La bâlci, mai ca bătrâneii

Nu cred să existe vreun oraș german unde să nu se organizeze anual cel puțin un bâlci, adesea chiar de mai multe ori pe an. Vă povesteam (cu mai mult de un deceniu în urmă, ce-i drept) despre experiența noastră la bâlciul care se organiza cu regularitate în Bayreuth, unde locuiam pe atunci. În general nu ratăm astfel de experiențe, fiindcă reprezintă o binevenită abatere de la cotidian și ne oferim câte-un mic dezmăț răsfăț gastronomic. 

În Hamburg se desfășoară un astfel de bâlci de trei ori pe an - în primăvară, vara și pe final de octombrie. Durează câte patru săptămâni și niciodată n-am fost de mai multe ori pe an. De obicei primăvara și toamna plouă, așa că mergem vara. O singură vizită e suficientă, altminteri ar fi redundant. 

Am mers acum două săptămâni, într-una din puținele zile însorite din ultima vreme. S-a dus vara asta aproape ca și cum n-ar fi fost... 

Ca de obicei, am început prin a da o tură, mai mult ca să ne facem idee ce-am vrea să mâncăm. N-aveam intenția să ne dăm în niciuna dintre mașinării; pentru unele suntem prea bătrâni, pentru altele prea sensibili. Dar de căscat gura n-aveam nicio problemă. Bunăoară, am descoperit acest mesaj plin de tâlc 🤭. Cine-ar putea contesta așa ceva?

Nu pentru prima dată, am constatat că s-au înmulțit mașinăriile unde ești sucit în toate părțile, hâțânat de aproape ți se strămută din loc toate organele și dat în repetate rânduri cu cracii-n sus. Cred că ăștia s-or fi inspirat din basmele alea fermecătoare cu ”... unde-ți stau picioarele, acolo-ți va sta și capul” 🙄. Simțeam că ne apucă amețeala numai cât ne uitam la ele. 

O singură dată în viața noastră (de cuplu) ne-am dat într-o dihanie de-asta de te răstoarnă: în prima vacanță împreună, la Mamaia, în vara anului 2005. În mod miraculos și pe undeva surprinzător am reușit să păstrăm conținutul stomacului acolo unde-i era locul, dar eram cu 20 de ani mai tineri, deh. Chiar și așa, ne-am zis că a doua oară nici că mai repetăm figura. 

Am contemplat diverse chestii inofensive, fără a ne trezi curiozitatea niciuna dintre ele. 

Ne-am uitat de pe margine la jocurile alea unde nu prea ai șanse de-a câștiga ceva consistent (tras cu arcul, aruncat mingea de baschet la coș, darts cu baloane, pescuit de rațe sau agățat jucării de pluș cu un fel de clește). Dintre toate, asta ultima ni s-a părut cea mai neobrăzată, adică nici măcar nu se chinuiau să simuleze că ai avea o cât de mică șansă. Cleștele prindea jucăria și te lăsa s-o ridici puțin, după care, întâmplător 🤨, se desfăcea și jucăria cădea înapoi. Poftim de bagă altă fisă ca să încerci din nou, numai pentru a avea parte de același deznodământ. 

Și cu toate astea, erau destui oameni bucuroși să-și dea banii pe păcăleala asta. Mă depășește. 

Ne-am mai frăsunit și până la urmă am dat peste o mașinărie care ne-a atras atenția; părea deopotrivă interesantă și inofensivă, fără zgâlțâieli și dat cu cracii-n sus. Așa că ne-am aventurat. 

În caz că sunteți curioși cum ni s-a părut: am fost bucuroși că nu a durat decât trei minute 😀. Așa inofensivă cum părea, ceea ce nu luaserăm noi în calcul era curentul, destul de puternic la altitudinea și viteza respective. Au fost vreo câteva momente în care am închis ochii. 
Am coborât foarte ușurată că s-a isprăvit parascovenia și-am aflat că omul meu experimentase exact aceleași senzații. 
Ok, am zis, e clar că suntem prea bătrâni inclusiv pentru chestia asta, să ne fie învățătură de minte. Hai mai bine să-mbucăm ceva. 

De arătat arăta foarte apetisant, însă doar arăta. Cartofii erau tari, friptura cam ațoasă, cârnatul banal, sosul ciupercilor ar fi putut să aibă și oarece gust, că nu s-ar fi supărat nimeni. 

- Ne dăm și-n roata mare?
- Păi doar pentru aia ne mai țin curelele 😀. 

Și ne-am dat. Lent, bătrânește, așa 🤓 . Haștag #NuNeZdruncinați. 

Bâlciul este destul de mare, l-am contemplat de sus - inclusiv rulotele în care au dormit timp de o lună oamenii care lucrau aici. 

Trăgând linie a fost frumos, distractiv, ne vedem la anu' și nu ne mai dăm în alte minuni exceptând roata mare că am îmbătrânit, maică.

Să (încercăm să) ne relaxăm

Demersul de a mă detașa de ceea ce se întâmplă în România este cu atât mai dificil cu cât situația a evoluat în felul în care a făcut-o. Nimeni nu știe ce va fi și tot ceea ce putem face e să așteptăm. Iar asta se dovedește uneori al naibii de complicat.
Îmi propun totuși să perseverez în demersul de a-mi ocupa mintea cu altceva și de-a nu mă mai gândi la situația din țară. Oricât am specula, oricum suntem prea mici - a se citi, prea neînsemnați - pentru a ști ce se întâmplă în culise de fapt. Când va veni momentul vom vota din nou cu cine-o fi să fie și que sera, sera.

Schimbând așadar subiectul, ieri am fost la Piața de Crăciun. Pentru prima dată anul acesta, dar nu și ultima. Asta întrucât am pus ochii pe mai multe chestii bune de mâncat pe care vrem să le testăm și e nevoie de sesiuni repetate, ca să zic așa 😀.

Cu minore excepții, decorațiunile din Hamburg sunt aceleași în fiecare an. Și totuși de fiecare dată mi se par tot mai frumoase.

Vremea a fost acceptabilă - în sensul că n-a plouat, ceea ce pentru luna decembrie în Hamburg este mare scofală, vă spun. Drept pentru care era atât de aglomerat, încât realmente nu puteai să avansezi un pas fără să dai din coate, la propriu. Nu aveai răgaz să stai să te uiți la una-alta, că te lua valul mulțimii. Pentru un moment-două chiar m-am gândit cum ar fi dacă un nebun ar scoate un cuțit și-ar începe să atace la nimereală. În privința asta n-ai cum să te aperi. Altfel, nimic de zis, piețele (că sunt mai multe în centru) sunt bine protejate, în sensul că accesul mașinilor era blocat de bariere și am văzut mulți polițiști. Mai mult decât atât nu văd ce s-ar putea face pentru protecția mulțimilor.

Ne-am hotărât destul de repede ce voiam să mâncăm. Omul meu a rămas fidel preferinței lui din anii anteriori - Dresdner Handbrot, o plăcintă saxonă cu brânză topită în aluat cald și cu șuncă sau ciuperci, iar eu am mers pe stilul clasic: vreau un cârnat prăjit, am decretat. Mă luase de cap aroma de grătar. L-am împrietenit cu niște ciuperci coapte cu sos de usturoi și, desigur, o cană de Glühwein. Orgasm caloric și mai multe nu. Dar am mai avut loc și pentru o clătită cu Nutella și cireșe.

Am ”plimbat” bucatele pe una dintre cele mai cunoscute artere din Hamburg - Mönckebergstraße. Aveam un zâmbet până la urechi. Mi-am adus aminte de primul Crăciun făcut aici, în 2018, când omul era în perioada de probă și-mi doream din tot sufletul să iasă bine și să mă pot muta în splendoarea asta de oraș.

