Despre birocrația germană, cu drag nețărmurit 😃

Anul viitor se împlinesc două decenii de când m-am stabilit aici, dar birocrația germană tot mă mai uimește din când în când. 

Știind că la începutul lui septembrie urma să-mi expire buletinul (cel dintâi buletin german, bitte 😎, pentru care am făcut cerere la doar o săptămână după obținerea cetățeniei) și că - potrivit informațiilor de pe site-ul primăriei - urma să dureze 3-4 săptămâni până vine cel nou, am depus cerere în iunie. 
Primul ”meh”: spre deosebire de acum 10 ani, regulile actuale îți impun să te fotografiezi fără ochelari. Explicația ar fi că software-ul biometric respinge poza, inclusiv în cazul celei mai vagi umbre sau reflexii de lumină. De asemenea, nu mai ai voie să surâzi, pentru că zâmbetul distorsionează trăsăturile feței, ceea ce face imposibilă verificarea biometrică automată. 
Rezultatul e că arăt de parcă mănânc lemne după o lună în Vaslui 😐. 

”Durează 3-4 săptămâni”, mi-a spus și funcționara. Au fost cinci. ”Pesemne că acum s-a dus s-o scoată din puț”, cum ar zice nenea Iancu.

În fine, primesc Emailul care anunță sosirea victorioasă a buletinului meu și se menționează că atunci când vin să-l iau să aduc și certificatul de căsătorie, tradus în germană. Ridic o sprânceană (metaforic spus, în viața reală nu mi-a reușit niciodată manevra), la Bayreuth nu mi-a fost cerut, deși acolo chiar ar fi avut sens, având în vedere că era primul buletin german. 
”Nouă ne trebuie”, a zis tanti.
Na, bine, luați de-aici.
Am păstrat și vechiul buletin (invalidat când l-am primit pe cel nou, prin tăiere la un colț și o gaură făcută), din nostalgie. 
Și dacă tot eram acolo, hai să depun și cerere pentru pașaport nou, că și ăla expiră în curând.  Nein, grăiește tanti, trebuie să vă faceți programare. 
”Păi pentru buletin n-a trebuit”, zic eu, cu un tupeu deșănțat.
”N-o fi trebuit, dar pentru pașaport trebuie”. 
Mno.

Își face și omul meu programare pentru pașaport, se duce azi, ”n-am făcut nimic”, zice ulterior. 
Da' aveai programare. 
Și dacă avea, ce? Te pui cu birocrația ăstora? O vorbă a nemților spune așa: dacă un copac cade în pădurea germană și nu există un formular completat în trei exemplare, copacul nu a căzut 😃. 

Aveam să aflu că problema sunt cele două prenume pe care le are; pasămite îi ceruseră și lui certificatul de căsătorie, iar acolo e scris în forma ”prenume-cratimă-prenume”; în vechiul pașaport german e scris ”prenume prenume”, fără cratimă. 
Deci nein, nu merge. Din cauză de cratimă misterioasă.
Omul meu a încercat: ”am buletin emis tot aici la voi, e cu cratimă, puneți și-n pașaport cu cratimă și sănătate”. 
(Sau ”și la mulți ani și banii pe Fernet”, ca-n sceneta cu Dem Rădulescu și Jean Constantin 🤭). 
Nein, faceți altă programare și veniți cu certificatul de naștere.
(Și acolo e cu cratimă, dar trebuie s-o vadă cu ochii lor pe ea, pe dânsa, pe cratimă 🤓).

Bine că am un singur prenume, dar sunt hotărâtă să mă înarmez cu toate documentele pe care mi le pot imagina. 
(Asta mi-aduce aminte de momentul când casa de pensii mi-a trimis un formular extrem, dar extrem de stufos, pe care să-l completez, ca să calculeze ei ce mi se cuvine din îndeletnicirile anterioare intrării pe piața muncii germane. A trebuit să completez inclusiv ce am făcut în perioada 1986-1990, deși suspectez intens că perioada aia nu va intra în calculul pentru contributivitate 🙄). 

Și-n altă ordine de idei, pentru că nu pot lăsa acest aspect nemenționat, blogul aici de față împlinește astăzi 16 ani ❤️. Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți, pentru că mi-ați rămas și să ne citim sănătoși! 🙂

O țară sănătoasă la cap

Vineri după-amiază eram în drum spre casă după ce încheiasem săptămâna de muncă și se anunța o seară banală. Asta până când omul îmi scrie că tocmai au venit pompierii, fiindcă din apartamentul unei vecine ieșea un fum gros, care se răspândise pe casa scării și detectorul de fum piuia.

Vecina nu era acasă, așa că pompierii au anunțat poliția și au forțat ușa apartamentului, în care au găsit un cățel. Bine, ceva mai mare decât un cățel (personal, cred că e labrador). Era sociabil, vioi și în stare bună, cel puțin aparent; dar locuința era plină de fum, așadar evident inhalase și el. 

Cei care erau acasă au ieșit în fața blocului (cățelul a fost prins într-o lesă a pompierilor și stătea afară cu toată lumea) până când pompierii au terminat de verificat și de aerisit locuința respectivă și holul blocului. Din ce-am înțeles au găsit în sufragerie o pungă de plastic care ardea, dar nu au menționat mai mult, așadar nu ne putem imagina ce putea să fi ars mocnit în interval de niște ore (respectiv până s-a acumulat atât de mult fum). Noi speculăm fie un powerbank care s-a aprins, fie vreo baterie supraîncălzită, dar nu știm. Și până la urmă, nu contează. Important este că nu s-a întâmplat nicio nenorocire.
Ce am mai aflat a fost că au lucrat pe 3 fronturi simultan: unul a scos imediat cățelul din casă, alții au neutralizat sursa de foc și au verificat să nu mai ardă ceva pe undeva, iar alții au montat niște perdele speciale prin care au împiedicat fumul să se mai răspândească și au deschis ferestrele.

Toate cele de mai sus mi-au fost povestite de om la telefon, în timp ce eu veneam spre casă. Între timp intervenția se încheiase și lumea revenise în apartamente. La noi era cineva în plus: ați ghicit, cățelul 🐶. Pasămite vecina încă nu se întorsese și polițiștii (în custodia cărora fusese predat de către pompieri) au întrebat cine e dispus să-l ia un pic în casă. ”Îl iau eu”, a zis jupânul, deși nu știa cum trebuie procedat cu el, având în vedere fumul pe care-l inhalase. 
Polițiștii i-au luat datele de pe buletin și au consemnat în protocoalele lor că deocamdată cățelul e la noi. 

Când am ajuns și eu, pe strada noastră încă părea să fie destulă activitate; două mașini de pompieri (voluntari), una de poliție și o ambulanță (care este întotdeauna chemată în astfel de situații, pentru orice eventualitate), toate cu semnalele luminoase încă aprinse. 

La ușă, cățelul m-a întâmpinat voios și a început să mă tragă de fular, având evident chef de joacă. După ce ne-am jucat un pic, s-a preumblat prin toată casa și a mirosit florile din vaza de pe măsuță, a înțeles că deocamdată nu e rost de plimbare și s-a culcat în hol.

”Dacă stăpâna nu se întoarce până la cel târziu nouă, căutăm un cabinet veterinar deschis și-l ducem acolo”, am hotărât. ”Nu-l putem lăsa așa peste noapte, cine știe cât de afectat e de la fum, chiar dacă el pare bine...”.

Însă n-a fost cazul. Peste vreo 40 de minute a sunat la ușă un polițist. ”Ce face cățelul?” M-am dat într-o parte ca să i-l arăt: era tot în hol, ridicase capul și privea cu cel mai viu interes, dând din coadă. 
”Îl ducem chiar acum la veterinar, am sunat la una dintre clinici și este așteptat”. Am întrebat cum va ști stăpâna (care nu se întorsese) unde îi este cățelul. ”I-am lăsat un bilet lipit pe ușă cu toate informațiile, inclusiv numărul de telefon de la clinică”. 

Și cu asta, s-a terminat. Nu știm când s-a întors vecina acasă, dar probabil biletul găsit a fost edificator. Încă n-am văzut-o pe afară plimbând cățelul, deci sper că e bine... (de cățel zic, că ea sigur n-a dormit prea bine în ultimele două nopți...). 

Am fost foarte, foarte impresionată de întreaga desfășurare. În special de felul în care au avut grijă de cățel. Mahatma Gandhi spunea că poți recunoaște nivelul de civilizație al unui popor după felul în care tratează animalele. Judecând după ce am văzut vineri, inclusiv din acest punct de vedere n-aș putea fi mai mândră de țara mea adoptivă 🖤❤️💛. 

Despre acasă și amintirea unei prăjituri 🍓

Săptămâna trecută, Andreea (al cărei blog îl citesc de peste un deceniu și pe care am avut și bucuria s-o întâlnesc personal) a scris un articol care nu doar că mi-a mers la suflet, ci m-a și inspirat. Este vorba de semnificația lui ”acasă”, din perspectiva cuiva care a emigrat de mulți ani.
Am citit, am reflectat, am evocat amintiri și trăiri sufletești.

În ceea ce mă privește, acasă este și va fi pentru totdeauna acolo unde este omul meu. Cel mai plăcut sunet din lume este acela al cheii în ușă, anunțându-i sosirea. A fost acasă și în garsoniera pe care am închiriat-o în București, și în mansarda din Bayreuth unde aveam dușul în bucătărie, și în locuințele din anii următori. Iar în apartamentul pe care l-am cumpărat sunt mai acasă decât oriunde am fost vreodată în viața asta (și aici am inclus și apartamentul din Piatra Neamț, în care mi-am trăit primii 18 ani de viață). 

