Trei pentru ultima zi de vară

Food for thought, cum atât de mișto zic englezii (ca fapt divers, originile acestei expresii se află undeva prin secolul al XIX-lea). 

🍁 E ultima zi de vară calendaristică și ultima zi de weekend. Mâine începe o nouă săptămână de lucru și mai începe și toamna. Apăi cum să nu te deprime perspectiva? Înțeleg prea bine asta. Și totuși, nu e ca și cum ciclicitatea anotimpurilor ar fi un fapt până acum necunoscut și recent aflat. Nu înțeleg, prin urmare, deprimarea generală cauzată de mai sus-menționata ciclicitate, mai exact de faptul că mâine vine toamna (în calendar, cel puțin; că mai avem totuși trei săptămâni până la echinocțiu). 
Da, toamna e cu zile mai scurte, cu ploaie, cu sentimentul ăla inefabil de trecere a timpului. Înțeleg, și pe mine mă încearcă nostalgia. Dar toamna e și cu must (yummy, uite ceva ce-mi lipsește din România), cu găluște cu prune, cu dovleac copt, cu prăjitură cu mere, care - vorba doamnei Ojog-Brașoveanu - aromește toată casa, cu inconfundabilul parfum de frunze uscate... și, dacă tot se înserează mai repede, poate fi și cu un binging de seriale preferate 🧡.
Apropo de maraton de seriale: am cunoscut mai demult un șef de atelier feroviar care avea toate atributele să te bage-n sperieți la o adică: înfățișare de om foarte dur, strict din punct de vedere fizic ți l-ai fi putut închipui fără probleme în rol de comandant de lagăr, negociator feroce, când ridica tonul câtuși de puțin se făcea răcoare, dacă mă-nțelegeți. În fine, ați prins ideea. Ei, și contextul a făcut de-am lucrat mult cu omul, de unde la început eram intimidată am ajuns să ne înțelegem foarte bine inclusiv când nu ne puneam de acord pe diverse chestii etc. Și-ntr-o bună zi (de noiembrie), îmi spune la telefon că-mi va răspunde la Email în săptămâna următoare, fiindcă joi și vineri are liber, un rest de concediu. 
- Mișto, zic, și ai vreun plan?
- Da' evident că am. Maratonul meu anual de ”Harry Potter”. 
- Haha, cu fiul tău, nu? (Știam că are un băiat de 12 ani). 
- Neah, nu l-a prins deloc povestea. Mă uit singur. Eu și cana mea de ciocolată caldă. Ah, de când așteptam perioada asta. 
Am închis telefonul cu un aer perplex, era ultima chestie la care m-aș fi așteptat din partea unuia ca el. Iată, inclusiv despre asta este toamna 🙂.

✍️ Astăzi este (și) Ziua Limbii Române, prilej pentru politicieni să se dea în stambă (nu că le-ar trebui de fapt vreun prilej pentru asta, mind you 🙄). Personal, mi-ar plăcea să fie sărbătorită prin organizarea de dictări publice (așa cum se face în Republica Moldova), cu premii în cărți. În toate orașele României. Multe, multe, multe cărți 😍. Dar apoi revin la realitate și-mi spun că tocmai acei oameni care ar avea mai mare nevoie de citit nu ar lua niciodată parte la asemenea evenimente. 

Nu încetează să mă surprindă oamenii care stâlcesc limba română (în special în scris) și nu par să aibă nicio problemă cu asta. ”Doar nu suntem la școală, ca să fie nevoie să scriem corect!”. Un argument ca ăsta îmi dă ecran albastru, pe cuvânt. 
Oarecum off topic: nu știu dacă v-am mai zis, limba germană și limba română împărtășesc o serie de cuvinte foarte asemănătoare, aspect lesne de observat dacă luăm numai câteva exemple: (das) Problem, (die) Priorität, (das) Restaurant, (die) Kartoffel, (der) Kaffee, (die) Polizei și mai sunt multe. Mare bucurie pe capul meu pe vremea când mergeam la cursul de germană și descopeream cuvinte de astea. Acumulam fără efort, cum ar veni 😀. 