Ne-am adus aminte și de primul nostru Crăciun împreună, în 2005. Ajunul ne-a găsit în Köln, iar de Crăciun eram în Elveția, unde omul meu avea treburi. N-au fost neapărat niște zile ușoare atunci, dar cu siguranță rămân printre cele mai frumoase zile din viața mea.

Până la Crăciun a rămas un pic mai mult de două săptămâni. Eu zic să încercăm să ne relaxăm, să răsuflăm un pic și să lăsăm în urmă stresul ultimelor săptămâni, cel puțin până după Anul Nou. Avem nevoie de un răgaz.

Experiența unui meci la Euro 2024

Să tot fie vreo trei ani sau chiar și mai bine de când omul meu adusese vorba pentru prima dată de Campionatul European din 2024, despre care se știa că va avea loc în Germania. ”Cu siguranță vor fi câteva meciuri și la Hamburg și dacă prindem bilete, mergem”. 
Avem stadionul foarte aproape de casă (la patru stații de metrou), așa încât, spre deosebire de mulți alți oameni care au venit din alte orașe sau chiar din alte țări, noi nu aveam de rezolvat decât problema biletelor.
Speraserăm că vom avea un meci al României aici, dar n-a fost să fie. Chiar și așa, aflând unde urmau să aibă loc cele trei  meciuri din grupe (München, Köln și Frankfurt), ne-am înscris la tragerea la sorți pentru dreptul de-a cumpăra bilete. Mda, și aici ca la Concertul de Anul Nou de la Viena, haștag #SăLeFieDeCap.
Ghinion, n-am câștigat (n-avem noroc la tragerile la sorți, nici eu nici el) și o vreme părea că-și luase gândul.

Însă după cum s-a dovedit ulterior, n-a fost cazul. Ideea continuase să-l bântuie în tot acest timp. Cum, își zicea, avem stadionul la o zvârlitură de băț și nu ne ducem la meci? Și a tot căutat soluții. Cred că era prin aprilie când mi-a povestit că există posibilitatea de a cumpăra bilete la unele meciuri, de la oameni care le comercializau pe eBay. Ne-am gândit o vreme cum să procedăm: încercăm să mergem la un meci al României? Având în vedere locațiile, ar fi trebuit să ne luăm liber fie eu, fie el, fie amândoi (chiar și pentru meciul de sâmbătă, el ar fi trebuit să-și ia o zi de concediu având în vedere că duminică a avut slujbă, ca de obicei). Mai era și departe, se punea și problema cazării... Prin urmare, și-a limitat căutările asupra meciurilor din Hamburg și-a găsit bilete la meciul dintre Cehia și Georgia, care a avut loc sâmbătă începând cu ora 15:00. Ne-am spus că vrem să avem experiența unui meci la Euro, chiar dacă nu e vorba de România sau de echipe ”galonate”.

Cumva, toate s-au potrivit. Tipul care vindea biletele voia să scape de ele cât mai repede pentru a-și cumpăra altele, drept pentru care le-a vândut la prețul de achiziție. Locurile au fost foarte bune și ne-am dus cu multă curiozitate și spumoasă nerăbdare (jupânul mai mult decât mine, la drept vorbind 🤫).

Organizarea a fost ireproșabilă. Foarte multă poliție (desfășurată de la stația de metrou și până la stadion, în jurul acestuia și în interior), precum și numeroși voluntari care îndrumau spectatorii. Multe locuri de unde puteai cumpăra de băut, hot dogs și Brezel, câteva standuri cu suveniruri. Prin urmare, cozile erau scurte și mergeau repede.

Am dat o raită (stadionul este-n așa fel construit încât îl poți înconjura complet fără să ieși din clădire), am luat o Cola și o bere și ne-am ocupat locurile. Mai erau scaune libere, dar stadionul a fost ocupat în proporție de, aș estima, 95% sau chiar puțin peste.

Festivitatea de începere a meciului și momentul imnurilor au fost impresionante. Dacă am fi știut să cântăm și noi cu ei, momentul ar fi fost și mai emoționant de atât.

Să vezi zeci de mii de oameni în picioare, cântând imnul țării tale, trebuie să fie absolut copleșitor. Emoția lor ni se transmitea și nouă și nu o dată ne-am întrebat cum ne-am fi simțit dacă una dintre cele două echipe ar fi fost România.
Galeriile erau oarecum împărțite pe sectoare, dar fanii erau și amestecați - și nu a rezultat niciun incident, toată lumea s-a comportat civilizat, deși în răstimpuri se răcnea cu patos. Mno, la meci ca la meci.

A fost o atmosferă extraordinară. Amândoi eram lost in translation, nu înțelegeam o boabă din ce strigau suporterii, dar nu conta. Era o energie incredibilă și practic nu mai era nevoie de cuvinte.

Chiar fără a fi implicat emoțional, simțeai că te prinde momentul și nu-ți poți lua ochii de la ceea ce se întâmplă pe teren. Tumultul mulțimii era copleșitor. Am ținut cu Georgia, din simpatie pentru că sunt pentru prima dată la un turneu final. Dar i-au călărit cehii tot meciul, mi s-a strâmbat gâtul că mă uitam numai într-o parte fiindcă vreo 70% din timp s-a jucat în jumătatea de teren georgiană. Însă chiar și așa, scorul mi se pare o realizare pentru georgieni. Am aplaudat când au dat gol din penalty de aproape-mi ieșea foc din palme.

Și da, l-am întrebat pe om ”da' de ce penalty, că n-a faultat în careu”. Nu, dar a fost henț în careu, zice. Aaaa, bun, am priceput. (Ăsta ar fi momentul când puteți să-mi admirați elevatele cunoștințe, mulțumesc foarte mult 😀).

Vai, da' chiar așa, cât pe ce să uit să vă povestesc. Țin să vă informez că un fapt nemaipomenit, formidabil, magnific și mai cu seamă uniiiiiic petrecutu-s-a.

Prieteni, am înțeles ce înseamnă ofsaid.
Cu adevărat, am percutat 💡💡💡

Nu de la meciul ăsta mi se trage revelația (aici n-au fost ofsaid-uri), ci de la Scoția-Elveția, de miercurea trecută. Pfiii, mândră mi-s de mine, nici nu pot să vă spun, cred că așa trebuie să se fi simțit Columb după ce-a descoperit America.
Glumesc, silvuple. Și totuși. Sunt ani de zile de când se încearcă din răsputeri a mi se explica. Inclusiv cu desene, inclusiv cu suporturi de pahare pe post de jucători. Nu s-a prins neam. A trebuit s-o comită Ndoye și să se reia faza în relanti ca să se pogoare, în sfârșit, străluminarea ⚡⚡⚡.

Revenind la meciul de sâmbătă. În pauză am vrut să facem un refill de Cola, dar vânzătoarea ne-a spus că nu are voie să pună Cola în paharele cu sigla UEFA, ci doar apă sau bere. Beats me dacă pricep, doar când am cumpărat înainte de începerea meciului mi-a pus Cola-n el fără probleme. De ce nu-l puteau umple a doua oară? Nein, că UEFA așa și pe dincolo 🙄.

Te pomenești că lu' doamna UEFA i-o fi plăcând berea și nu știe cum să spună, am concluzionat noi și am luat bere, ce era să facem. Una era suficientă pentru amândoi (și avea alcoolemie redusă, 2,8%. Cică așa se servește pe stadioane). Am poștit-o cu succes în repriza a doua. Repriză care-ar fi putut să se încheie istoric, dar la ultima fază un jucător georgian a șutat peste poartă. Minimal, însă destul cât să treacă peste și să bage-n boală toți suporterii.

Aceasta a fost experiența noastră la Campionatul European 2024 în spațiu și timp real, una frumoasă, pentru care suntem recunoscători și de care ne vom aduce aminte cu plăcere 🙂.