Dincolo de toate acestea, Germania este țara care mi se potrivește cel mai bine și unde mă simt cel mai confortabil. Am scris mai demult un articol în care enumeram principalele motive pentru care o iubesc; și chiar dacă în unele privințe lasă de dorit (cum ar fi, mai nou, medicina preventivă, impozitarea suplimentară a celor care nu au copii și alți câțiva ghimpi), nu mi-am schimbat părerea sau sentimentele în privința ei. Scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control sunt două dintre marile probleme actuale, dar am încredere în Friedrich Merz, cel mai probabil viitorul cancelar, care a promis că va căuta soluții.
(Off topic și nu prea: ieri, conservatorii şi partidul de centru-stânga, SPD, au anunţat că au ajuns la un acord de principiu pentru formarea guvernului. Iar asta e cea mai bună veste pe care-am fi putut s-o primim în situația actuală).

Spuneam mai sus de-o amintire. Ușor naivă, aș zice, sau poate chiar mai mult decât ușor, dar pe mine mă înduioșează, în același timp confirmându-mi câteva chestii.

Era în 2006 și venisem în concediu la dumnealui jupânul. Încă nu eram căsătoriți, dar știam de-o bună bucată de vreme că vrem să ne petrecem restul vieții împreună, ceea ce făcea ca relația la distanță să fie mai ușor de dus. Și într-una din zile, am intrat să luăm micul dejun într-o cafenea. Una absolut banală, de altfel, genul de Bäckerei & Konditorei (Brutărie & Cofetărie) pe care le vezi la orice colț de stradă în fiecare oraș sau sat german).
Înăuntru mirosea bine, a pâine caldă și-a cafea proaspătă. Am luat câte un sandviș, un suc, o prăjitură și-o cafea. Fără nicio exagerare, acel mic dejun a fost pentru mine o revelație.

Sandvișul era cât se poate de simplu: o chiflă cu o felie de cașcaval și roșii. Atât, dar nici că ar fi fost nevoie de mai mult. Chifla era caldă, exact cât trebuia de crocantă și se ”împrietenise” minunat cu brânza, ușor topită datorită pâinii calde.
Cafeaua era excelentă.
Sucul era proaspăt stors, nu ”natural” de la cutie.
Dar prăjitura, ei bine... a fost o revelație.

Nu mai mâncasem niciodată ceva asemănător. Căpșunile aromate și dulci-acrișoare făceau un tandem savuros cu stratul de cremă de vanilie pe care se odihneau. Pandișpanul era fraged și cu gust neutru, lăsându-le căpșunilor și vaniliei posibilitatea de-a se pune în valoare. Per total o prăjitură într-un echilibru perfect de gusturi și texturi, care mergea la fix alături de cafea.
- Practic, nimic din ce avem pe masă nu este ieșit din comun, i-am spus omului. Dar cât de bun e fiecare în parte!
- Îți imaginezi cum e să-ți începi fiecare zi așa?
M-am gândit la asta.
- Știu că e naiv și total nerealist ce spun, dar într-o țară în care poți mânca așa ceva în fiecare zi n-ai cum să fii nefericit...
(Paranteză: evident că ceea ce zisesem era naiv și chiar nițel stupid, o știam chiar în momentul ăla. Și la fel de evident, nimeni nu mănâncă așa în fiecare zi. Însă ideea era cu totul alta și se referea mai degrabă la lucrurile simple, banale și-n același timp minunate la care puteam avea acces și pe care abia începeam să le aflu. Tot în aceeași categorie se încadra și-o apă minerală cu aromă de cireșe, ceva ce n-aș mai bea acum, dar atunci a fost și ea o revelație). 

Prăjitura cu căpșuni are și-n ziua de azi o semnificație specială pentru mine (independent de asta, continuă să-mi placă la fel de mult). Îmi amintește de momentul acela în care am întrezărit un minuscul aspect din viața de zi cu zi în această țară. Și de faptul că mi-a plăcut ce-am văzut, iar timpul mi-a dat, din fericire, dreptate.

82.5% 🖤❤️💛

Aceasta a fost prezența la vot la alegerile parlamentare desfășurate ieri în Germania. Un record absolut, cel mai ridicat nivel de prezență la un tur de scrutin înregistrat de la căderea Zidului Berlinului. O diferență remarcabilă față de 2021, când prezența a fost de asemenea semnificativă (76.4%).

Între timp, rezultatele se cunosc. Uniunea Creștin-Democrată (CDU/CSU) a ieșit pe locul întâi cu 28,5% din voturi, păstrând astfel Germania pe traiectoria europeană și Friedrich Merz, liderul Uniunii, este cel mai probabil viitorul cancelar. AfD, partidul de extremă dreapta, a ieșit pe locul al doilea, cu 20.8% - un procent foarte, foarte ridicat. Totuși, absolut nicio surpriză aici. Este un rezultat pe care sondajele îl anticipau de câteva săptămâni deja. Predictibilitatea asta e o binecuvântare; înseamnă că sondajele sunt de încredere. Răspunsurile au fost în cea mai mare parte oneste și de aceea oamenii au știut ce vine.
Și tocmai pentru că era de așteptat să fie așa, am stat cu mari emoții toată ziua. Urmăream de dimineață actualizările periodice referitoare la prezență și vedeam cum cifrele cresc și tot cresc. Nu poate fi rău, mă gândeam, dar mă temeam de fragmentarea voturilor. 

Cu mai bine de opt ani în urmă, când am devenit cetățean german, am fost îndemnată să-mi exercit proaspăt dobânditul drept de vot. Și de-atunci am făcut-o de absolut fiecare dată, cu recunoștință și cu sentimentul datoriei față de țara mea adoptivă.
Ieri însă, pentru prima dată de când votez în Germania, mi-a fost frică. Știam că voturile pentru AfD vor fi foarte multe. Întrebarea care se punea era dacă celelalte vor fi suficient de multe pentru a le contracara.
Iar poporul german s-a mobilizat ca niciodată până acum. Educația civică, simțul responsabilității și foarte probabil, teama (da, teama) i-au scos pe oameni din case și i-au adus la urne.

Ușor cu siguranță nu va fi și în primul rând se impun abordate două dintre cele mai mari probleme: scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control. Acestea sunt principalele cauze ale creșterii extremei drepte, iar Friedrich Merz promite că se va concentra să găsească soluții. Chiar dacă rezultatele nu sunt cele așteptate (CDU/CSU spera la un procent cu 3 în față), suntem totuși 14.158.432 de oameni care i-am votat. Să avem nădejde.

Indubitabil, este un progres enorm pentru AfD. Însă, cum bine a zis cineva: AfD a câștigat destul încât să nu poată fi ignorat, dar nu suficient încât să fie nevoie de el. Iar asta s-a văzut bine aseară, când Alice Weidel (lidera AfD) spunea că partidul ei ”întinde mâna” și că ea e gata să intre în coaliție cu absolut orice partid. ”Cu cine?”, a întrebat-o reporterul, ”niciunul dintre partidele mari nu vrea să se coalizeze cu dumneavoastră”. Superb 😁.

Am mai spus-o: iubesc Germania, cu toate bunele și mai puțin bunele ei. Drumul va fi lung și greu (mai ales dat fiind actualul context internațional), dar am încredere că vom răzbi. Și uitându-mă la procentul din titlu, simt că niciodată n-am fost mai mândră de cea de-a doua țară a mea așa cum am fost ieri.

Mostre din viața în Germania (18)

În ultimele săptămâni am bombănit la adresa țării mele adoptive așa cum de multă vreme n-o mai făcusem. Am mai spus-o de-atâtea ori: iubesc Germania și îi sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce ne-a dăruit, dar asta nu înseamnă că nu-mi pune câteodată răbdarea și nervii la încercare.

💰E întotdeauna recomandabil să studiezi cu atenție fluturașul de salariu, că nu se știe ce revelații mai poți avea. Asta deși e deprimant într-un fel, având în vedere diferența dintre salariul brut și ce mai rămâne după ce mâna statului greblă se făcu, vorba ceea 😒. Însă mă rog, astea sunt chestii asumate și până la urmă e parte din normalitate.
Eh, dar aseară am descoperit ceva nou. Nou pentru mine, că de fapt e-n vigoare de ceva timp, dar dacă nu m-am mai aplecat demult asupra fluturașului... Acum însă voiam să evaluez cât îmi scoate mai nou din buzunar asigurarea de sănătate, având în vedere faptul că de la 1 ianuarie s-a scumpit. Am luat la cunoștință, am zis ceva de bine iubire-adevărată având în vedere faptul că, așa cum v-am mai povestit, medicina preventivă a ajuns o glumă proastă și apoi am mai cercetat pe acolo, dacă tot mă apucasem. Ocazie cu care am descoperit că Germania te pedepsește dacă nu ai copii, mai precis îți percepe un ”supliment de solidaritate”, sub forma unui procent mai ridicat al contribuției pentru îngrijire la bătrânețe (care este diferită de asigurarea de sănătate). În aparență nu e mare, dar calculat pentru un cuplu timp de un an de zile, se adună o sumă drăgălașă.
S-ar putea spune: păi da, nu ai copii, deci statul va fi mai ”împovărat” cu tine, dacă la bătrânețe o să ai nevoie de îngrijire instituționalizată și nu ai copii care să te sprijine. Bun, de acord. Numai că mai este un amănunt: noi deja plătim mai mult statului fiindcă nu avem copii. Pasămite în Germania există șase clase diferite de impozitare, iar cei fără copii se încadrează în clase unde impozitul pe venit este mai mare.  Cu alte cuvinte, neavând copii oricum plătim mai mult Vaterlandului; se pare însă că nu e suficient și ne ciupesc și suplimentar.
Am petrecut aseară ceva timp citind pe subiect. Ia uite încă un lucru interesant, nu se face nicio diferență dacă nu ai copii pentru că nu vrei sau pentru că nu poți. Pe stat nu-l interesează motivul: începând cu vârsta de 23 de ani, dacă n-ai copii ești bun de plată. Să te-nveți minte și-n viața viitoare să faci copii, clar? 😠
M-am umplut de draci aseară pe chestia asta. Hotărât lucru, nu mă mai uit pe fluturaș în viitorul apropiat.