👗 Peste câteva săptămâni vom merge la o nuntă, prilej de căutat rochie. Dincolo de oferta de care-am dat până acum - sclipici, mult sclipiiiici, pene, pufi, pietricele aplicate, ștrasuri și perluțe, de ziceai că-s la șantan (iar o citez pe doamna Ojog-Brașoveanu), n-am ce lucra și m-apuc să probez un jumpsuit. Mai bine-mi băgam un băț în dos și mergeam cu el târâș, cum se zice.
Fie vorba-ntre noi, jupânul mi l-a adus să-l încerc. Ce-i drept, de priceput se pricepe să-mi aleagă hainele, mult mai bine ca mine de altminteri (tot el mi-a găsit și rochia de mireasă. Adică am ales din trei care intraseră pe ”lista scurtă” și pe cea aleasă de el am simțit-o că e EA de-ndată ce-am pus-o pe mine ❤️). 
Bun, deci a venit cu marafetul, încearcă-l, zice. Mai avusesem eu cândva salopete (în tinerețe, fost-ai lele), să vedem, dară. 
Oameni buni. Frații mei albi (cum zicea Dem Rădulescu în sceneta aia demențială cu Jean Constantin), în viața mea n-am pomenit meșteșug de bazaconie mai mare ca ăsta. Nu era un jumpsuit ca toate celelalte, avea un fel de fustă peste pantaloni (de ce ți-ar mai trebui fustă dacă ai pantaloni, întrebare 🤨), plus partea de sus era concepută foarte ciudat, un fel de parte-peste-parte în care trebuia să fii vreun fel de Houdini ca să te introduci. 
M-a ajutat omul să mă îmbrac, n-arăta musai rău, dar era mult mai potrivit pentru o femeie de 1,80 metri și pe tocuri de 10. Mno asta e, dă-l jos. 
- Noooo, stai aicea cu mine și ajută-mă să mă extrag. Vorba aia, tu m-ai băgat în el, tu să mă scoți. 
Ce pot spune. Ar fi meritat să vedeți cum ne străduiam să dăm jos de pe mine chestia aia 🫣. La un moment dat mă apucase un râs nebun. ”Nu mai râde, dacă reușim să scoți un cot, e rezolvată” 🤣🤣🤣. 
Una peste alta, încă n-am rochie, dar sper să-mi găsesc una care se îmbracă așa cum se îmbracă orice rochie cumsecade. 

Salată de weekend (68)

Ultima salată pe vara asta, când a mai trecut un anotimp? Parcă mai ieri era primăvară. În sfârșit, e încă prematur pentru salată de murături, așadar facem ce putem. 
(Off topic: în ceea ce mă privește, nu există salată mai bună decât cea cu roșii, ceapă verde și feta. Hrana zeilor, vă spun. Asta că tot vorbim de salate și amestecăm pe-aici în castroane). 

🍅 Un coleg, agasat:
- Cutărică mă sună de enșpe ori cu mereu aceeași tâmpenie. Cum naiba scap de el?
- Roag-o pe Greta să-i cânte ceva.
Ei, las’ că pe mulți am să popesc și eu 😏. 
Acuma la drept vorbind, știu că n-o să ajung să cânt pe scena de la Carnegie Hall în viața asta (de fapt, nici la căminul cultural din Cocârlate. Și nu doar în viața asta, ci probabil nici în următoarea, c-o să am alte treburi). Pe vremea când șefeam la fostul job, obișnuiam să-i ”ameninț” pe colegii de la standurile de ambalare că dacă nu termină cu sporovăitul, m-apuc de cântat. Știți cum se făcea liniște? Un ac dacă ar fi căzut pe jos, l-ai fi auzit. Ăsta e un aspect destul de grăitor referitor la abilitățile mele de Maria Callas 🙄. 

🧅 Într-una din zile, un coleg lucra de zor la o aplicație. Aproape terminase de fapt, am testat și noi, toți parametrii sunt în regulă, simulăm o extracție, asta e ok, pff, aici dă eroare, stai să-ncerc eu ceva, hai c-a luat-o. 
Problemele principale fiind rezolvate, am mai bibilit un pic niște chestii pur cosmetice.
- Să mai umblăm puțin la contrast, că nu se văd submeniurile aproape deloc.
- Roșu? 
- Mmm, nu, parcă e prea abraziv. 
- Ba mie-mi place roșu, uite, așa.
- ... păi ăla nu e roșu.
(Pentru conformitate, asta era nuanța). 
- Ba e roșu toată ziua. 
- Mbine, cu foarte multă imaginație... 
N-am reușit să ajungem la un consens, dar culoarea aia arăta bine, deci a fost votată. Eu mi-am adus aminte de niște discuții cu jupânul - niciodată nu ne-am pus de acord în privința culorii cămășii pe care-a purtat-o la prima întâlnire. Bărbații și culorile sunt pe două planete diferite, iată, se confirmă din nou. 

