ar putea să întâmpini oarece dificultăți. Și ferindu-mă de spoilere, ceea ce s-a întâmplat cu viața lui personală mi s-a părut absolut aiurea.
Și cu toate că e un aspect secundar, trebuie s-o spun: n-am găsit niciun pic de umor, deși cu siguranță ar fi fost loc. L-am abandonat după trei sezoane și foarte probabil nu-l voi mai relua. De asemenea, n-am avut absolut nicio dorință de a revedea niciun episod, nici măcar de dragul celor patru personaje preferate.

”Conclav” (2024)
Nu pot să vă spun cu câtă nerăbdare am așteptat să-l văd. Îmi plac foarte mult thrillerele istorico-religioase, iar distribuția e fabuloasă. Pe Ralph Fiennes îl admir de la ”Lista lui Schindler”, Stanley Tucci e un actor senzațional și eram curioasă de Isabella Rossellini (deși sunt conștientă că e nedrept s-o judec prin prisma mamei ei, dar cred că e oarecum inevitabil).
Afară de asta, conclavul mi se pare una dintre cele mai fascinante taine ale creștinătății. Tradiția, ritualurile vechi de secole sunt ceva ce respect și admir deopotrivă.

Nu voi da spoilere, fiindcă multă lume nu l-a văzut încă. Pot spune că Ralph Fiennes și Stanley Tucci sunt extraordinari and some more 🙂. Mi-au plăcut amândoi mult, mult. Sper ca la decernarea premiilor Oscar de anul acesta Fiennes să primească, în sfârșit, ceea ce e al lui. Personal, n-am văzut însă nimic ieșit din comun la Rossellini. Desigur, eu nu sunt critic și admit că e foarte posibil să mă-nșel; dar ca profan consumator de filme, nu înțeleg de ce să fii atât de aclamată pentru câteva minute în care ai făcut pe dura și intransigenta.

Din punct de vedere al producției și al interpretării, filmul este o capodoperă. Cei mai mulți dintre noi nu avem de unde să știm cum se petrec în realitate lucrurile în timpul unui conclav, dar e plauzibil să credem că-n mare parte sunt așa cum ni se arată în film. Tocmai de aceea este un minunat prilej de-a ne uita pe gaura cheii, cum se spune, la ceea ce se întâmplă în Capela Sixtină în timpul consultărilor și votului pentru desemnarea următorului Suveran Pontif.

Ultimele secvențe din film sunt însă... hai să spunem, foarte-foarte-foarte discutabile. Cel puțin la fel de discutabile precum decizia studiourilor Disney de a distribui o actriță creolă în rolul Albei ca Zăpada. În esență, nu e greșit; dar basmul este despre o prințesă cu pielea albă ca zăpada (d'ohh) și păr negru ca abanosul. În opinia mea, unele lucruri trebuie să rămână așa cum sunt, nu schimbate de dragul unui fals sentiment al incluziunii. Dacă vreți, e cam aceeași situație ca a cotelor de gen, despre care am bombănit anul trecut.

De miniseria cu Robert De Niro încă nu m-am apucat, dar făgăduiesc să povestim despre ea de îndată ce o termin.