🛤️ Despre șantierele din sistemul de transport public am mai bombănit în repetate rânduri. Vă dau cuvântul meu că habar n-am ce tot meșteresc ăștia an după an, an după an. Fără nicio exagerare, în fiecare an (de regulă în perioada vacanțelor școlare) s-apucă de reparații la aceleași tronsoane la care au pigulit și anul trecut, și acum doi ani și acum trei ani. Am ajuns la concluzia că fie sunt la fel de competenți ca un stol de măcălendri beți mangă, fie repară șinele cu forfecuța de unghii. Una din două. Altfel nu se explică faptul că-n fiecare an se reiau lucrările în aceleași porțiuni.
Bineînțeles, lucrările astea vin de fiecare dată la pachet cu devieri semnificative de traseu, linii speciale de autobuz în loc de metrou, timp pierdut, aglomerație.
Eh, acum au izbutit-o lată. Se împlinesc cinci săptămâni de când au deviat - din nou - transportul, din cauza unor lucrări nemaipomenit de ample și de importante, în porțiuni unde au lucrat intens și-n ultimii ani. Știu bine asta, pentru că ăsta e traseul meu spre serviciu. Bun, deci meșteresc iar. Traseul metroului a fost întrerupt, obligându-ne să luăm autobuze a căror stație ar fi putut fi aproape de ieșirea de la metrou, dar de ce să le faci viața mai ușoară fraierilor care plătesc abonamente și bilete? Nein, fă stația provizorie la mama naibii, ca să-i faci să meargă și pe jos, pierzând timp și eventual ratând următorul autobuz sau metrou. Ah, și mai fă ceva: redu la jumătate numărul trenurilor, ca să-i înghesui și mai abitir în autobuze și metrouri. Exact ce trebuie în plin sezon de răceli și gripe, nu-i așa?
Una peste alta, la drept vorbind transportul public funcționează în general destul de bine. Când nu sunt lucrări de mentenanță care durează în medie 3-4 luni pe an 😏.

Salată de weekend (62)

Mai târâș, mai grăpiș, a trecut și săptămâna asta.

🎄Vineri seara am fost pentru a doua oară în Piața de Crăciun, pentru că ne mai rămăseseră de testat niște anume bunătăți și prima dată nu avuseserăm ”loc” pentru toate.
Găsit, testat, not great not terrible. Aroma se dovedește uneori a fi un fals profet. Așa a fost și-n cazul de față: mirosul era mai îmbietor decât gustul în sine. Mno, asta e. O curiozitate mai puțin. Ne-am consolat apoi cu un langoș, respectiv cu o clătită cu ciocolată albă. Suspectez că se subînțelege cine a ales ce 🤔. Ah, și aceeași persoană care a ales clătita s-a ținut și de un cornet de castane coapte, pentru că de ce nu.
Ne-am plimbat, admirat, intrat și prin câteva magazine, băut (iar) vin fiert. Nu știu ce-i pun în el, frate, că mereu e mai bun decât cel de la supermarket (care este gata condimentat, doar cât să-i dai un clocot. La târg însă are un chelcășoz în plus, probabil mai adaugă vreun oarece când îl încălzesc).
Suntem foarte norocoși, mi-am și ne-am spus de mai multe ori pe parcursul plimbării. Și foarte, foarte recunoscători. 

🖤Apoi am ajuns acasă și am citit despre nenorocirea din Magdeburg, din aceeași seară. Un medic psihiatru originar din Arabia Saudită, care locuiește în Germania din 2006, a intrat cu mașina în oamenii aflați la Piața de Crăciun.
5 morți, între care și un băiețel în vârstă de 9 ani.
205 răniți, dintre care 40 în stare gravă.
Motivele nici nu sunt relevante. Este cu atât mai tragic cu cât vorbim de un om cu studii, care trăiește de aproape 20 de ani în această țară, așadar se putea considera că s-a integrat și asimilat locului. Și totuși, vineri seara a provocat o tragedie.
Nu sunt cuvinte să descrie dimensiunea ororii. Ne-am gândit la piețele din Hamburg și am realizat că și aici s-ar putea întâmpla. Accesul mașinilor în zona căsuțelor de lemn este parțial blocat de niște bariere din material plastic, dar cine vrea să facă așa ceva nu se lasă oprit de asemenea detalii.
Aparte de asta, mă-ntreb dacă-și pune cineva problema pacienților pe care i-a tratat acest individ. Repet, este medic psihiatru. În opinia mea, toți pacienții lui ar trebui chemați la evaluare. Cine poate ști ce le-o fi plantat în minte...? Bine, ăsta e doar un gând ca atâtea altele, nici nu știu dacă din punct de vedere legal ar fi posibil având în vedere confidențialitatea pacientului etc, dar nu poți să nu-ți pui și problema asta...

🥏 Marți am avut evenimentul de Crăciun cu lumea de la serviciu - Eisstockschießen. Da, știu cum sună 😀, dar credeți-mă pe cuvânt că e interesant. Echivalentul în engleză este curling (și ăsta sună cumva 🫣). A avut loc în aer liber și diferența este că nu a fost pe gheață, ci pe o suprafață lucioasă, dar mai puțin alunecoasă. Bonus, vremea a ținut cu noi (vreo 8 grade fără ploaie - pentru decembrie în Hamburg e mare pleașcă, vă zic).
În sinea mea speram să fie la fel de fain ca bowling-ul de la Paris din primăvară, dar trăgând linie nu s-a comparat, deși ne-am distrat bine. Eram însă încotoșmănați în geci și spațiul era cam îngust, prin urmare ne-am cam înghesuit. Prestația mea n-a fost nici pe departe atât de onorabilă ca la bowling, nici măcar după ce m-am însuflețit cu o cană de vin fiert.
Cred că ar merita încercat primăvara. Alt elan ai când arunci chestiile alea fără să tragi după tine geaca și bocancii...

🙋‍♀️ Altminteri, lupt să-mi revin cât de cât din punct de vedere psihic. Mâine după munci mă duc întins la farmacie să-mi recomande oamenii ăia cea mai bună și asimilabilă variantă de supliment de magneziu. Nu știu cum de-am uitat de el, în alți ani mă apucam de cură încă din octombrie (când știam că se apropie perioadele dificile), dar acum iau doar vitamina D și de amicul magneziu uitasem cu desăvârșire.
Între timp, fac ce pot: mai un Harry Potter, mai un Zubin. Celui din urmă chiar s-ar cuveni să-i cer scuze, fiindcă a fost leacul meu de suflet ani și ani la rând, iar acum l-am uitat. Însă l-am regăsit unde-l lăsasem iar el, bun și generos cum îl știm, mi-a readus un dram de liniște sufletească și de bine interior 😊. Sper ca în martie să-l regăsesc în spațiu și timp real, la concertul pentru care ne-am luat bilete... 

Vă doresc o săptămână cât mai bună și spor la pregătiri! 🙂 Ne citim zilele următoare.

De ce ți-ai face din Germania chip de lut? (rant)

Am mai povestit pe aici despre faptul că nu înțeleg motivul pentru care mulți români par să deteste visceral Germania, de cele mai multe ori fără să aibă idee despre ce presupune traiul în această țară. Nu mai reiau subiectul. Am renunțat să mai încerc să-i înțeleg și nici nu intenționez să mai dezbat ceea ce, până la urmă, nu-și are rostul.

În schimb mă miră cei de la polul opus, respectiv cei care par să fi idolatrizat cumva Germania și acum se declară dezamăgiți.
”Oh, dar n-am fi crezut că și-n Germania sunt ambuteiaje pe autostradă”.
”Pfff, dar cine și-ar fi imaginat că trenurile și metrourile au întârziere”.
”Sistemul lor social nu mai e atât de puternic ca odinioară”.
”La tot pasul te împiedici de șantiere stradale interminabile”.
”Sistemul de sănătate nu încurajează prevenția și tinde să se concentreze tot mai mult pe latura profitabilă”.

Etc etc etc. Toate cele de mai sunt sunt adevărate și nici prin cap nu mi-ar trece să susțin contrariul. De altfel, niciodată n-am spus că Germania ar fi o țară perfectă; cât de naivi sunt cei care se declară ”dezamăgiți” că vai mie, nemții așa și pe dincolo? Nu tot oameni sunt? Există vreun motiv de a-i suspecta că-n ei se ascunde vreun Superman undercover?

N-am prins Germania tocmai în perioada ei de strălucire, ci am venit aici în prag de criză economică. S-ar fi zis că dat fiind contextul nu-i ușor să-mi placă țara asta, dar poate tocmai faptul că am cunoscut-o în vremuri mai dificile m-a vindecat rapid de idealism. Am văzut-o și continuu să o văd în mod realist.

Serios, de ce-ai fi surprins de traficul aglomerat, sau de disfuncționalitățile și nedreptățile din mediul social? Mai corect spus, de ce n-ar fi și astea parte din cotidian?

Nu este o țară ideală și sunt încă multe aspecte care-ar putea fi îmbunătățite. Definitoriu este modul în care se încearcă gestionarea lor, iar în privința asta nu se poate spune că oamenii nu se străduiesc.

Rant over 😀.

Mostre din viața în Germania (17)

Ieri seară am participat, pentru prima oară de când ne-am cumpărat apartamentul, la adunarea anuală a proprietarilor. Până acum s-a dus jupânul de fiecare dată, dar anul trecut mi-a zis de cum a ajuns acasă: ”la anu' te duci tu!”
Păi nu mi-s și eu proprietară? Rezon! Unde mai pui că eram și curioasă de chestia asta.

Adunarea se organizează în fiecare an și este prezidată de trei persoane: doi dintre ei fac parte din asociația care administrează complexul de clădiri de care aparținem și cel de al treilea este unul dintre proprietari (as it happens, e o vecină din blocul nostru, foarte responsabilă și implicată în viața comunității). Comitetul este ales prin vot, dar din câte știu nu există o regulă fixă care să definească frecvența acestor alegeri; de când suntem noi aici, componența este aceeași.
Data adunării e comunicată în scris, cu vreo câteva luni înainte și tot atunci se face cunoscută și agenda. Te duci așadar pregătit, știi dacă vrei să întrebi sau să pui în discuție ceva anume, ai timp să te documentezi dacă e nevoie. În cazul în care nu poți ajunge, ai posibilitatea să delegi un reprezentant dintre ceilalți proprietari, care va vota în numele tău hotărârile incluse pe agendă. Invitația trimisă prin poștă include și un formular în acest scop, care trebuie semnat de ambele persoane (reprezentantul și cel reprezentat).