🧀 În altă zi, unul dintre colegii noi analiza niște poze cu o defecțiune la roți. 
- Nu-mi dau seama dacă treaba asta e consecința folosiri improprii a frânei de mână, sau e uzură. 
Astfel de enigme sunt foarte pe gustul meu. De-a lungul anilor, am învățat enorm doar binoclându-mă la fotografii și călărind lumea cu întrebări. 
- E uzură, din motivele cutare și cutare.
Inginerul meu preferat prinde discuția și vine să se uite.
- Da, cum zice Gretel, e uzură toată ziua. Sunt mândru de mine. 
- Ha? De TINE? 🤨
- Logic. Am predat eficient. 
'nfine. E și ăsta un adevăr, ce pot să mai zic de-acuma 😁.

La bâlci, mai ca bătrâneii

Nu cred să existe vreun oraș german unde să nu se organizeze anual cel puțin un bâlci, adesea chiar de mai multe ori pe an. Vă povesteam (cu mai mult de un deceniu în urmă, ce-i drept) despre experiența noastră la bâlciul care se organiza cu regularitate în Bayreuth, unde locuiam pe atunci. În general nu ratăm astfel de experiențe, fiindcă reprezintă o binevenită abatere de la cotidian și ne oferim câte-un mic dezmăț răsfăț gastronomic. 

În Hamburg se desfășoară un astfel de bâlci de trei ori pe an - în primăvară, vara și pe final de octombrie. Durează câte patru săptămâni și niciodată n-am fost de mai multe ori pe an. De obicei primăvara și toamna plouă, așa că mergem vara. O singură vizită e suficientă, altminteri ar fi redundant. 

Am mers acum două săptămâni, într-una din puținele zile însorite din ultima vreme. S-a dus vara asta aproape ca și cum n-ar fi fost... 

Ca de obicei, am început prin a da o tură, mai mult ca să ne facem idee ce-am vrea să mâncăm. N-aveam intenția să ne dăm în niciuna dintre mașinării; pentru unele suntem prea bătrâni, pentru altele prea sensibili. Dar de căscat gura n-aveam nicio problemă. Bunăoară, am descoperit acest mesaj plin de tâlc 🤭. Cine-ar putea contesta așa ceva?

Nu pentru prima dată, am constatat că s-au înmulțit mașinăriile unde ești sucit în toate părțile, hâțânat de aproape ți se strămută din loc toate organele și dat în repetate rânduri cu cracii-n sus. Cred că ăștia s-or fi inspirat din basmele alea fermecătoare cu ”... unde-ți stau picioarele, acolo-ți va sta și capul” 🙄. Simțeam că ne apucă amețeala numai cât ne uitam la ele. 

O singură dată în viața noastră (de cuplu) ne-am dat într-o dihanie de-asta de te răstoarnă: în prima vacanță împreună, la Mamaia, în vara anului 2005. În mod miraculos și pe undeva surprinzător am reușit să păstrăm conținutul stomacului acolo unde-i era locul, dar eram cu 20 de ani mai tineri, deh. Chiar și așa, ne-am zis că a doua oară nici că mai repetăm figura. 

Am contemplat diverse chestii inofensive, fără a ne trezi curiozitatea niciuna dintre ele. 

Ne-am uitat de pe margine la jocurile alea unde nu prea ai șanse de-a câștiga ceva consistent (tras cu arcul, aruncat mingea de baschet la coș, darts cu baloane, pescuit de rațe sau agățat jucării de pluș cu un fel de clește). Dintre toate, asta ultima ni s-a părut cea mai neobrăzată, adică nici măcar nu se chinuiau să simuleze că ai avea o cât de mică șansă. Cleștele prindea jucăria și te lăsa s-o ridici puțin, după care, întâmplător 🤨, se desfăcea și jucăria cădea înapoi. Poftim de bagă altă fisă ca să încerci din nou, numai pentru a avea parte de același deznodământ. 

Și cu toate astea, erau destui oameni bucuroși să-și dea banii pe păcăleala asta. Mă depășește. 

Ne-am mai frăsunit și până la urmă am dat peste o mașinărie care ne-a atras atenția; părea deopotrivă interesantă și inofensivă, fără zgâlțâieli și dat cu cracii-n sus. Așa că ne-am aventurat. 