Nu pot încheia înainte de a-mi încuraja ambele țări.
Hai România! 🇷🇴 Deutschland über alles! 🇩🇪

Târgul de Crăciun: prețuri mari și oameni aflați în conflict cu bunul simț

Am avut noroc de vreme bună sâmbătă - câteva grade peste zero și fără ploaie, unde mai pui că ici-colo mai era câte-un petic de zăpadă rămas după ninsoarea de săptămâna trecută - așa că am dat o raită prin centru și în Târgul de Crăciun de la Primărie.
Și aceeași idee au avut-o foarte, foarte mulți alții.

La drept vorbind, ajunși în târg mai mult am dat din coate, încercând să avansăm. De frumos era de poveste, de mirosuri te lua cu leșin de poftă, dar prețuri mari, cât despre oameni...

De fapt, am ajuns la concluzia că, dacă soarta noastră ar depinde de o minimă atenție la cei din jur, un minim de simț al orientării și un pic de bună creștere, omenirea ar fi cel mai probabil condamnată la extincție în următoarele câteva decenii. 

Bunăoară: nu te oprești fix în mijlocul drumului să-ți mănânci cârnații și să-ți bei vinul fiert, uitându-te ofuscat la cei care încearcă să-și facă loc pe lângă tine pentru a înainta, ci îți cauți un loc undeva într-o parte, că nu e Târgul tău pe persoană fizică. Sau încerci să iei complexa decizie “ce vreau să mănânc” înainte de a-ți veni rândul și nu ții 15 oameni ca să te interesezi dacă “aveți și cutare” când era suficient să citești meniul cât stăteai la coadă și exemplele ar putea continua, dar ar ieși un text la metru și doar m-aș re-enerva. 

Prețurile sunt măricele spre mari. O cană de vin fiert e 5,50 Euro și mai dai încă 3 Euro garanție pentru cana propriu-zisă (îi primești înapoi dacă o returnezi). Asta-n condițiile în care o sticlă de-un litru de vin gata de fiert (numai cât să-i dai un clocot) costă 4,50 Euro la supermarket.
O chiflă cu șuncă e 5 euro, un măr copt cu sos de vanilie 7,50 euro. La fel (de mult) costă și celebra, înnebunitor de gustoasa plăcintă Dresdner Handbrot, despre care v-am mai povestit acum ceva ani.

Probabil nu întâmplător nu se mai înghesuiau oamenii la rând la plăcintele astea. În condițiile în care în anii anteriori aici era cea mai lungă coadă.
Lumea a devenit mai reținută, mai atentă la bani. Și nu e deloc de mirare. Am remarcat asta și la standurile cu decorațiuni lucrate manual, splendide, însă atât de scumpe... Oamenii se uitau, admirau și plecau.

Am mâncat ceva - mai degrabă pretext pentru a bea Glühwein - și ne-am bucurat că ne-am găsit loc bun la măsuța de pe margine. Dar cum să nu fi găsit, dacă lumea se proțăpise să mănânce și să bea fix în mijlocul drumului?

Cam asta a fost anul ăsta. Nu cred că ne mai ducem sâmbătă, deși ar mai fi suficiente opțiuni. E cam scump și lipsa de bun-simț a oamenilor este descurajantă. Și oricum avem Glühwein cumpărat de la supermarket 💪.

Experiențe într-un spital german (II)

Dacă în articolul precedent am vorbit despre aspectele de ordin organizatoric și administrativ pe care le-am observat în Centrul Medical Universitar Hamburg-Eppendorf pe parcursul celor 5 zile în care a fost internat soțul meu, în textul de astăzi voi povesti despre oameni, respectiv despre cadrele medicale.

Una dintre ideile larg răspândite (de obicei tot de către cei care cunosc sistemul german de sănătate din ce ”au citit ei pe net” sau ”le-a spus cineva care știe”) este că numai pacienții cu asigurare privată ajung să fie tratați de către cei mai buni medici, respectiv de către profesori.
Ei bine, chestia asta nu e adevărată. Ce e drept, asigurările de sănătate sunt obligatorii și nu tocmai ieftine - dar atunci când ajungi să ai nevoie de serviciile sistemului sanitar, îți dai seama că merită fiecare cent.
Realitatea este că profesorii nu tratează exclusiv pacienții din sistemul privat, cu alte cuvinte decizia nu se ia pe criterii de bani; ci în funcție de complexitatea cazului. Soțul meu a fost operat la Nürnberg acum mulți ani de un profesor care deținea 2 doctorate; iar în urmă cu 2 săptămâni, tot de către un profesor-doctor, unul dintre cei mai buni 3 medici din Germania în specialitatea respectivă. Cum am mai spus, noi nu avem asigurare privată și sunt rezonabil de sigură că nici n-o să avem în viața asta. Nicio pierdere.

Am avut ocazia să-i întâlnesc și eu pe profesorii respectivi (atât pe cel de la Nürnberg, cât și pe cel de aici). În ambele ocazii am rămas cu impresii adânci, și de durată. Pe cel de la Nürnberg nu l-am uitat nici după 12 ani și sunt încredințată că nici pe cel de la Hamburg nu-l voi uita.
Oamenii aceștia sunt niște somități, adevărați corifei în domeniul lor de activitate. Probabil că n-aș fi fost din cale-afară de surprinsă dacă aș fi văzut la ei aroganță (despre care unii cred că face parte din ”job description-ul” unui profesor). Dar cât de tare mă înșelasem.
Nu mi-a venit să cred cât de... profund umani sunt acești doctori. Cât bun-simț am regăsit la ambii, câtă omenie, câtă răbdare. Cât suflet și câtă implicare. Amândurora le-am simțit, și am convingerea că nu m-am înșelat, emoția - pe care niciunul nu a făcut vreun efort s-o ascundă.
Profesorul de la Nürnberg era bucuros că dusese cu bine la capăt un caz deloc simplu, de care se ocupase personal timp de câțiva ani.
Profesorul de la Hamburg era ușurat că pacientul - în speță, omul meu - depășise cu bine un incident care-ar fi putut fi foarte complicat.

Umanitate. Grijă față de pacientul lor. Căldură sufletească. Implicare. Omenie.

Referindu-mă acum strict la experiența din Hamburg (aflată în imediata proximitate temporală, ca să zic așa), am regăsit toate calitățile menționate mai sus la întreg personalul de pe secție.
Profesionalismul și omenia acestor oameni ne-au fost balsam de suflet mie și leac omului meu. Nu o dată mi-am imaginat cum ar fi fost ca, terminată de frică pentru soțul meu cum eram în primele 2 zile și agățându-mă de orice încurajare, să mai trebuiască și să mă lupt cu portarul care nu-mi dă voie să intru în spital, ori să îndes bancnote în buzunarele asistentelor ca să nu-mi lase omul - aflat oricum în suferință - să se chinuie suplimentar, sau ca să-i schimbe perfuzia.

Regulamentul clinicii menționa clar: vizitele sunt permise timp de o oră pe zi, cel târziu până la ora 20:00. În ziua operației am ajuns puțin după ora 18 și am plecat în jur de ora 22. Speriată cum nu mai fusesem niciodată, după ce plânsesem singură pe culoar niște ore așteptând să-mi readucă omul în rezervă și neștiind dacă va fi bine.
- Știu că ar trebui să plec, dar vă rog, se poate să stau până îl aduc în rezervă?
- Stați, doamnă, că nu ne încurcați cu nimic.
L-au adus pe la ora 21, era treaz. Dar cum să mă fi lăsat inima să plec atunci?
- Mai puteți sta un pic, dacă vreți.
Am mai stat cu el o oră, am plecat cu inima-n gât și cu nodul în suflet. Am dormit vreo 3 ore chinuite în noaptea aia și am sunat pe secție să aflu cum se simte când nu era nici 6 dimineața. Am fost ușurată să aflu că avusese o noapte liniștită și putea primi vizite.