A fost o ocazie bună de-a mai socializa puțin cu vecinii și-a face schimb de experiență pe teme de interes general. Adunarea este luată foarte în serios, pentru că ai ocazia să te pronunți cu privire la o serie de probleme care țin atât de traiul în comun, cât și de confortul individual. De exemplu, la o astfel de adunare s-a decis acum câțiva ani trecerea la sistemul de încălzire cu pompe de căldură, sau renovarea balcoanelor (asta a fost dinainte de-a ne muta noi, am găsit balconul gata renovat).
Se discută, se supune la vot, se prezintă și se analizează trei oferte de preț și se alege varianta cea mai avantajoasă. Noi considerăm că deciziile majore de până acum sunt foarte bune. Balcoanele sunt solide și arată excelent și pompele de căldură își fac de minune treaba de doi ani încoace (iar costurile, pe care am ales să le plătim în rate - fiecare proprietar a optat pentru soluția care-i convenea mai mult - se vor amortiza în anii următori. Ca să nu mai spun că s-a primit și o subvenție de la stat pentru asta).

Printre altele, aseară s-au discutat, despletit și răsfirat cheltuielile de întreținere de anul trecut, s-a votat dacă să se permită montarea de panouri solare pe balcon pentru cei care-și doresc așa ceva (desigur, numai cu firme specializate, care trebuie aprobate în prealabil de acest comitet), s-au analizat cheltuielile de întreținere prognozate la finalul lui 2024 și s-a puricat prestația administratorului. Este curățenie pe casa scării în toate blocurile din complex? Spațiul verde e îngrijit corespunzător? Copacii sunt toaletați? În anotimpul rece se curăță trotuarul și aleile ori de câte ori e necesar, pentru a nu exista riscul alunecării?
Toate acestea se plătesc, de către proprietari sau chiriași. E normal să se analizeze dacă serviciile primite sunt pe măsura costurilor. Și da, sunt.

În perioada următoare vom primi prin poștă protocolul întâlnirii, care include toate hotărârile luate. Dacă bine mi-aduc aminte, când ne-am mutat am primit, de la de-acum foștii proprietari, protocoalele ultimelor trei adunări anuale.

Am ajuns acasă obosită, dar cu mulțumire sufletească. Astfel de întruniri îți dau un sentiment de bine; știi că se ține cont de părerea ta, evaluezi serviciile care ți se oferă și, în același timp, ai responsabilitatea de a vota pentru ceea ce consideri adecvat. E o rotiță dintr-un angrenaj și de asemenea este, dacă pot spune așa, încă un exemplu care arată de ce sistemul german funcționează, în ansamblul său.

Experiența unui meci la Euro 2024

Să tot fie vreo trei ani sau chiar și mai bine de când omul meu adusese vorba pentru prima dată de Campionatul European din 2024, despre care se știa că va avea loc în Germania. ”Cu siguranță vor fi câteva meciuri și la Hamburg și dacă prindem bilete, mergem”. 
Avem stadionul foarte aproape de casă (la patru stații de metrou), așa încât, spre deosebire de mulți alți oameni care au venit din alte orașe sau chiar din alte țări, noi nu aveam de rezolvat decât problema biletelor.
Speraserăm că vom avea un meci al României aici, dar n-a fost să fie. Chiar și așa, aflând unde urmau să aibă loc cele trei  meciuri din grupe (München, Köln și Frankfurt), ne-am înscris la tragerea la sorți pentru dreptul de-a cumpăra bilete. Mda, și aici ca la Concertul de Anul Nou de la Viena, haștag #SăLeFieDeCap.
Ghinion, n-am câștigat (n-avem noroc la tragerile la sorți, nici eu nici el) și o vreme părea că-și luase gândul.

Însă după cum s-a dovedit ulterior, n-a fost cazul. Ideea continuase să-l bântuie în tot acest timp. Cum, își zicea, avem stadionul la o zvârlitură de băț și nu ne ducem la meci? Și a tot căutat soluții. Cred că era prin aprilie când mi-a povestit că există posibilitatea de a cumpăra bilete la unele meciuri, de la oameni care le comercializau pe eBay. Ne-am gândit o vreme cum să procedăm: încercăm să mergem la un meci al României? Având în vedere locațiile, ar fi trebuit să ne luăm liber fie eu, fie el, fie amândoi (chiar și pentru meciul de sâmbătă, el ar fi trebuit să-și ia o zi de concediu având în vedere că duminică a avut slujbă, ca de obicei). Mai era și departe, se punea și problema cazării... Prin urmare, și-a limitat căutările asupra meciurilor din Hamburg și-a găsit bilete la meciul dintre Cehia și Georgia, care a avut loc sâmbătă începând cu ora 15:00. Ne-am spus că vrem să avem experiența unui meci la Euro, chiar dacă nu e vorba de România sau de echipe ”galonate”.

Cumva, toate s-au potrivit. Tipul care vindea biletele voia să scape de ele cât mai repede pentru a-și cumpăra altele, drept pentru care le-a vândut la prețul de achiziție. Locurile au fost foarte bune și ne-am dus cu multă curiozitate și spumoasă nerăbdare (jupânul mai mult decât mine, la drept vorbind 🤫).

Organizarea a fost ireproșabilă. Foarte multă poliție (desfășurată de la stația de metrou și până la stadion, în jurul acestuia și în interior), precum și numeroși voluntari care îndrumau spectatorii. Multe locuri de unde puteai cumpăra de băut, hot dogs și Brezel, câteva standuri cu suveniruri. Prin urmare, cozile erau scurte și mergeau repede.

Am dat o raită (stadionul este-n așa fel construit încât îl poți înconjura complet fără să ieși din clădire), am luat o Cola și o bere și ne-am ocupat locurile. Mai erau scaune libere, dar stadionul a fost ocupat în proporție de, aș estima, 95% sau chiar puțin peste.

Festivitatea de începere a meciului și momentul imnurilor au fost impresionante. Dacă am fi știut să cântăm și noi cu ei, momentul ar fi fost și mai emoționant de atât.

Să vezi zeci de mii de oameni în picioare, cântând imnul țării tale, trebuie să fie absolut copleșitor. Emoția lor ni se transmitea și nouă și nu o dată ne-am întrebat cum ne-am fi simțit dacă una dintre cele două echipe ar fi fost România.
Galeriile erau oarecum împărțite pe sectoare, dar fanii erau și amestecați - și nu a rezultat niciun incident, toată lumea s-a comportat civilizat, deși în răstimpuri se răcnea cu patos. Mno, la meci ca la meci.

A fost o atmosferă extraordinară. Amândoi eram lost in translation, nu înțelegeam o boabă din ce strigau suporterii, dar nu conta. Era o energie incredibilă și practic nu mai era nevoie de cuvinte.

Chiar fără a fi implicat emoțional, simțeai că te prinde momentul și nu-ți poți lua ochii de la ceea ce se întâmplă pe teren. Tumultul mulțimii era copleșitor. Am ținut cu Georgia, din simpatie pentru că sunt pentru prima dată la un turneu final. Dar i-au călărit cehii tot meciul, mi s-a strâmbat gâtul că mă uitam numai într-o parte fiindcă vreo 70% din timp s-a jucat în jumătatea de teren georgiană. Însă chiar și așa, scorul mi se pare o realizare pentru georgieni. Am aplaudat când au dat gol din penalty de aproape-mi ieșea foc din palme.

Și da, l-am întrebat pe om ”da' de ce penalty, că n-a faultat în careu”. Nu, dar a fost henț în careu, zice. Aaaa, bun, am priceput. (Ăsta ar fi momentul când puteți să-mi admirați elevatele cunoștințe, mulțumesc foarte mult 😀).

Vai, da' chiar așa, cât pe ce să uit să vă povestesc. Țin să vă informez că un fapt nemaipomenit, formidabil, magnific și mai cu seamă uniiiiiic petrecutu-s-a.

Prieteni, am înțeles ce înseamnă ofsaid.
Cu adevărat, am percutat 💡💡💡

Nu de la meciul ăsta mi se trage revelația (aici n-au fost ofsaid-uri), ci de la Scoția-Elveția, de miercurea trecută. Pfiii, mândră mi-s de mine, nici nu pot să vă spun, cred că așa trebuie să se fi simțit Columb după ce-a descoperit America.
Glumesc, silvuple. Și totuși. Sunt ani de zile de când se încearcă din răsputeri a mi se explica. Inclusiv cu desene, inclusiv cu suporturi de pahare pe post de jucători. Nu s-a prins neam. A trebuit s-o comită Ndoye și să se reia faza în relanti ca să se pogoare, în sfârșit, străluminarea ⚡⚡⚡.

Revenind la meciul de sâmbătă. În pauză am vrut să facem un refill de Cola, dar vânzătoarea ne-a spus că nu are voie să pună Cola în paharele cu sigla UEFA, ci doar apă sau bere. Beats me dacă pricep, doar când am cumpărat înainte de începerea meciului mi-a pus Cola-n el fără probleme. De ce nu-l puteau umple a doua oară? Nein, că UEFA așa și pe dincolo 🙄.

Te pomenești că lu' doamna UEFA i-o fi plăcând berea și nu știe cum să spună, am concluzionat noi și am luat bere, ce era să facem. Una era suficientă pentru amândoi (și avea alcoolemie redusă, 2,8%. Cică așa se servește pe stadioane). Am poștit-o cu succes în repriza a doua. Repriză care-ar fi putut să se încheie istoric, dar la ultima fază un jucător georgian a șutat peste poartă. Minimal, însă destul cât să treacă peste și să bage-n boală toți suporterii.