În caz că sunteți curioși cum ni s-a părut: am fost bucuroși că nu a durat decât trei minute 😀. Așa inofensivă cum părea, ceea ce nu luaserăm noi în calcul era curentul, destul de puternic la altitudinea și viteza respective. Au fost vreo câteva momente în care am închis ochii. 
Am coborât foarte ușurată că s-a isprăvit parascovenia și-am aflat că omul meu experimentase exact aceleași senzații. 
Ok, am zis, e clar că suntem prea bătrâni inclusiv pentru chestia asta, să ne fie învățătură de minte. Hai mai bine să-mbucăm ceva. 

De arătat arăta foarte apetisant, însă doar arăta. Cartofii erau tari, friptura cam ațoasă, cârnatul banal, sosul ciupercilor ar fi putut să aibă și oarece gust, că nu s-ar fi supărat nimeni. 

- Ne dăm și-n roata mare?
- Păi doar pentru aia ne mai țin curelele 😀. 

Și ne-am dat. Lent, bătrânește, așa 🤓 . Haștag #NuNeZdruncinați. 

Bâlciul este destul de mare, l-am contemplat de sus - inclusiv rulotele în care au dormit timp de o lună oamenii care lucrau aici. 

Trăgând linie a fost frumos, distractiv, ne vedem la anu' și nu ne mai dăm în alte minuni exceptând roata mare că am îmbătrânit, maică.

Nunta de granat cu 2 borcane de iaurt

Fapt nu tocmai surprinzător, dumnealui a uitat. Mă rog, de înțeles după 18 ani de când ai dat cu subsemnatul la nea primarele și ți s-a recitat poezeaua aia cu rolul familiei în societate și ce-o mai fi zis respectivul acolo (nici atunci nu mi-aș fi adus aminte, în emoțiile ultimelor momente de domnișoreală legală, și cu atât mai puțin acum). 

După-amiază m-am dus mai întâi la coafor (așa s-a nimerit), apoi la dentist (și asta s-a nimerit așa, bravos națiune. La o repriză de shopping dezmățat nu s-ar fi nimerit 🙄). 
- Avem și noi vreun vin să punem la rece pentru diseară?
- N-avem. Dacă și uitasem... 
Mno. 
- Dar avem iaurt. 
Nu-i chiaaaar același lucru 🤨.
- Cu mure și cu cireșe. După 18 ani, numa' bine. 

Când are dreptate, are. 

La mulți ani nouă! Aflu cu interes că asta e nunta de granat. Nu prea știu cum să procedez cu informația asta, dar iată, constat că iaurtul de cireșe are o culoare oarecum asemănătoare 🤓.

Lanțul slăbiciunilor (guest post - partea a II-a)

În finalul primei părți a postării publicate ieri și scrise de soțul meu, rămăseserăm la boxele bușite în timpul transportului (consecință a împachetării necorespunzătoare) și la demersurile omului de-a rezolva problema într-un mod cât mai diplomatic și cât mai ne-complicat cu putință. 

Dar după cum zice o vorbă veche, mult scrâșnet de dinți fostu-s-a auzit... 

🤯🤯🤯

Vânzătoarea nu-și poate explica ce s-a întâmplat pe drum cu boxele. Sugerează să fac o reclamație la DHL, că pachetele sunt asigurate. Eu nu vreau să aud inițial de așa ceva pentru că, la cât mă duce pe mine mintea, reclamația trebuie s-o facă expeditorul, că el, drăguțul, are un contract de expediere cu DHL, nu eu. Mă duce mintea sau nu, s-o lăsăm așa, dar de făcut reclamație tot eu trebuie să fac. Ne-am fi dorit o despăgubire din partea vânzătoarei, că m-ar fi scutit de reîmpachetat boxele, de cărat la mașină, ajutat de consoartă, și de cărat iar apoi boxele până la tejgheaua DHL din localitate. Cum vânzătoarea nu voia să avanseze vreo despăgubire din proprie inițiativă, am zis să vedem ce zice DHL.

Completând formularele de expediere pentru a fi expertizate la centrul DHL, am avut de ales două opțiuni, după expertizare: A - trimise înapoi la vânzătoare, B - trimise înapoi la mine. Aș fi vrut să le trimită înapoi de unde au venit în principiu, dar amintindu-mi că vânzătoarea spunea într-unul din mesaje că sunt în proces de mutare, am vrut să evit ca boxele să fie trimise la o adresă la care vânzătoarea nu mai e de găsit. Bifez, deci, să revină la mine.