Ziua următoare a fost foarte grea și mi se rupea sufletul de chinul lui și de teama că nu e bine. Un medic rezident a venit să-l vadă, ne-a explicat ce medicamente i se vor da și ce teste vor face pentru a se asigura că nu au survenit complicații.
O oră pe zi, spunea regulamentul? Am fost de două ori la clinică în ziua aia și de fiecare dată am stat vreo 4 ore. Nu mi-a zis nimeni absolut nimic, deși mă vedeau acolo în permanență.
La plecare am mers până la lift cu una dintre asistentele din tura de seară, căreia i-am mulțumit pentru că mi-au permis să stau atât de mult cu el.
- Nu vă faceți griji, înțelegem situația și cum vă simțiți. Așa aș reacționa și eu dacă ar fi vorba de soțul meu.
Am înghițit în sec, eram în pragul lacrimilor. Mi-a pus mâna pe umăr.
- Respirați adânc. O să fie bine. Noi oricum facem un tur la fiecare 2 ore pe la toți pacienții, dar la el vom merge mai des. Duceți-vă acasă și încercați să vă odihniți, o să avem grijă de el.
Doamne, cât contează o vorbă bună când inima ți-e chircită de frică.

Chiar au avut grijă de el, după cum mi-a povestit în ziua următoare - când starea i se ameliorase considerabil.
”Au venit tot timpul să vadă ce fac, m-au ajutat cu tot ce am avut nevoie. Și când le-am mulțumit, mi-au spus că asta e datoria lor”.

N-am s-o uit pe asistenta care m-a lăsat să stau până la 10 seara.
Nici pe cea care m-a încurajat.
Nici pe cea care i-a pus o pungă de gheață pe mâna care i se umflase din cauza branulei (schimbată oricum între timp, de medicul rezident) și a revenit după vreo 40 de minute să vadă cum se prezintă. ”Pielea e foarte iritată și gheața aplicată direct văd că nu-i face bine, aduc imediat și un prosopel, ca să nu stea gheața direct pe piele”.
A adus. Umflătura a cedat până a doua zi.
Detalii. Oameni.

N-am s-o uit nici pe infirmiera care, aflată în trecere prin rezervă când soțul meu fusese luat pentru teste, a zis ”ia să schimb eu acum așternutul până se-ntoarce domnul N., ca să nu-l deranjez pe el mai târziu”.

Profesorul a venit să-l vadă după ce se făcuseră testele și ne-a explicat pe înțelesul nostru incidentul survenit intraoperator precum și temerile pe care le avusese - care temeri, din fericire, au fost infirmate de rezultatele testelor. ”Sunt extraordinar de liniștit văzând rezultatele”, ne-a spus (în germană sună mai bine și mai firesc decât în română); și asta mi s-a părut fabulos. Un profesor care să recunoască faptul că-i fusese teamă? Rara avis....
”Danke, Herr Professor”, am îngăimat eu anemic, dar era un ”mulțumesc” mare cât toată frica mea din acele două zile.

Nu știu dacă am reușit să redau cu adevărat cum au fost toate cadrele medicale și cât de mult au contat sprijinul și umanitatea lor. Constat că mi-e greu să scriu despre ce-am simțit în acele zile și probabil n-am fost din cale-afară de elocventă în tot ce am povestit; dar nu pot să nu mă gândesc oare cum ar fi fost dacă n-ar fi avut grijă cum trebuie de omul meu și dacă eu însămi nu aș fi beneficiat de înțelegere din partea lor.

Experiențe într-un spital german (I)

La aproape o săptămână de când soțul meu e acasă, bine și în refacere, pot răsufla din nou normal. Am decis, împreună, că nu voi scrie pe blog despre experiența pe care am traversat-o amândoi, fiecare în felul său (el ca pacient, eu - din postura celei care tremura pentru starea omului ei). Așa cum a zis el, ”este ceva intim, rana noastră personală pe care trebuie să o gestioneze fiecare pentru sine și să o depășim împreună”.
Mă voi rezuma la a spune că a fost vorba de o intervenție chirurgicală planificată, în decursul căreia a survenit însă un incident neprevăzut, ale cărui urmări mi-au înghețat sufletul de o frică pe care sper și mă rog să n-o mai simt niciodată. Slavă Domnului, omul meu a trecut cu bine prin și peste asta, iar recunoștința mea e până la Ceruri și dincolo de ele. 

M-am gândit să povestesc însă despre experiența spitalizării într-una dintre cele mai mari și mai bune clinici din Europa - Centrul Medical Universitar Hamburg-Eppendorf. Gândindu-mă la toate pe care aș vrea să le scriu, mi-am dat seama că ar ieși un articol kilometric, așa că voi împărți în două. Astăzi, despre aspectele de ordin organizatoric și administrativ. În articolul următor, despre oameni - începând de la profesorul care l-a operat pe soțul meu și încheind cu infirmierele.

Aș începe cu o precizare. După cum știți de când citiți pe aici, sunt foarte pornită contra celor care, fără să știe ce înseamnă propriu-zis viața în Germania cu tot ce implică asta, scuipă disprețuitor la adresa acestei țări și a oamenilor de aici. Că așa au auzit ei: nemții sunt seci, prea multe reguli, rigiditate, țara aia nu e mare scofală etc etc. Ei bine, am sentimentul că de-acum voi fi și mai pornită. Fiindcă după ce-am văzut îndeaproape cum ești tratat într-un spital german, îi invit pe toți românii detractori să-mi arate un spital (de stat 😉) din România unde beneficiezi de același tratament, aceeași curățenie și aceleași condiții. Evident, fără să dai șpagă și fără să ”cunoști pe cineva”, doar prezentând cardul de asigurat în sistemul public de sănătate. Unul singur. După aia, putem sta de vorbă.

Pentru omul meu, n-a fost prima intervenție chirurgicală în Germania; pe celelalte (efectuate în urmă cu 12-14 ani într-o clinică din Nürnberg, tot de către un profesor) cred că le-am cam uitat, deși la vremea lor au fost, și ele, dificil de gestionat din punct de vedere emoțional. Acum însă, am perceput totul mult, mult mai intens și asta nu doar din cauza incidentului pe care-l menționasem la început. Efectiv, mi-a fost frică de intervenția asta și sub semnul acestei frici am trăit în ultimele luni de zile.

Operația a fost efectuată în sistem SDS - Same Day Surgery. Probabil pentru o gestionare mai bună a fluxului de pacienți și a paturilor disponibile, mă gândesc. Ce presupune asta:
- toate analizele preoperatorii se fac înainte cu o zi sau două de intervenție (în funcție de particularitățile cazului; soțul meu a fost operat miercuri și făcuse toate analizele de luni);
- în ziua intervenției te prezinți la clinică la ora indicată, dar nu mergi în rezerva ta, ci ești preluat, când vine momentul, cu tot cu bagaj;
- într-o anticameră, te schimbi în cămașa de spital și toate efectele personale le pui într-un dulăpior metalic pe roți. Pe bagaj se lipește o etichetă cu numele și un cod de bare (în genul celor de la aeroport) și aceeași etichetă ți se pune pe mână, ca brățară. În felul acesta, după operație, vor ști în ce rezervă să aducă bagajul fiecărui pacient.

- după ce predai bagajul intri în salonul preoperator, unde se face anestezia și the show begins.

Ca aparținător, ai posibilitatea să suni pe secție câteva ore mai târziu și primești informații legate de pacientul care te interesează. Așa era și la Nürnberg. Nu există să nu ți se răspundă la telefon, e mereu cineva acolo. Și să ne-nțelegem - eu am sunat inclusiv la ora 05:40, că nu mai rezistam să nu știu cum s-a simțit soțul meu peste noapte. Mi s-a răspuns imediat.

Rezervele sunt cu două paturi, fiecare dintre rezerve fiind echipată cu toaletă și cabină de duș. Dacă asta pare extravagant, noi am mustăcit: la Nürnberg avea fiecare pacient baia personală. Probabil aici nu fusese posibil din punct de vedere arhitectural să se construiască 2 băi per rezervă. Ce-i drept, la Nürnberg dușul era pe hol. Win some, lose some.