Aceasta a fost experiența noastră la Campionatul European 2024 în spațiu și timp real, una frumoasă, pentru care suntem recunoscători și de care ne vom aduce aminte cu plăcere 🙂.

Nu pot încheia înainte de a-mi încuraja ambele țări.
Hai România! 🇷🇴 Deutschland über alles! 🇩🇪

Despre biserica evanghelică-luterană, din experiența personală

După cum poate vă veți fi dat seama despre mine, eu sunt un om credincios, dar nu habotnic. Respectiv cred în Dumnezeu, mă rog, dar nu merg cu regularitate la slujbe și nu pun semnul egal între biserică și Dumnezeu. Ca să fie clar cum stau lucrurile, io-s aia care acum vreo 13 ani a oripilat lumea în curtea Mănăstirii Argeșului, când m-am mirat cu glas tare de multitudinea de tarabe unde se vindeau tot felul obiecte zice-se religioase, multe dintre ele de-un kitsch înfiorător (vă mai amintiți ilustratele alea unde se schimba imaginea când le mișcai într-un anumit fel? Chinezești cred că erau, în mare vogă prin anii '80. Eh, inclusiv din astea aveau. Cu Arsenie Boca 🫣). Și nu doar că m-am mirat, ci am și bombănit ”ce-i cu toate astea? Iisus a alungat negustorii din templu...”, de mă țistuia taică-meu, panicat că-l fac de râs sau ceva 🙄.

Duminica trecută l-am însoțit pe omul meu la slujba religioasă, în biserica unde este cantor. Nu merg de regulă, nu am răbdare și nici nu-mi stă în obicei, dar o fac de fiecare dată când susține vreun concert sau are o piesă de teatru ori un musical cu și pentru copii. Sunt minunați piticii, nu încetează să mă surprindă 🙂. 
De data asta, au pus în scenă musicalul ”Daniel în groapa cu lei”. Atât de bine au jucat și cântat ăia mici, iar piesa a fost adaptată pentru ei - de exemplu, ca să le dea ceva de cântat și celor cinci lei 😀, omul meu a făcut o modificare introducând primele versuri din ”The Lion Sleeps Tonight” și au cântat, acompaniați de el la pian.
Nu știu dacă vă amintiți, în decembrie vă povesteam despre spectacolul de Crăciun, în care am făcut referire și la un băiețel care l-a interpretat pe Iosif; puștiul acela mi-a intrat la suflet prin talent, carismă și vocea foarte frumoasă pe care o are. În piesa de duminica trecută, fratele lui (mai mic cu vreo 3 ani) l-a interpretat pe Daniel și dat fiind rolul principal, a avut și două solo-uri.
Doamne, cum a putut cânta și el, ăsta mai mic. Ce voce melodioasă, ce-a mers la inimă... 🙂. După ce s-a încheiat piesa, am schimbat o vorbă cu mama lor. Am felicitat-o, i-am mulțumit pentru ce ne dăruiesc băieții ei (le-aș fi spus lor personal, dar sunt sfioși, se țineau departe de adulți 😊) și am adăugat: ”sper să-i revăd pe amândoi în piesa de Crăciun”.
”Cum să nu”, mi-a răspuns ea, ”s-au trecut primii pe listă!”.

Aici voiam să ajung, de fapt. Până să-mi urmez omul în Germania, nu știam mai nimic despre biserica evanghelică-luterană. Merg ocazional la slujbe (de Crăciun, de Paști sau când sunt evenimente adiacente, precum duminica trecută), ocazional stau de vorbă cu preoții sau cu membri ai parohiei și mi-am făcut idee. Are multe puncte comune cu ceea ce cunosc eu din religia ortodoxă (ca un exemplu, la fiecare slujbă se rostesc Crezul și Tatăl Nostru și predica se întemeiază pe Biblia pe care o cunoaștem și noi), dar îi consider mult mai... cum să spun, mai puțin îndoctrinați, mai deschiși la minte, mai înclinați să accepte binefacerile științei, pe care nu o văd ca pe un rival așa cum fac alte biserici (am fost eu însămi la o slujbă la care preotul, în încheiere, a menționat că Dumnezeu a îngăduit omenirii cunoașterea) și de asemenea, mai puțin aroganți: niciodată n-am auzit preoții spunând că ”religia noastră este cea mai bună”, cum l-am auzit pe un preot ortodox; și-am vorbit cu mai mulți...

Îmi place, de asemenea, modul în care sunt concepute slujbele duminicale. Se alege din timp o temă (care i se comunică și cantorului, pentru ca acesta să selecteze cântecele care i se par adecvate; există o carte de cântece și fiecare biserică deține un număr de exemplare, care se distribuie participanților la slujbă), preotul își scrie predica pe care o rostește liber și de fiecare dată, în cadrul predicii se fac și referiri la subiectele de actualitate internă și internațională și interes public. Duminica trecută de exemplu, preoteasa a încheiat predica prin a îndemna lumea, în mod subtil, să iasă la vot.
(Da, preoteasă am zis; și ea nu este soția preotului, ci preoteasă cu studii de Teologie și drepturi depline. O altă diferență față de bisericile ortodoxă și catolică este că aici femeile nu sunt marginalizate, ci sunt tratate la egalitate cu bărbații).
Pe lângă asta, biserica evanghelică se implică în mod activ și transparent în sprijinirea celor în nevoie. Există un comitet ales prin vot care se ocupă (și) de asta.

Apreciez mult felul în care sunt integrați copiii - cor (unde se cântă cântecele pentru copii și cei mici se antrenează în jocuri), piese de teatru, musical-uri, grup voluntar de cercetași care au tot felul de activități în aer liber șamd. Nu sunt aduși cu forța, nu se încearcă îndoctrinarea lor, nu sunt amenințați că ”se supără îngerașul” dacă nu fac aia și nu dreg cealaltă.

Un alt aspect pozitiv este că... aici nu se dă șpagă la preoți, dom'le. În România e ceva de groază. Cei mai mulți cer șpagă și dacă vrei să afli ”cât se dă”, ai o neprețuită sursă de informare în ”doamna de la lumânări”. Că e cununie, botez sau înmormântare, se dau bani nefiscalizați preotului și desigur, să nu uităm de ”domnul dascăl” că nu se face, mă-nțelegi... Și mă rog, dacă unii țin musai să dea, asta e; dar există preoți care condiționează actul religios de suma de bani primită, iar asta mi se pare odios de-a dreptul.
Aici s-a reglementat simplu și clar: contribuabilii plătesc impozit bisericii. În mod cât se poate de legal și transparent, adică li se reține din salariu. Sistemul este folosit și de biserica catolică. Dar mulți oameni aleg să părăsească biserica, fiindcă nu vor să mai plătească impozit. Eu nu sunt membru contribuabil și nu știu exact ce consecințe ar avea la o adică, însă ce-i drept nici nu m-a preocupat aspectul.

Dacă ar fi să menționez și ceva care... nu că nu-mi place, dar în care nu mă regăsesc, este faptul că bisericile au construcții foarte moderne, în care personal nu-mi regăsesc deloc latura spirituală. Nu au icoane așa cum le știu din bisericile ortodoxe; de Paști spun și ei ”Hristos a înviat, Adevărat a înviat” (Christus ist auferstanden, Er ist wahrhaftig auferstanden), dar nu au cântarea ”Hristos a înviat din morți” și nu regăsesc sentimentul acela de profundă spiritualitate din biserica ortodoxă... Ar mai fi câteva exemple din categoria asta, dar ține de particularitatea acestei biserici și, oricum, eu Îl regăsesc pe Dumnezeu în suflet.

Mostre din viața în Germania (16)

La drept vorbind e cam impropriu spus ”mostre”, fiindcă de data asta se referă exclusiv la domeniul medical. (N-am pățit nimic, doar m-am umplut de nervi. Și-o să-mi schimb medicul ginecolog).

🩺 Am mai scris și cu alte ocazii, medicina preventivă a ajuns un fel de glumă. Și una deloc amuzantă. Nu știu cum era acum 25-30 de ani, dar în ziua de azi, ca om sănătos și fără istoric familial încărcat din punct de vedere medical, nu poți face vreo analiză preventivă decât dacă plătești. Ceea ce mi se pare o porcărie, fiindcă sumele respective pot însemna foarte mult pentru o familie (de exemplu 80-90 € o ecografie mamară, 110-120 € un control dermatologic - noi pe vremuri mâncam 3-4 zile cu 100 de euro amândoi, inclusiv cu oarece delicatese și cafea. Banii ăștia pot conta mult). Aaa, dacă te îmbolnăvești, au grijă de tine. Dar am sentimentul că sistemul nu te sprijină cu nimic să nu ajungi în situația asta, să previi. Colegii mei născuți aici spun că nu era așa înainte. Fost-ai lele, sau cum era... 

🩻 Și asta am mai scris: medicina tinde să devină tot mai mult o afacere. Vrei o analiză ca asigurat al Casei de Sănătate? Poftim programare peste 3 luni. Ai asigurare privată sau îți plătești singur investigația? Ce e azi, miercuri? E ok dacă vă programăm vineri dimineață, Herr Otto sau Frau Helga? Păi fmm, scuzați-mi franceza.... 🤬🤬🤬.
Bănuiesc însă că situația se schimbă dacă ești urgență medicală. Dar de ce trebuie să se ajungă până acolo? Nu există resurse? Să fim solemni, e plin de cabinete medicale și clinici care au contract cu asigurările publice de sănătate.