Pinioanele scrâșnesc.

Peste o zi, sună curierul. Nu-mi aminteam să fi comandat ceva, dar mă gândesc, că, poate, Greta. Deschid ușa, la timp ca să văd cum curierul dă jos de pe umăr cutia care pare cunoscută. Indignarea mă amuțește. Este cutia cu una dintre cele două boxe, care e acum, din nou, la mine la ușă. Reușesc totuși să gesticulez și să exprim ceva ce ar fi trebuit să sune ca un refuz de primire. Îi explic că această cutie nu trebuia să revină la mine. Drept dovadă, îi arăt eticheta pe care scrie clar cine e expeditorul și cine e destinatarul. Destinatarul nu eram eu, destinatarul era centrul de expertiză DHL.

Era ca în ”Pulp Fiction”:

”Jimmie: [interupting] No, no, no, no, let me ask you a question. When you came pulling in here, did you notice a sign out in front of my house that said ”Dead Nigger Storage”?
Jules: Jimmie, you know I ain't seen no...
Jimmie: [cutting him off again; getting angry] Did you notice a sign out in front of my house that said ”Dead Nigger Storage”?
Jules: [pause] No. I didn't.
Jimmie: You know WHY you didn't see that sign?
Jules: Why?
Jimmie: 'Cause it ain't there, 'cause storing dead niggers ain't my fucking business, that's why!”

Curierul, impacientat, îmi arată că scanner-ul lui zice că e bine unde a adus pachetul, și îmi și arată. De prisos să spun că el scana un autocolant cu un cod de bare, rămas pe-acolo de la primul drum.
L-am informat că nu primesc pachetul, și să facă bine să-l ducă acolo unde l-am expediat. Adică la depozitul de boxe negre, ciobite. Curierul oftează, suie pachetul pe umăr și pleacă.

Trec câteva zile. Am putut urmări pe tracking că pachetele sunt la expertiză. Primesc și o înștiințare că pachetele au suferit, într-adevăr, daune la transport. O nouă zi. Sună curierul. Deschid și mă duc jos, cu gândul să-l ajut. Nu mai e nevoie, că vine singur și cară un singur pachet. Nu am impresia că am mai văzut vreodată pachetul ăsta. Pare să fie unul nou, mai mare decât cele în care au venit boxele.
Semnez, curierul pleacă, eu bag pachetul în locuință. Mă întreb dacă nu cumva au considerat boxele ca fiind daună totală, și le-au băgat pe-amândouă la grămadă în pachetul ăsta, fără alte menajamente. Pe cutie tronează un autocolant portocaliu care declară fără dubii că produsele au fost deteriorate, și că DHL va lua legătura cu expeditorul în această privință. Îmi fac curaj și desfac pachetul, să mă asigur că sunt ambele boxe. Și nu, erau doar pinioanele de care vorbeam. În pachet o singură boxă. Nu o mai despachetez, o las așa cum e, și trag pachetul la depou, adică pe un hol dinspre toaleta de oaspeți.

Unde e a doua boxă? Păi a doua boxă e prin Hamburg. Hamburg e mereu o idee bună de călătorie. Și dacă-ți place așa mult, poți sta chiar și opt zile pe-acolo. Că doar nu te costă nimic, plătește DHL.

După 8 zile și mesaje cu vânzătoarea, sună iar curierul. Revine și a doua boxă din vilegiatură, de data asta tot în cutia aleasă în mod nefericit de vânzătoare, dar cu, de-acum, binecunoscutul autocolant oranj. Îi găsesc locul lângă cealaltă boxă care n-a avut parte decât de un city break mic în Hamburg.
Amândouă pachetele blochează de-acum jumătate de hol. În demersul ei de a face curățenie prin locuință, Greta trebuie să le dea mereu la o parte, pentru că blochează dulapul cu licori de curățenie. Chiar și dacă ai nevoie de o nouă rolă de hârtie de toaletă, trebuie să dansezi cu boxele. De preferat să ai nevoie de rolă înainte să-ți dai seama că ai nevoie, if you catch my drift.

Zilele trec, vânzătoarea ba răspunde, ba nu răspunde. Eu îmi aduc aminte de gluma aia de la trecerea în noul mileniu:

- Câte feluri de zile există?
- Trei! Zile bune, zile rele și zi-le, domnu' Geo!