Da, aveau inclusiv foehn, iar baia era atât de curată și per ansamblu arăta atât de bine, încât te-ai fi putut crede fără probleme la un hotel - ceva mai auster, dar totuși, hotel.

Însă ceea ce m-a lăsat fără cuvinte a fost chestia asta:

Am făcut poza special mai îndeaproape, ca să se vadă ce scrie pe suport: ”Fenster”, adică acesta este  prosopul pacientului din patul de la fereastră. Nu-i vorbă, omul își luase de-acasă prosop, dar micile detalii care fac diferența, știți voi....
Cum spuneam: ca la hotel. Și ca să nu fie confuzii, asta nu e o rezervă privată, că nu ne permitem așa ceva. E o rezervă absolut obișnuită. Nici nu-mi pot imagina cum or fi alea private 🙄.

Fiecare rezervă este prevăzută cu un dulăpior încastrat în perete, în care se află separeuri cu mănuși de unică folosință, pungi pentru vomitat, șervețele, comprese sterile și alte câteva consumabile din categoria asta. De asemenea, în fiecare baie se află un fir de alarmă, lung până la podea, pe care pacientul îl poate trage în caz că are nevoie de ajutor - și vine imediat un cadru medical.

După externarea fiecărui pacient, patul în care a stat acesta este scos și dus la curățat, schimbat de saltea și așternuturi, poate și sterilizat în vreun fel, nu știu. Se aduce apoi un pat învelit cu folie, în așteptarea următorului pacient:

Mâncarea a fost gustoasă, îndestulătoare, cu posibilitatea de-a alege prânzul din 3 variante disponibile (veneau în fiecare zi în jur de ora 11 să te întrebe ce ai vrea să mănânci). După-amiaza, în jur de ora 16, se serveau prăjituri. Micul dejun și cina nu erau la alegere, dar mâncarea a fost de fiecare dată bună și suficientă.

Mai jos sunt câteva imagini cu masa de prânz. Într-una din zile a avut spaghete bolognese, la care i s-a adus și parmezan. Asta așa, ca exemplu-de.

Eu am făcut câteva comentarii referitoare la chifteaua din mijloc, dar cică a fost bună 🧐.

Și astea sunt imagini cu micul dejun sau cina:

Spre deosebire de prânz, meniul nu este la fel de divers; dar toate alimentele sunt proaspete și se ține mereu cont să se servească fie o salată, fie un fruct.

Tot din categoria ”exemplu-de” - aflându-mă pe culoar într-una din seri și ușa rezervei respective fiind deschisă, am văzut-o pe doamna care servea cina ungând cu unt feliile de pâine pentru o pacientă care o rugase asta. Nu, nici în acest caz nu vorbim de rezervă privată.

Aș mai nota și sistemul - deopotrivă eficient și ingenios - de gestionare a jaluzelelor metalice de exterior de la fiecare fereastră, care erau acționate automat, de la vreun panou de comandă, în funcție de poziția soarelui. Chiar am stat să urmărim de vreo câteva ori, minunându-ne de fiecare dată cât de ”la țanc” erau trase, protejând încăperile de acțiunea directă a soarelui.

Nu prea mai sunt multe de povestit pe parte administrativă și organizatorică. Clinica este imensă, n-am mai văzut niciodată așa ceva, dar fiecare știe foarte bine ce are de făcut și niciun detaliu nu este trecut cu vederea.

În articolul următor voi povesti despre personal, după cum am scris la început. Inutil să precizez, calitatea actului medical este la cel mai înalt nivel și, dacă tot e să ai parte de intervenții și spitalizări, reflectez că e de preferat să te afli într-o astfel de locație. Chiar vorbeam cu omul și concluzionam că, din moment ce niciunul dintre noi nu întinerește, nu-i deloc rău să locuiești în apropierea unui asemenea spital...

Regăsind Crăciunul

Nu știu exact la ce m-am gândit dând acest titlu. Poate la târgul de Crăciun, deschis acum o săptămână și pe care l-am vizitat astăzi. Dar mai probabil la felul în care ne-am decorat locuința, în interior și-n exterior.

Balconul nostru e cel din mijloc /etajul I, cu luminile aurii&roșii. Efectul ne-a depășit așteptările.

Brăduțul (pe care-l avem de 12 ani) și Moș Crăciun și-au reintrat în drepturi.

Anul ăsta am mers și mai departe - am extins atmosfera festivă și-n bucătărie. Inclusiv o mușama tematică e pe drum (nu pun fețe de masă de pânză decât atunci când avem musafiri simandicoși, ceea ce nu s-a întâmplat până acum - ne-au vizitat doar oameni apropiați și normali, care nu au nicio problemă cu mușamaua. Zic asta pentru că am auzit și păreri conform cărora mușamaua e ceva așa... peizan, opinie pe care n-o împărtășesc deloc).

După ce-am terminat de aranjat aseară, m-am uitat în jur și m-am gândit: dacă Dumnezeu m-ar fi întrebat acum câțiva ani ce-mi doresc, i-aș fi arătat sufrageria decorată, bucătăria dichisită, balconul luminat și pe omul meu aranjând instalațiile. 🙂
Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima recunoștința pentru ceea ce ne-a fost dăruit.

Și apoi, astăzi, am fost la Târgul de Crăciun din centru. Se intră cu 2G (geimpft / genesen, adică vaccinat sau vindecat). La intrare prezinți codul QR și actul de identitate și ți se cere să te loghezi pe aplicația Luca (pentru monitorizarea celor prezenți). Zis și făcut, a mers foarte repede.

Am mâncat bunătăți de sezon, pe care nu le mai gustaserăm de 2 ani (anul trecut toate târgurile au fost anulate), ca de exemplu chiflă cu jambon copt sau Dresdner Handbrot, despre care am povestit aici și am băut un excelent vin fiert. După aceea ne-am mai plimbat nițel printre standuri și am ieșit.

Dat fiind actualul context pandemic, am citit foarte multe păreri smiorcăieli potrivit cărora vai mie, nevaccinații sunt discriminați și se pun garduri despărțitoare și tatata și tututu... Ei bine, în Hamburg mi s-a părut foarte decentă organizarea. Da, persoanele nevaccinate / nevindecate nu aveau acces în zona unde se vindea mâncare, fiindcă acolo oamenii stăteau să consume - și evident că-n timpul ăsta nu purtau mască. Însă toate celelalte chioșcuri, unde se vindeau tot felul de obiecte lucrate manual (lumânări, decorațiuni superbe din lemn, articole din piele și cașmir, bijuterii, obiecte din ceramică ș.a.m.d) și alimente preambalate (brânzeturi, prăjituri specifice diferitelor zone geografice, produse din carne afumată etc) erau în afara zonei 2G, așadar accesibile tuturor.

Prin urmare, nu înțeleg plânsetele cu discriminarea. Ei au făcut o alegere - de-a nu se vaccina - și se numește că și-au asumat urmările acesteia. Simplu ca bună ziua (după capul meu, cel puțin...).
În fine, încerc să nu mai elaborez pe tema asta (a ”discriminării nevaccinaților”), că iar m-apucă nervii nervoși.

O săptămână bună să avem, și să găsiți ceva drăguț în ghete mâine dimineață 🙂. Aici ninge ușurel, ceea ce vă doresc și vouă ❄❄❄.

”Te-am și cultivat Paraschivo,/ Te-am dus la chermeză și meci…”

Vinerea trecută m-a scos omul la Iunion, vorba  unui mare clasic. Adică, mă rog. Nu chiar la Iunion, ci pe stadion, dar m-am simțit neașteptat de bine.

Așadar. Partida dintre naționala României și cea a Germaniei, în preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal din 2022.
Ultima dată când m-am dus cu dumnealui la meci (cred că era prin 2006), am dormitat pe scaun și-am numărat oi, așteptând să se termine bâlciul. Steaua - Politehnica Iași, parcă. Serios, cum să n-adormi la așa ceva? Numai cât am scris echipele și simt că-mi vine să casc.