😷 Și, de asemenea, și asta am mai povestit: eu am o coastă de drac. Mă rog, cam nedrept să-i spun așa, că e absolut inofensivă și a fost ”creată” de organism în mod compensator, ca să umple un spațiu rămas gol după intervenția radicală din adolescență. Știu că o am de prin 2009, am cercetat-o cu regularitate la controalele periodice, ne-am salutat și la CT, și de vreo două ori la RMN. E neschimbată și nu mă deranjează cu absolut nimic.
Am avut același medic ginecolog timp de 12 ani; o doamnă doctor cu adevărat deosebită și cu mare drag îmi amintesc de ea. O doctoriță bună, meticuloasă, dedicată, grijulie și foarte apreciată. ”Dar ce mă bucur că ați venit iar să mă vizitați”, îmi zicea când mă vedea la controlul anual, de parcă venisem să sporovăim la o cafea și nu să vorba ceea 🫣.
Mutându-mă la Hamburg acum aproape cinci ani și găsindu-mi alt ginecolog (tot femeie), i-am pus în brațe toate rezultatele celor mai recente analize făcute la ultimul control în Bayreuth. Mhm-hmmm, totul ok, nimic ieșit din comun, a conchis (chestie care m-a surprins oarecum, adică eu chiar am niște particularități care ar trebui să incite măcar curiozitatea unui specialist care mă vede pentru prima dată, dar mi-am zis că asta e, medic într-o metropolă fiind, o fi văzut multe ciudățenii în cariera ei. Mai ales că se apropie de 60 de ani, deci are experiență. A fost și ăsta un criteriu în baza căruia am ales-o).
Am continuat să merg la ea până săptămâna trecută când, la controlul periodic, a dat peste coasta de drac.
- Aveți ceva ciudat, blabla.
- Nu-i nimic ciudat, zic relaxată, e chestia care așa-și-pe-dincolo și de care v-am povestit, cred că ați mai văzut-o, v-am arătat și analizele etc.
- Nein, că nu mi-ați zis, n-o aveați până acum și în analize nu apare.
Hai nu serios! Liebe Frau Doktor, știu de ea de prin 2009 și tot de atunci e documentată. Crezi că la controalele anterioare se juca de-a v-ați ascunselea sau ce?
- Nu apare, n-o aveați, analizele de la fostul medic pe care le-ați adus sunt arhivate și mai bine sunați la cabinetul respectiv să mi le trimită ei să compar.
Splendid! 😠
Mi-a dat trimitere la RMN și mormăia ceva și de investigații suplimentare.
Am lăsat-o să pască și-am plecat plină de nervi. Cum, frate. La controalele precedente unde te uitai? Pe pereți? Și ce dacă analizele sunt arhivate, ți-e lene să le cauți sau ce.
Ajunsă acasă, m-am pus pe căutat cabinete de radiologie sau clinici, pentru RMN. Găsit o mulțime. Dar din mulțimea asta, vreo două treimi nu acceptau decât pacienți cu asigurare privată, sau plătitori. Adică exact ce vă spuneam mai sus.
Până la urmă am reușit să mă programez pe 3 mai, noi fiind în februarie. Magnific.
Între timp am sunat și la cabinetul fostei doctorițe. Ce să vezi, într-un cabinet micuț dintr-un oraș de provincie nu aveau documentele ”arhivate”. Le-au găsit efectiv în 2 minute. Încă un minut ca să le transmită direct la cabinet, ale cărui date le dădusem, și gata.
- Mulțumesc, i-am zis fetei de la telefon, și să știți că niciodată n-aș fi schimbat cabinetul dacă nu m-aș fi mutat din oraș....
A râs, mi-a mulțumit, ne-am dorit reciproc o zi bună și la revedere.
Seara m-a sunat cucoana mea și pentru că nu am răspuns, mi-a lăsat mesaj. Daaaa, am primit analizele de la fostul cabinet și e totul ok, nu e nimic în neregulă, ce aveți e neschimbat și deci inofensiv, nu trebuie să mai faceți niciun RMN, vă aștept data viitoare la control.

Aha, vezi să nu. După o abordare atât de superficială, poți să m-aștepți tu mult și bine.
Am anulat programarea la RMN. Trei luni, auzi tu...

Nicio grabă momentan, dar mă documentez și de data asta caut mai aproape de casă, nu în buricul târgului.
Între un medic la vreo 55-60 de ani, foarte ”galonat” și o doctoriță de vreo 35 de ani, ambii cu sute de recenzii elogioase, voi pe care l-ați alege?

Adevăratul Crăciun este acela al copiilor

Mă tot frăsuneam și nu știam ce, sau despre ce să scriu astăzi. Convenționalele urări mi se păreau banale, însă nu era vorba numai despre asta; chiar dacă am încheiat pregătirile și ne-am decorat locuința, personal nu mă simțeam tocmai în spiritul Crăciunului.

Dar în seara asta am fost la tradiționala piesă de teatru pusă în scenă la biserică de către corul de copii dirijat de omul meu. În germană i se spune Krippenspiel și este nelipsită la slujba de Crăciun. Merg în fiecare an și sunt de fiecare dată foarte impresionată de cei mici, însă anul ăsta am fost, parcă mai mult decât oricând, sub vraja lor.

Cu o durată de aproximativ jumătate de oră, piesa aceasta - al cărei subiect este nașterea Lui Iisus și sosirea păstorilor și a magilor la ieslea din Betleem - reprezintă unul dintre evenimentele esențiale ale acestei mari sărbători. Copiii se pregătesc săptămâni în șir, de fapt repetițiile încep de prin octombrie. Rolurile se împart cu atenție, urmărindu-se nu numai să alegi bine interpreții, ci și să nu rănești orgolii; în fond, nu pot fi decât o singură Maria și un singur Iosif, iar tu ai în cor 22-23 de copii, mulți dintre ei dorindu-și rolurile principale. Cumva se reușește de fiecare dată ca toți copiii să fie mulțumiți de rolurile pe care le-au primit, întorcându-se cu entuziasm în piesă și anul următor.

Îi priveam în seara asta și simțeam că nu mai pot de dragul lor. Am avut tot timpul un zâmbet pe față și m-au încărcat cu enorm de mult bine. Vârsta medie a grupului este de 7-8 ani, aș spune (cea mai mică e o ghindoacă blondă absolut adorabilă, în vârstă de 5 ani, care azi a avut rolul unui înger și cel mai mai mare este un băiat de 12 ani, pe care-l știu din anii anteriori și de care efectiv sunt îndrăgostită; astăzi l-a interpretat pe Iosif. Este un puști superb, cu o voce joasă, talentat și deosebit de expresiv. Mi-a intrat la suflet. Nu mai am demult nostalgia ”dacă aș fi avut și eu copii...”, dar dacă mi-ar fi fost dat, aș fi fost foarte fericită cu un asemenea băiețel).
Toți își învățaseră foarte bine rolul, erau implicați și serioși, asumându-și fiecare cu responsabilitate treaba pe care o avea de făcut. Au jucat splendid. Era minunat să-i privești cât sunt de atenți, cât de mult le place ceea ce fac și, mai ales, cât de atenți sunt unul la altul și cum se susțin reciproc. A uitat unul dintre povestitori (trei la număr) să intre? Colega de alături îi dă un ghiont. Una dintre fetițe e-n reverie și nu se dă la o parte ca să facă loc magilor? Colegul e pe fază: o apucă mai mult sau mai puțin discret (😀) de mânecă și-o trage după el. Erau pur și simplu adorabil de spontani și deopotrivă atenți și implicați.

O mențiune specială pentru felul în care a fost integrată o fetiță care are o formă de retard psihic, dar care altminteri este foarte zglobie și conștiincioasă. Anul trecut nu a participat la piesă pentru că era bolnavă. Își dorea mult să joace. Sfătuindu-se cu o colegă de-a lui, omul meu a hotărât să-i dea un rol activ, ca să simtă cu adevărat că joacă în piesă, dar în același timp să nu-i pună probleme de natură să o streseze. Ea a fost îngerul care spune ”bucurați-vă, Iisus s-a născut!” (fraza fusese ceva mai lungă, de fapt) și s-a descurcat excelent.
M-am bucurat pentru ea. Încă și mai mult m-am bucurat văzând cum o tratează ceilalți copii: foarte ocrotitori, foarte atenți cu ea - dacă rămânea în urmă la vreuna din intrările sau ieșirile de pe scenă era mereu vreun coleg s-o călăuzească și s-o ajute, în timp ce cântau cu toții cei de lângă ea erau atenți să-i lase un pic mai mult spațiu personal (este important pentru ea, din ce mi-am dat seama) și în ansamblu erau foarte grijulii, păstrând în același timp o atitudine echilibrată și astfel nelăsând nicio clipă impresia că fetița ar fi neajutorată.
Am fost foarte, foarte impresionată să asist la asta. Acești copii au toate șansele să devină niște oameni de toată isprava.

Atât de multă puritate, inocență și emoție autentică au dăruit copiii în seara asta, că mi s-a umplut sufletul de bucurie.
Acesta, mi-am spus, este adevăratul Crăciun. Fără brizbrizuri comerciale, fără fraze seci și convenționale, fără conformisme doar pentru că trebuie.
Crăciunul este bucurie pură, este speranță, este împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu omenirii.
Crăciunul este în ochii fiecăruia dintre copiii care au jucat astăzi în piesa de teatru despre nașterea Lui Iisus.

Mi-e sufletul plin de recunoștință pentru omul meu, pentru tot ceea ce ni s-a dăruit și pentru tot ceea ce trăim.

Să aveți un Crăciun cu tihnă și bucurie, dragilor 🙂.

Cele mai răspândite tradiții de Crăciun sunt provenite din Germania

Sunt deja mulți ani de când încerc să-mi ”reabilitez” Crăciunul, compensând pentru ceea ce nu am avut în alte vremuri; dacă mă gândesc la ce spunea Octavian Paler (”ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată”), nu știu în ce măsură mi-a reușit asta. Ce știu este că nu mă voi opri din a încerca să găsesc ceea ce în copilărie nu știam că am căutat. În spiritul acesta, cu bucurie țin cont de tradiții; deși, după cum se va vedea, nu chiar de toate.
Dar știați pentru cât de multe dintre ele avem să le mulțumim nemților?