Nu reușesc să aflu dacă DHL e de acord cu vreo recompensă pentru paguba iscată. Vânzătoarea spune -  ce surpriză! -  că DHL susține că boxele n-au fost suficient de bine împachetate.
I-am spus eu asta încă de la început, dar ea ”nu, nu, nu, Gerula și iar Gerula...!”', vorba cântecului. Finalmente, îmi pierd răbdarea și, contrar principiilor mele, exprim o sumă pentru despăgubirea care ni s-ar cuveni, în opinia noastră. Suma, se înțelege, exprimată de prietenul meu, eu doar având rol de mesager.

Nu am spus și care ar fi fost cazul contrar - trimiterea înapoi și buyer protection PayPal.
Nu am spus pentru că, după tot marasmul ăsta, voiam măcar să am sentimentul că am rămas cu ceva, fie chiar și cu niște boxe ciobite, dar reparabile, și la un preț bun. Opțiunea de a le trimite înapoi în schimbul integral al banilor plătiți pe ele mi se părea perdantă pe toată linia. Pentru mine. Că eu le-am plătit, eu le-am despachetat, eu le-am împachetat, eu le-am dus iar la DHL, eu am scris mesaje, eu m-am răstit la curier, eu am blocat locuința cu ele. Doar ca să le trimit iar înapoi, deci tot eu să le car, ca să-mi recuperez banii.

Pinioanele sunt, mai departe, asincron. Acum am două pachete: unul mare și unul mic. Vânzătoarea nu achiesează la propunerea noastră financiară și o dă în prosteală. Spune că propunerea este neserioasă, și că boxele, chiar și ciobite, au fost vândute la un preț suficient de mic cât să nu conteze. Atât eu, cât și prietenul, ne ieșim din minți. După câteva săptămâni de omenie, de înțelegere, de găsit explicații și scuze în detrimentul nostru și spre protecția ei, vânzătoarea, probabil prost sfătuită, refuză despăgubirea, și nici nu avansează o altă soluție.

Fac ce-ar fi trebuit să fac la început. PayPal log in, reclamație, descrierea problemei, poze ca dovadă.
Trebuie să treacă niște zile, pentru ca și vânzătoarea să fie informată, să pună la dispoziție eventuale informații. La un moment dat primesc notificare că vânzătoarea e de acord cu restituirea sumei integrale, și pot trimite pachetele înapoi. Nu mai am nervi să mai încerc să obțin de la ea costurile expedierii de retur, astea trebuie și vor fi suportate de prietenul meu. Să se sature de boxe din Germania.

Duc pachetele la DHL așa cum erau, mă bucur că ne-am luat holul ”ânapoi”, plătesc fluierând 50 € pentru expedierea voluminoaselor pachete, să plece și să nu le mai văd. Nici nu vreau să-mi mai imaginez ce alte daune or mai fi pățit boxele în periplul lor pe la DHL, și la mine, și iar înapoi, și cine mai știe pe unde. Probabil vor fi direct rumeguș când vor reveni la vânzătoare, dar nu mă mai interesează, pentru că nici pe ea n-a părut s-o impresioneze posibilitatea asta.

Pinioanele scot scântei.

Sună curierul. La ușă un binecunoscut pachet. Mă uit la pereții de pe hol, și mă întreb dacă să-i încerc un pic cu capul. Curierule, fratele meu alb, pachetul ăsta NU trebuie să ajungă la mine, pentru că eu sunt expeditorul! Uită-te, scrie pe etichetă! Curierul pufnește și bufnește, îmi arată autocolantul portocaliu, rămas pe cutie de la expertizare. Reușesc să-i mai spun că e acolo de dinainte de expediție, dar nu contează, și să facă bine să-l trimită la adresa de pe etichetă, că de-aia am plătit! Curierul ia pachetul, eu intru în locuință, cu tensiunea 20, probabil. Nu știu ce ar trebui să fac, să scap cumva de boxele astea în viața asta! Era boxa cu pachetul mic, inițial, care mai venise și înainte de expertiză încă o dată la mine la ușă.