Ei, dar vineri a fost cu totul aaaaltceva. 

La intrare s-au controlat certificatele și s-a solicitat un act de identitate, apoi fiecare a primit o brățară. Niște sute de metri mai încolo, se verificau biletele + control corporal și în genți. Aici te întrebau și de brățară.

Stadionul are capacitate de 57.000 de locuri și meciul era sold out, dar după cum se vede și din imagine, eram foarte răsfirați. Deloc de mirare: s-au pus în vânzare doar 25.000 de bilete, deci mai puțin de jumătate.
Nu ne-am simțit deloc expuși. Masca era obligatorie până îți ocupai locul pe scaun, apoi puteai să o dai jos - dar era în aer liber și locurile erau ocupate pe sistem 2 da/2 nu, așa că nu ne înghesuia nimeni.

Atmosfera? Senzațională, așa cum te-ai aștepta să fie la o partidă internațională și cu un DJ care mixa, credeți-mă, nu se-ncurca băietul cu howdoyoudo. Am cântat ambele imnuri, că doar ambele țări sunt ale noastre 🙂, iar galeriile au fost extraordinare. Nu înjurat, nu fluierat, nu huiduit (în afară de faptul că ai noștri au ”mugit” nițel când arbitrul a vrut să dea un penalty nemeritat nemților la începutul meciului, dar s-a răzgândit după VAR). S-a scandat frumos și motivant, eu încaltea strigam alternativ ba ”Deutschland”, ba ”România”, în funcție de galeria care se auzea mai tare. 😂

Două vorbe și despre celebrul, nu-i așa, joc ”prea tehnic și fără spectacol” al nemților. Parol, asta a fost o surpriză, și-ncă una mare de tot. Eu însămi, și jupânul de asemenea, eram de acord cu toată lumea care zicea că nemții sunt seci, tehnici, alea. Chestia e că așa se vede numai de la televizor, fapt de care ne-am dat seama abia vineri seară. În realitate, a fost un show de uitai să și răsufli urmărindu-i. Pase mișto date, driblinguri faine, ai noștri bieții au legat o singură dată 5 (numărate de mine) pase consecutive, în rest nu prea au ajuns la minge. Și ne-au călărit nemții de practic ajungeam să ne minunăm când se mai juca și la jumătatea terenului; în cea mai mare parte a timpului erau în careul nostru :))

Posesia a fost de altfel de 75% pentru ei, ceea ce zice totul. Nu ajungem la minge, că nu ne-o dau și nouă să ne jucăm cu ea 🙄, dar aparte de asta jocul lor de aseară a fost oricum, numai plictisitor și exagerat de tehnic nu. Admit însă că, de la televizor, percepția e diferită.

În concluzie, ne-a plăcut foarte mult. (Și nu, nu ne-am mirat că am luat bătaie. Ne-am bucurat că nu ne-am făcut de râs). Ne mai ducem. 

PS: am știut care-s românii și care-s nemții fără să întreb. Feeling mândră de mine 😀

Misterioasele căi de acces într-un magazin Apple

Nu știu dacă am povestit pe aici, dar atât eu cât și dumnealui suntem, de ani de zile, fani ai produselor Apple. Știu că astea sunt din categoria ”ori le iubești, ori le urăști”, cale de mijloc nu prea există când e vorba de ele: noi facem parte dintre cei care le preferă, dintr-o sumedenie de motive pe care unii le pot considera cât se poate de subiective, dar vorba aia, sunt ale noastre 😀

Ei bine. De când cu pandemia, dar-ar dracii-n el de pangolin, unul dintre cele mai aventuroase demersuri a devenit să pătrunzi în magazinul Apple din buricul Hamburgului. Și dacă pot înțelege foarte bine faptul că trebuie să gestioneze cumva afluxul de vizitatori, măsurile pe care-au hotărât să le implementeze sunt pe alocuri absurde și, ceea ce este cel mai rău, aplicate fie imprecis, fie discreționar.

Bunăoară.
Exemplul nr. 1
Acum câteva săptămâni, iPhone-ul jupânului părea să aibă o problemă - nu se mai auzea foarte clar când vorbea și nici el nu-l auzea prea bine pe interlocutor. Aparatul e altminteri în stare bună, deci hai să mergem la reprezentanță să se uite ei. Știam deja că pentru asta trebuia făcută programare, deci a sunat la hotline, a relatat situația, ăia l-au programat la ora 17:00 în ziua respectivă, pa-la revedere.
Numai că. Ajunși la fața locului (unde au instalat cordoane ca la aeroport, păzite cu strășnicie de gardieni publici și niște pișpirei angajați Apple, care gestionează mulțimea adânc pătrunși de propria importanță), ni s-a spus că ”nu suntem pe listă”.
- Dar am făcut programare.
Pișpirelul ne scrutează bănuitor, mai cere o dată numele, i-l dictăm pe litere. Se uită pe o tabletă.
- Îmi pare rău, nu sunteți pe listă. Nu puteți intra în magazin. Următoarea programare e disponibilă săptămâna viitoare.
Din fericire, hotline-ul îi trimisese omului un mail de confirmare, pe care i l-a arătat pișpirelului. Acesta se uită din nou încruntat pe tabletă.
- Îmi pare rău, nu vă găsesc. Noi nu comunicăm direct cu hotline-ul, ei doar fac programări și updatează listele, probabil nu s-a înregistrat în sistem. Următorul!
Nu ne lăsăm și cerem să vorbim cu un superior. În stilul ăsta, dacă nici o eventuală programare ulterioară nu se ”înregistrează în sistem”, mai ajungem noi la Apple când o trece pandemia...
Vine superiorul (înarmat și el cu o tabletă), reluăm tărășenia da capo. ”Domnii susțin că au făcut programare, dar nu apar pe listă”, ne pârăște ofuscat pișpirelul.
- Păi pe lista asta nici nu au cum să apară, din moment ce e lista pentru ”Achiziție”, zice superiorul (dovedind că nu degeaba are totuși o funcție ceva mai cu moț). Dacă programarea e pentru o problemă de ordin tehnic, hotline-ul trebuie să-i fi înregistrat la ”Verificare & Reparație”. Ai controlat lista aia?
Evident, n-o controlase, deși îi povestisem și lui scopul programării. Îi doresc mult succes în carieră, e lucru mare cât e de deștept 🙄
Problema a fost rezolvată apoi în exact 7 minute. Se acumulaseră niște impurități (particule de praf) la microfon și de aici neajunsurile de ordin acustic.