Coronița de Advent

Nu auzisem despre asta până să emigrez și mi se pare un obicei foarte frumos. Este alcătuită din 4 lumânări care se aprind pe rând în fiecare duminică începând cu luna decembrie (perioadă numită Advent). Aprinderea lor succesivă simbolizează apropierea nașterii Lui Iisus și victoria luminii asupra întunericului (din acest motiv se aprind de obicei fie în zori, fie la lăsarea serii, pe întuneric).
Fiecare lumânare are semnificația ei religioasă. Prima este lumânarea profetului (anunțându-se sosirea Lui Iisus), a doua este a Betleem-ului, cea de a treia lumânare este a păstorilor și cea din urmă este a îngerilor.

Este un obicei frumos, provenit de la Biserica Evanghelică și preluat între timp și de Biserica Catolică din spațiul european. Se pare că tradiția coroniței de Advent s-ar fi născut chiar în Hamburg, în secolul al XIX-lea 🙂.
Noi nu ne-am luat și nu știu exact de ce. Tot îmi spun că anul viitor iau și mereu mă iau cu altele. Poate nu mai uit, fiindcă mi se pare un simbol îmbucurător și dătător de speranță.

Târgul de Crăciun

Nu știam că e tradiție germană (provenită, se pare, din Evul Mediu, cel dintâi târg de Crăciun fiind organizat la Dresda în anul 1434). Deci le putem mulțumi nemților, pe care de altfel mulți îi consideră seci și anoști, pentru acest obicei între timp răspândit în întreaga lume.
De prisos să spun că nu-l ratăm în niciun an.
Pentru mine, primul Târg de Crăciun a fost în 2005, la Köln.

Cel dintâi Crăciun cu omul meu. Cana în formă de cizmuliță o am și-n ziua de azi 🙂.

Bradul împodobit

Este o tradiție ceva mai recentă decât cea a târgului (are ”doar” vreo patru secole), creștinii germani fiind cei dintâi care au împodobit un brad la ei în casă. Mulți atribuie acest obicei chiar lui Martin Luther. 

Despre brăduțul nostru v-am mai povestit. L-am cumpărat în 2009, într-o perioadă în care ne mergea greu din punct de vedere financiar și de-atunci ne-a înfrumusețat fiecare Crăciun. N-am renunța la el nici în ruptul capului, chiar dacă ”pierde” ace la fiecare despachetare. Ne-a adus bucurie când ne era greu și nici nu ne trece prin cap să luăm altul, doar pentru că acum putem. După 14 ani, arată încă foarte bine și ne e tare drag.

(Nu, deocamdată n-a venit Moșul. Micul cadou de sub brad a fost primit de jupân într-o acțiune de la serviciu și nu l-a deschis încă).

Calendarul de Advent

(Din moment ce tradiția Adventului a pornit din Germania, era normal ca tot nemții să fie ”responsabili” și pentru tradiționalul calendar).
Mi-am cumpărat o singură dată în urmă cu trei ani, că nu mai puteam de curiozitate. Am povestit atunci pe larg ce și cum.

În caz că vă-ntrebați, nu mi-am cumpărat niciun produs de acolo în mărime normală. De fapt, nu mi-am mai cumpărat niciun produs Clinique. Tot la Nivea și Ordinary am rămas.

Moș Crăciun

Despre el chiar nu aveam idee că e preluat tot din cultura germană. Se pare că trebuie să-i mulțumim unui autor de benzi desenate pe nume Thomas Nast care, lucrând la Harper's Weekly în timpul războiului civil din Statele Unite, s-a gândit că oamenii ar avea nevoie de o infuzie de optimism în perioada Crăciunului. Așa că a imaginat un omuleț bondoc, venit pentru a le aduce cadouri soldaților aflați pe front.

Coperta Harper's Weekly, ediția din 3 ianuarie 1863

Mulți sunt de părere că Moș Crăciun - așa cum este el asimilat în credința populară - ar fi de fapt o invenție a gigantului Coca-Cola, dar realitatea este că primele advertoriale cu această tematică au apărut abia în anii 1930.

Beteala

Nici despre originile ei nu avusesem habar, însă a fost inventată la Nürnberg în anul 1610, de către un om al cărui nume nu se cunoaște. Nu era (numai) argintie, ci era chiar lucrată din argint, motiv pentru care doar oamenii foarte bogați și-o puteau permite.
Argintul oxida repede și de aceea s-au experimentat diferite aliaje cu plumb, aramă sau cositor, însă toate făceau ca beteala să fie foarte grea și periculoasă pentru sănătate.

Globurile din pomul de Crăciun

La început, brazii erau împodobiți cu fructe uscate, acadele și fursecuri (primul brad înălțat într-o piață publică, la Strasbourg în anul 1605, a fost împodobit numai cu mere roșii 🍎🍎🍎). Aproximativ în aceeași perioadă, Hans Greiner - patronul unei sticlării din landul Thüringen de astăzi - a creat primele ghirlande și figurine din sticlă, menite să decoreze bradul de Crăciun.

Singura problemă este că, vrând să le dea ornamentelor un aspect argintiu și strălucitor, Greiner a folosit o soluție de mercur pentru a le umple. Problema aceasta a fost rezolvată (tot) de către un neamț, chimistul Justus von Liebig, care a inventat o soluție de nitrat de argint, având același efect dar fără a fi periculoasă.

Cadourile dăruite pe 24 decembrie, în loc de 6 decembrie

Pe 6 decembrie, nemții îl sărbătoresc și ei pe Saint Nicholas. Numai că Martin Luther a fost preocupat de ”imixtiunea” sfinților catolici în tradițiile Bisericii Evanghelice și drept urmare în 1535 a modificat această tradiție, amânând astfel dăruitul de cadouri până pe 24 decembrie - data considerată a fi Ajunul Nașterii Lui Iisus.
A creat și un personaj nou pentru această ocazie - Christkind, un înger care în seara respectivă le aduce daruri copiilor cuminți.

Nu știu voi, dar mie, scriind toate acestea, mi s-a făcut o mare poftă de vin fiert 😀.

Târgul de Crăciun: prețuri mari și oameni aflați în conflict cu bunul simț

Am avut noroc de vreme bună sâmbătă - câteva grade peste zero și fără ploaie, unde mai pui că ici-colo mai era câte-un petic de zăpadă rămas după ninsoarea de săptămâna trecută - așa că am dat o raită prin centru și în Târgul de Crăciun de la Primărie.
Și aceeași idee au avut-o foarte, foarte mulți alții.

La drept vorbind, ajunși în târg mai mult am dat din coate, încercând să avansăm. De frumos era de poveste, de mirosuri te lua cu leșin de poftă, dar prețuri mari, cât despre oameni...

De fapt, am ajuns la concluzia că, dacă soarta noastră ar depinde de o minimă atenție la cei din jur, un minim de simț al orientării și un pic de bună creștere, omenirea ar fi cel mai probabil condamnată la extincție în următoarele câteva decenii. 

Bunăoară: nu te oprești fix în mijlocul drumului să-ți mănânci cârnații și să-ți bei vinul fiert, uitându-te ofuscat la cei care încearcă să-și facă loc pe lângă tine pentru a înainta, ci îți cauți un loc undeva într-o parte, că nu e Târgul tău pe persoană fizică. Sau încerci să iei complexa decizie “ce vreau să mănânc” înainte de a-ți veni rândul și nu ții 15 oameni ca să te interesezi dacă “aveți și cutare” când era suficient să citești meniul cât stăteai la coadă și exemplele ar putea continua, dar ar ieși un text la metru și doar m-aș re-enerva. 

Prețurile sunt măricele spre mari. O cană de vin fiert e 5,50 Euro și mai dai încă 3 Euro garanție pentru cana propriu-zisă (îi primești înapoi dacă o returnezi). Asta-n condițiile în care o sticlă de-un litru de vin gata de fiert (numai cât să-i dai un clocot) costă 4,50 Euro la supermarket.
O chiflă cu șuncă e 5 euro, un măr copt cu sos de vanilie 7,50 euro. La fel (de mult) costă și celebra, înnebunitor de gustoasa plăcintă Dresdner Handbrot, despre care v-am mai povestit acum ceva ani.

Probabil nu întâmplător nu se mai înghesuiau oamenii la rând la plăcintele astea. În condițiile în care în anii anteriori aici era cea mai lungă coadă.
Lumea a devenit mai reținută, mai atentă la bani. Și nu e deloc de mirare. Am remarcat asta și la standurile cu decorațiuni lucrate manual, splendide, însă atât de scumpe... Oamenii se uitau, admirau și plecau.

Am mâncat ceva - mai degrabă pretext pentru a bea Glühwein - și ne-am bucurat că ne-am găsit loc bun la măsuța de pe margine. Dar cum să nu fi găsit, dacă lumea se proțăpise să mănânce și să bea fix în mijlocul drumului?

Cam asta a fost anul ăsta. Nu cred că ne mai ducem sâmbătă, deși ar mai fi suficiente opțiuni. E cam scump și lipsa de bun-simț a oamenilor este descurajantă. Și oricum avem Glühwein cumpărat de la supermarket 💪.

Calendarul de Advent Personificat - o experiență de și pentru suflet

Nici nu mai încerc să aduc vorba despre noua absență prelungită. Și nici nu vreau să mă plâng. Sper doar să-mi rămâneți, până când - și asta sper - îmi voi reveni. În așteptarea acelui moment, încerc să-mi țin biscuiții la un loc și, când reușesc să mă adun, să vă povestesc câte ceva drăguț.

De exemplu, despre o experiență pe care am avut-o vineri seara și care s-ar traduce drept ”Calendarul de Advent Personificat”, o tradiție nemțească foarte frumoasă, care funcționează minunat în comunitățile mici și bine închegate. Iată, pe scurt, în ce constă.

Începând cu 1 decembrie și până pe 23 inclusiv, câte o familie găzduiește un mic eveniment în fața propriei locuințe și pentru aceasta, se pregătește cu niște gustări de sezon și cu vin fiert, într-un mic cadru decorat de sezon. Se cântă colinde, se citește o rugăciune specifică marii sărbători care se apropie, oamenii socializează și se amuză. Durează în jur de oră și este un excelent prilej de coeziune socială precum și de a-ți face noi cunoștințe, pentru că de multe ori vin și necunoscuți care au citit despre eveniment în publicațiile locale (există și site-uri dedicate; în cazul nostru, calendarul cu numele și adresele complete ale celor 23 de participanți este publicat pe site-ul parohiei unde lucrează omul meu).