Tocmai când nu mai știam ce urmează să se mai întâmple, din pinioane sare șpan. Tracking-ul zice că pachetul va fi din nou livrat, tot la mine! Doresc din tot sufletul să fiu acasă, să refuz iar primirea. Chestiuni de serviciu însă nu-mi permit asta. Rămâne doar să sper că nu va trece pe la noi curierul înainte să ajung eu acasă. Dar ți-ai găsit. Tocmai când parchez mașina, zăresc o dubă DHL chiar la noi în față. Dau fuga, fix cât să-l prind pe curier care dădea să plece. Îl întreb dacă a livrat un pachet pe numele meu, zice că da, l-a lăsat la o vecină. Îl oblig să aștepte, sun la vecină, recuperez pachetul, i-l dau curierului înapoi.

Curierul, un băiețandru blond, e agasat și are o poftă nebună să mă contrazică. Îi arăt eticheta, el îmi arată autocolantul portocaliu. Îi zic că-l putem foarte bine rupe de-acolo, că e de data trecută. El îmi interzice, că nu e voie. Mă cert cu el în fața imobilului. La un moment dat pun mâna și rup, pur și simplu, o mare parte din autocolantul portocaliu. La mișcarea asta curierul devine isteric, înșfacă pachetul, amenință că ne vedem la tribunal, și demarează cu duba în forță.

Nu mai sare șpan, dar din pinioane încă sar scântei. Conform tracking-ului pachetul e pe undeva, dar nu se știe pe unde. Și acolo, unde se duc pachetele când se duc și nu ajung unde trebuie, stă aproape o săptămână. Sun la DHL, reiese că trebuia să accept pachetul, și să-l retrimit. Nu e bine că am refuzat. Tracking-ul zice că destinatarul (vânzătoarea?!) a refuzat primirea. Dar nu destinatarul, ci EU am refuzat primirea! Nu știu când și dacă se va termina vreodată această poveste. Mai nou, îmi doresc să revină pachetul la mine acum! Pentru că dacă nu revine, să-l pot retrimite, eu nu-mi primesc banii dați pe boxe din motive de retur incomplet!
Între timp, celălalt pachet și-a urmat drumul normal, dar credeți oare că a fost fără griji? Mai nou, vânzătoarea plecase în concediu, și pachetul nu ar fi avut de cine să fie preluat la predare. Nu ești acasă? Pachetul se duce la depozit. Nu-l iei în 7 zile de-acolo? Revine la expeditor. Adică la mine!

De-acum mă gândeam că trebuie să mă pregătesc și de posibilitatea asta, și să fac rost de niște vreascuri. Nu de alta, dar după toate cele întâmplate simțeam că un foc frumos, aici, în fața locuinței, în care să arunc pachetele alea nedesfăcute, ar trebui să aducă niște plus-valoare serioasă nervilor mei jucați în picioare de mai bine de-o lună. Poate nu chiar plus-valoarea plătită inițial, dar pe-aproape.

Brusc, pinioanele se opresc. Nu știu încă dacă din proprie inițiativă, sau doar pentru că s-au amestecat între ele. Primul pachet este livrat. Iar cel pierdut este regăsit, și este în drum. În drum spre mine! Mă bucur nespus că ne vom revedea! Vorba scripturii, ”era pierdut și a fost găsit!”

Final: am acceptat pachetul cu brațele deschise, la propriu și la figurat. Am rupt toate autocolantele existente, sau le-am acoperit cu foaie albă pe cele care nu mai puteau fi îndepărtate. Am dus pachetul iar la DHL și l-am expediat din nou. Am reclamat la DHL și am primit banii înapoi pe expedierea care n-a avut loc. Pachetul a ajuns la destinație și a fost livrat. Eu mi-am primit banii integral peste câteva zile. N-am mai auzit nimic de la vânzătoare. Nu știu și nu am curaj să sper că s-a terminat povestea. Sper doar să intervină uitarea, cât mai grabnic.

Două lucruri:

- faptul că prietenul meu și-a dorit boxe, pe care le-am avut aici și am ascultat la ele preț de 10 minute, m-a făcut să-mi schimb sistemul audio, complet, vechi de mai bine de 20 ani. Dacă mă lăsa în banii mei, eram și acum în banii mei, la propriu și la figurat. Dar așa, banii mei au luat calea dealer-ilor de hi-fi.

- cine credeți că se uită după același tip de boxe care mi-au scos sufletul, cu gândul că, dacă le găsesc pe-aici prin zonă, nu e nevoie să mai fie expediate și în felul ăsta prietenul meu să aibă, totuși, boxele pe care și le-a dorit?

Atât s-a putut...