Exemplul nr. 2
Voiam să ne uităm la noile modele de iPhone. Pur și simplu să le vedem, să avem acel ”sense of touch” despre care pe bună dreptate se tot vorbește referitor la produsele Apple 🙃 Suntem fani, cum vă spuneam. Întâmplându-ne prin oraș, ne-am așezat la rând (da, de când cu pandemia, la Apple e mereu coadă. O văd ori de câte ori trec prin centru. Sistemul ăla al lor de programări cam sughite, ce pot să zic).
Ajungem în față, ne abordează o demoazelă cu tabletă. Scopul vizitei și la ce oră aveți programarea, ne interoghează ea.
Explicăm: nu am făcut programare pentru că nu avem vreo problemă și nici nu vrem să cumpărăm nimic, ci doar să ne uităm la niște produse.
- Nu puteți intra în magazin fără programare.
Pe barba lui Merlin, când faci programare prin hotline trebuie să menționezi ce treabă ai, ca să te treacă pe lista corespunzătoare. Noi nu avem o treabă anume.
- Chiar dacă vreți numai să vă uitați, asta se încadrează la ”Achiziție”, deoarece poate veți dori să cumpărați ceva. Pentru ”Achiziție” trebuie programare. Nu puteți intra.
Am încercat să-i mai elucidăm, ea o ținea una și bună cu ”dacă vă uitați, înseamnă Achiziție, nu puteți intra”. Următoarea programare era disponibilă peste 2 zile. În timp ce parlamentam (fără succes), un tip încearcă să se strecoare pur și simplu pe lângă noi.
- Domnule, domnule, îl strigă demoazela, ce treabă aveți și la ce oră aveți programare?
Domnul se întoarce, vizibil agasat.
- N-am programare. Vreau să cumpăr un cablu.
- Ah, sigur, nicio problemă, poftiți.
El a poftit, noi am rămas uitându-ne ca rața-n beci. Wtf.  Am auzit bine?
- Cum de-a putut să intre fără programare? A spus clar că vrea să cumpere un cablu.
- Exact, grăiește demoazela, dându-și ochii peste cap în fața prostiei noastre. Vrea să cumpere un cablu. Nu are nevoie de programare pentru asta.
- Cum adică? Asta nu e ”Achiziție”? Doar cumpără!
- Nu. Dacă vrea să cumpere un cablu, nu este achiziție. Îmi pare rău că nu vreți să mă înțelegeți, pufnește demoazela cu dispreț.
- Păi noi vrem să ne uităm, asta se încadrează la ”Achiziție”? Și faptul că domnul cumpără un cablu, nu este ”Achiziție”?
- Da, mă bucur că în sfârșit ați înțeles. Nu puteți intra.

Băi nene. BĂI. NENE.
Am încercat să-i explicăm unuia care părea să fie ”in charge”, dar n-am mai avut succesul de data trecută. ”Mergeți la colega”, ne-a ușuit el. Păi colega e bătută-n cap (mă rog, n-am zis așa). ”Îmi pare rău, nu e treaba mea, dacă ea spune că nu puteți intra, nu intrați”.

Pentru numele lui Belzebut, data viitoare cumpărăm un cablu.

Prin târg(uri) de Crăciun

(Probabil sunteți curioși referitor la paranghelia de Crăciun organizată de neasemuita mea colegă pe numele ei de scenă Vitex. Voi reveni cu o postare dedicată. În preambul, pot spune că ideea a fost bună și că-n mod sigur ar fi ieșit ceva fain... dacă ar fi fost organizat de o altă persoană). 

Weekend-ul acesta și weekend-ul trecut ne-am preumblat pe la târguri de Crăciun. Le așteptăm în fiecare an cu nerăbdare, ca să ne bucurăm de atmosfera pe care o induc, dar și (în special de asta, dacă e s-o zic p-aia dreaptă) pentru a ne înfrupta din nenumăratele bunătăți pe care numai cu această ocazie le găsim. 

Sâmbăta trecută am fost în Lübeck, ceea ce s-a dovedit o idee cât se poate de proastă - nu de alta, dar o mai avuseseră și alte câteva (zeci de) mii de oameni înaintea noastră, drept pentru care orașul era arhiplin și ne-am învârtit exact o oră după un loc de parcare. Agasați și între timp foarte flămânzi, ne-am dus în centru și am înfulecat la repezeală o friptură în chiflă și niște clătite, ne-am plimbat un pic prin zona pietonală, după care am pornit spre casă. 

N-am poze din Lübeck, în afară de asta care avea o lumină aparte - iar turlele din spate mi-au amintit de Hogwarts 🙂

Ei, dar ieri și azi am fost în Hamburg. În retrospect, ne întrebăm de ce ne-o fi trebuit nouă Lübeck, din moment ce avem la jumătate de oră cu metroul o splendoare de oraș, cu niște târguri de Crăciun absolut senzaționale. Da, la plural. Noi am numărat vreo cinci, dar sunt mai multe, răspândite în tot orașul.

Arhiplin și aici, desigur, însă incomparabil mai frumos. Având în vedere aglomerația, nu am făcut poze de atmosferă fiindcă nu ar fi fost reprezentative.
Iată, cam așa arată zilele astea în orașul meu 🙂 (imaginile sunt de pe site-ul dedicat, adică de aici). 

Nu că-i frumos? Dar să vedeți ce simfonie de arome și gusturi... Ne plimbam și nu știam la ce să ne oprim mai întâi. Adică de fapt eu eram cea nesigură, că jupânul știa foarte bine ce voia, fiindcă mai mâncase și anul trecut și-i plăcuse: Dresdner Handbrot, o plăcintă saxonă cu brânză topită în aluat cald și cu șuncă sau ciuperci. Este foarte gustoasă, dar e bombă calorică, motiv pentru care inițial m-am ținut departe de ea.

Însă acum serios, cât poți să reziști unui asemenea asediu? 

Aici, in the making, așteptându-și rândul la cuptor:

Și prada noastră de ieri: 

Ce pot spune - e ceva pe sistemul ”mănânc. Simt caloriile cum s-adună. Mănânc”. Nu le poți rezista, nu dacă le-ai simțit aroma. Caloriile? Să fie sănătoase, că io nu le deranjez, iaca.... 🙄

După acest efort era cazul, nu-i așa, de-o răsplată. Motiv pentru care m-am recompensat cu o clătită cu banane și Nutella. Războiul caloric continuă, caloriile marchează, Greta pierde. Vinul fiert n-a făcut decât să stingă dezmățul. A, eu mi-am luat și niște castane coapte, pentru că de ce nu. 

Astăzi am recidivat cu o frigăruie de porc, precum și o clătită cu cremă Spekulatius și cireșe. Și cu vin fiert, cum altfel. Doamne, cât e de bun. Mulțumesc zeilor că fost-a inventat.

Iată și niște imagini cu decorațiunile festive din centru. Bag seama că-s mai modeste decât în București. Așa ne trebuie, dacă n-o avem primar pe doamna Firea Sârmă-n-dos (ptiu, ptiu).

A existat și un aspect care m-a cam enervat, dar am decis să nu-l mai includ în text. N-are niciun rost. Îmi pun un punch de prune mai bine 😃 Hai noroc (sau Prost!, cum se spune pe aici) 🍻

Aventurosul demers de a-mi găsi un coafor în Hamburg

Una dintre problemele pe care le am în perioada asta (și să nu vă prind că râdeți! Vă poftesc să consimțiti la doleanța mea, cum ar spune Caragiale) constă în faptul că deocamdată demersurile de a-mi găsi un salon de coafură mulțumitor au dat chix. N-aș putea spune că am pretenții exagerate, poate chiar dimpotrivă; dar chiar și așa, deocamdată am acumulat numai ”așa nu”-uri.

Strict din punctul ăsta de vedere vorbind, trebuie să admit că în Bayreuth am fost foarte norocoasă. După câțiva ani de mers la un coafor de tipul ”bandă rulantă”, adică unde-n principiu nu aveai nevoie de programare și te smocăiau foarte repede ca să nu ții mult timp scaunul ocupat (dar era ieftin și-mi convenea), am descoperit întâmplător ”cheia de boltă”, la un salon patronat de un cuplu de turci. 

A fost perfect și dacă nu m-aș fi mutat, n-aș fi renunțat la ei niciodată. Consiliere profesionistă și orientată spre client (adică ținând cont de dorințele mele, dar și de caracteristicile părului), produse de foarte bună calitate, serviciu impecabil (numai tunsoarea dura vreo 45 de minute, cu maximă atenție la detalii), sfaturi bune care mi-au fost de-un real folos, atitudine prietenoasă... pe scurt, genul de coafor unde-ai rămâne client constant pentru tot restul vieții. 

Dar m-am mutat, deci ne-am îmbrățișat și-am plecat având inclusiv ”rețeta” pentru vopsea (pentru mine se folosea o combinație de două nuanțe), ca să pot rămâne fidelă culorii. La vreo lună după mutare, când am decis că ar fi vremea să merg din nou, am hotărât - înțelept, credeam eu - să evit orașul, unde-mi închipuiam că au prețuri astronomice și să mă orientez mai degrabă spre periferie. Dacă sunt mai modest situați, vor fi cu atât mai motivați să-și servească bine clienții, pentru ca aceștia să fie mulțumiți si să revină. 

Așa cugetam eu, debordând de înțelepciune și pragmatism 🙄 Cât de tare mă-nșelam, aveam să descopăr nu peste mult timp. Salonul pe care-l alesesem e localizat la vreo 15 kilometri de centrul orașului, într-un complex comercial. Curat, dar nu din cale-afară de luxos, deci părea să fie ce căutam. A, și bonus - pe Internet găsisem o ploaie de recenzii entuziaste, așa că aveam toate motivele să fiu optimistă. 

Coafeza care urma să se ocupe de mine (sau stilista, mă rog - ne deterăm naibii) nu puncta glorios la capitolul interacțiunii cu un nou client. 

- Da, da, aveți un ton de șaten.

(Am fost profund impresionată de perspicacitatea dUamnei. În fine...). Scot la iveală bilețelul pe care-l aveam de la draga mea coafeză din Bayreuth și detaliez: un șaten deschis, uitați amestecul, timp de acțiune cam jumătate de oră pentru rădăcini, apoi încă 20 de minute pentru uniformizare, bla-bla). Dacă nu aveți vopseaua asta pe stoc, putem folosi un echivalent, adaug eu plină de solicitudine. Ai fi zis că ea era clienta, nu eu.

- Da, da, vă aduc un catalog să vă alegeți culoarea pe care o vreți. 

- Păi știu deja ce vreau.... zic, dar vorbeam în pungă, cucoana plecase deja după catalog.

După oarece frăsuneli alegem ceea ce părea să fie culoarea mea, fac cruce cu limba să nu-mi iasă nuanța oului de rață și s-apucă de treabă. Nu mă simt deloc în largul meu, mă ustură cam tărișor pielea capului, m-a mânjit cu vopsea maro pe frunte și tâmple (unde mă ustură, de asemenea). 

Îi spun și o rog să șteargă vopseaua de pe față. 

- Vă șterg la sfârșit, nu are rost acum că oricum vă mai murdăriți (ha???) și de fapt nu vă ustură atât de tare, vi se pare. 

POFTIM? 

- Sau mă rog, poate sunteți mai sensibilă, pufnește ea agasată și mă freacă la repezeală cu un tampon umed pe frunte - nu cât să șteargă toată vopseaua, dar suficient ca să văd că m-am înroșit serios. Iau tamponul și tapotez ușor pielea, scrâșnind din dinți. Deja hotărâsem că nu mai calc pe-acolo. 

A terminat de aplicat vopseaua, e o nuanță vizibil mai închisă decât aveam eu, însă nu-mi mai făceam iluzii. După jumătate de oră se trece la uniformizare (adică se aplică restul de vopsea și se piaptănă pentru ca vopseaua să se întindă, obținându-se o culoare unitară), dar mă trage atât de tare de păr că aproape-mi dau lacrimile.

Trecem la spălat, o chestie care mie de regulă îmi place enorm - e relaxare pură, masajul acela mi se pare încununarea unui răsfăț. N-a mai fost cazul de data asta, individa n-a masat, ci a frecat cu îndârjire pielea oricum iritată de vopseaua agresivă. Am răsuflat ușurată când s-a terminat chinul spălatului. 

M-am cercetat în oglindă. Clar nu era nuanța mea, cea pe care mi-o doream, dar măcar nu arăta de speriat, deci... ok, fie.

Hai la tuns. Explic eu cum vreau - bob lung, în scări (pentru că e foarte des și nu ”cade” bine altfel), filat. 

- Da, mă rog, eu nu l-aș tunde în scări, dar cum vreți dumneavoastră. 

Aha, și dacă-ți ziceam că vreau punk și ras într-o parte mă tundeai așa fără să-ți dai deloc cu părerea? În fond tu ești expertul aici, nu eu. Bilă neagră, dar nu mai conta, măcar să nu iasă dezastru, că pe-acolo oricum nu mă mai prinde. 

Tunsoarea a durat exact 7 minute pe ceas. Ce filat, ce aranjat, țac-țac din foarfecă, bine-pa. Practic nu a tuns, a retezat. Din fericire tunsoarea de bază e una foarte reușită, așa că n-a stricat prea mult. Am suspinat amintindu-mi de draga mea turcoaică. Trei sferturi de oră pigulea, când termina arătam numai bună pentru o ședință foto la ”Vogue”. Fuse și se duse.

”Prețul se calculează pe gramul de vopsea și, desigur, manopera”. Mda, ce să zic, poate-ar fi fost frumos să informați clientela referitor la strategia de concepere a prețurilor. 120 de euro a costat și, la tratamentul de care-am avut parte, a fost jaf la drumul mare. 

Să-mi schimb strategia, cuget eu, în continuare înțeleaptă 🙄 Dacă am fost atât de mulțumită la un salon turcesc, ar fi o idee bună să caut tot turci. Identific un salon nu foarte departe de gara centrală și dacă la salonul anterior găsisem o ploaie de recenzii favorabile, aici era, ei bine, tornadă. Senzațional, nemaipomenit, minunat, fabulos și alte epitete. Taci că am noroc, zic, slăviți fie Allah și profetul, cum l-o fi chemând.

Mă cam sâcâia un aspect, totuși... Pe site nu aveau afișat niciun preț și, pentru că mai nou mă cheamă Stan-Pățitul, am zis să dau o raită pe acolo, să-mi fac o idee, să iau pulsul locului. Să nu mă mai duc la coafor ca musca la arat.

Așa că am fost sâmbăta asta în recunoaștere și sărind direct la concluzie, nu știam cum să nimeresc mai repede ieșirea. Salonul era de fapt o speluncă destul de murdară. Patronul s-a interesat într-o germană destul de aproximativă ce vreau și m-a îndrumat ”în spate, la Matilde”. 

Am dat la o parte o perdea soioasă și am intrat într-un separeu strâmt (cu doar două locuri pentru coafat), unde era înăbușitor și persista un miros înțepător de vopsea. O fată își cocea capul sub o cască de aia cu aer cald. Nu exista nicio fereastră și dacă ar fi să descriu locul acela într-un singur cuvânt, acesta ar fi ”sordid”. Antemenționata Matilde - care era acel gen de persoană vopsită blondă, cu toate că are pielea măslinie - m-a luat din prima la per tu, că doar păscuserăm curcile împreună, ce naiba.

- Ce vrei?

Ăăăă... să spăl putina? Îi spun, totuși - o programare pentru vopsit și tuns. Da, când vreau eu. I-auzi. Nu mai voiam, dar ea nu știa asta. Ca să-mi satisfac totuși curiozitatea, întreb de prețuri (pe care nici acolo nu le văzusem pe nicăieri afișate, ceea ce mi se părea dubios de-a dreptul). 

Matilde se uită cam suspicioasă.

- Păi nu știu, câte culori ai? 

Până s-apuc să mă feresc îmi pune mâna pe păr, mijind ochii. 

- Văd că te faci în două culori. 

Alo, madam, am doar una (a crescut foarte puțin, deci rădăcinile abia dacă se văd - și diferența e practic insesizabilă, dar oricum am o singură culoare!). Aparte de asta, momentul a fost penibil. Nu știu unde-a văzut ea două culori, cred că vedea dublu sau ceva. Am plecat fără să mai aflu prețul, pe care oricum a evitat să mi-l comunice. Evident, nu m-aș lăsa pentru nimic în lume pe mâna ălora, sper ca Allah și profetul să dea dovadă de înțelegere. 

Prin urmare, încă n-am un coafor stabil și habar n-am pe ce criterii ar trebui să-l caut. E clar că recenziile de pe Internet nu sunt un reper demn de încredere. Probabil o să mai caut aici, în apropiere de casă. Până una-alta, stau și cuget.