Noi doi nu eram la prima experiență de acest gen - mai făcuserăm și anul trecut și fuseserăm mulțumiți de felul în care a ieșit. Anul acesta a fost și mai bine. Ne-am pregătit cu mai multe platouri de aperitive românești (cumpărate de la Mix Markt, un magazin unde se găsesc tot felul de specialități est-europene), punch și vin fiert pe care le-am ținut fierbinți în termosuri, precum și doi cozonaci Boromir (care au avut un succes nebun. Au fost devorați și oamenii nu mai conteneau cu laudele. M-au întrebat dacă eu i-am făcut. Cred că am dărâmat un mit când le-am zis că nu m-aș încumeta la așa ceva 🙄). S-a mâncat tot ceea ce pregătiserăm și toate au fost foarte apreciate, cu un plus pentru zacuscă și telemeaua de Sibiu.

Au venit oameni din parohie pe care-i știm demult, au venit și vecini din bloc și de la blocurile învecinate, au venit și oameni pe care nu-i cunoșteam, dar care citiseră despre micul eveniment pe site-ul parohiei. Am petrecut o oră foarte frumoasă împreună; am sporovăit, am cântat (eu mai sotto voce, că deh, nu voiam să-i fac pe toți s-o ia la goană 😒), omul meu a citit o rugăciune și o povestioară tematică, am râs și personal am avut un sentiment de prea-plin sufletesc: asta este integrarea adevărată, asta înseamnă să fii parte din comunitate.

Și, ei bine, m-am mai simțit bine pe alte câteva chestii, mai puțin... nobile și mai telurice, să spunem:

🙂 - amândoi am primit din nou complimente pentru felul în care vorbim germană. De la niște oameni care ne vedeau pentru prima dată. Personal nu vom fi niciodată mulțumiți de germana noastră, dar asta nu înseamnă că nu ne-a făcut plăcere să auzim așa ceva;
🙂 - mai multe doamne mi-au spus că sunt un om foarte cald, pozitiv și agreabil, a cărui prezență le face bine și le reconfortează;
🙂 - un domn din parohie, care mă cunoaște de ceva ani, mi-a zis ”îmi place la nebunie cum vorbești, și vocea ta. Aș putea doar să stau pe canapea și să te-ascult ore-n șir”.
”I-auzi”, am mustăcit eu către jupânul, iar domnul a repetat ceea ce tocmai spusese, deci dacă mai era nevoie de confirmări referitoare la aptitudinile mele oratorice sau vocea de soprană... 😀.
(De fapt, ce-i place domnului e că-n bună măsură încă vorbesc în dialect bavarez. Deh, după 12 ani trăiți acolo încă n-am scăpat complet de el, în schimb îl amestec involuntar cu dialectul local. Chestie care pentru localnici e deopotrivă interesantă și amuzantă, văd asta inclusiv la colegii mei de serviciu).
Ah, și apropo de asta, două dintre doamnele pe care le-am cunoscut abia vineri seara m-au întrebat după primele schimburi de replici dacă am locuit în Bavaria. Detectaseră dialectul.

Mărturisesc faptul că mi-a făcut mare plăcere faptul că nu mai sunt întrebată ”din ce parte a Europei de Est sunteți?”, ca-n primii ani de Germania (când mă opinteam să declin corect substantivele și să pun unde trebuie prepozițiile în cazul verbelor cu particulă separabilă), ci ”sunteți din Bavaria, cred, nu?”. În februarie se împlinesc 16 ani de când am început cursul de germană. I came a long way.

Sunt recunoscătoare și mândră de noi doi și de ceea ce am reușit până acum și tot ce-mi doresc este să fim sănătoși.

Mostre din viața în Germania (15)

Noiembrie n-a prea fost niciodată o lună glorioasă pentru mine și nici anul ăsta nu face excepție. Sunt atât de surmenată încât aproape am ajuns să-mi doresc un concediu medical. Cel puțin m-aș putea odihni și-aș mai scăpa nițel de frecatul de nervi de care am parte la munci.
(Notiță mentală: musai să ne apucăm amândoi de cura aia de vitamina D, despre care am mai citit și care ne-a fost recomandată de mai multă lume. Nu prea avem parte de soare aici în nord, și ne cam resimțim).

În aceeași notă, nici noutățile de pe plan local/ național nu arată din cale-afară de încurajator.
(Imaginea de mai jos se vrea a fi un factor motivațional, sau chelcășoz. Vorbă să fie 🙄).

🚂 Sindicatul Mecanicilor de Locomotivă amenință cu greve masive în perioada următoare, dacă nu li se îndeplinesc cerințele. Ei solicită majorări salariale, bonus compensatoriu pentru inflație și reducerea săptămânii de lucru de la 38 la 35 de ore.
Dacă primele două cerințe au fost deja acceptate și se vor găsi soluții, la cea din urmă negocierile s-au împotmolit.  Îndeplinirea acestei cerințe ar presupune suplimentarea cu 10% a personalului, ceea ce înseamnă vreo 2.000 de noi angajați - și acest lucru efectiv nu este posibil, fiindcă mecanicii de locomotivă nu cresc pe marginea drumului și n-ai de unde găsi atât de mult personal calificat, într-un interval atât de scurt de timp. ”Este foarte posibil să organizăm greve inclusiv în perioada sărbătorilor, când oamenii vor călători mai mult ca de obicei”, a amenințat liderul sindical. Nu știu ce-l face să creadă că dacă pune atâta presiune (afectând oameni care n-au nicio influență în certurile sindicale cu statul), s-ar putea organiza instantaneu o pepinieră de mecanici de locomotivă.
Acestea fiind zise, ne pregătim mental pentru greve. Doar dacă nu răsar de undeva vreo 2.000 de mecanici dispuși să se angajeze imediat la Deutsche Bahn 😒.

🤑 Citeam, într-un articol publicat în ”Frankfurter Allgemeine Zeitung”, faptul că ajutorul social va crește, începând cu anul viitor, cu 12 procente. De asemenea, se au în vedere o serie de ”reforme al căror scop este să pună mai puțină presiune pe asistații social”, ca de exemplu nu vor mai fi imediat sancționați dacă nu se prezintă la programări la biroul de șomaj.
Bugetul pentru anul în curs a fost deja depășit cu 2,1 miliarde de euro, ajungând la 25,9 miliarde - sumă care s-a stabilit a fi insuficientă, prin urmare bugetul pentru 2024 a ajuns la 27 de miliarde de euro. Deocamdată.
Acum, să ne înțelegem.  După cum am mai povestit aici, în urmă cu 14-15 ani am fost și noi în această ingrată situație. Era la puțin timp după criză, situația pieței de muncă era dezastruoasă și am ajuns în această foarte dificilă postură. Știm cum este și în niciun caz nu generalizăm și nu judecăm cu ușurință sau superficialitate pe cei care beneficiază de această formă de suport.
Dar. Una este să fii cum eram noi: disperat să muncești, oricum și orice numai să reînnozi firul și să ieși din marasmul în care înoți. Și alta este, de exemplu, să fii cum am văzut într-un filmuleț dat publicității: o familie de refugiați sirieni care au venit în Germania acum câțiva ani, au învățat limba (vorbeau bine), dar refuză să aplice pentru permis de muncă și să-și caute de lucru fiindcă ”noi avem un anumit nivel, nu putem munci orice, ne așteptăm ca statul să ne susțină să urmăm cursurile unui masterat”. Au zis asta cu seninătate, uitându-se direct la cameră. ”Eu oricum sunt foarte ocupată cu gospodăria și copiii, nu aș avea timp de serviciu”, a adăugat muierea. Asta-n timp ce statul le plătește apartamentul în care stau, alocații pentru copii și asigurări medicale - toate acestea, separat de suma care se achită lunar pentru întreținere.
Apăi să nu te-apuce toți dracii? Am ajuns să cred că, deși intențiile Angelei Merkel au fost dintre cele mai onorabile, rezultatul per ansamblu  este de fapt un eșec. Iar asta nu mai e vina ei; era normal ca la început să-i sprijini să învețe limba, să le dai casă, să-i ajuți să se integreze. Dar ar trebui să existe niște limite. Nu văd absolut niciun motiv pentru care niște indivizi precum cei din exemplul de mai sus să nu fie trimiși la muncă. Li s-au creat absolut toate condițiile. Depozitele Amazon recrutează permanent, de pildă.
Și nu numai despre refugiați este vorba. Am cunoscut noi înșine români care nu mai locuiesc demult în Germania, dar continuă să încaseze ajutorul social, bazându-se pe faptul că ”oricum nu-i trimite nimeni la muncă”. Și chiar așa și era, nu-i întreba nimeni cu lunile despre ce fac în mod concret și ce demersuri întreprind pentru a-și găsi de lucru. Cred că funcționarii sunt efectiv copleșiți de numărul mare de asistați pe care trebuie să îl administreze și nu mai apucă să monitorizeze pe toată lumea.
Între timp angajatorii se plâng de lipsa personalului, oferă calificări la locul de muncă, unele companii au anunțat reducerea perioadei de probă de la șase la trei luni, doar-doar. Oameni s-ar găsi, doar cu cheful de muncă stau mai prost. Și cine plătește toate astea? Păi în bună măsură noi, ăștia care muncim. Noi, ăștia pe care ne impozitează de ne îndoaie, pur și simplu. Că doar de ce nu. 

😷 Probabil e o situație temporară sau vreo neînțelegere, dar eu nu reușesc să-mi fac o programare pentru mamografie. N-am făcut așa ceva până acum (doar ecografii), însă am 43 de ani, n-am fost niciodată însărcinată, am și oarece ”background” pe partea ginecologică, în fine - recomandarea ar fi să fac una la fiecare doi ani. Statul nu decontează mamografiile dacă n-ai 50 de ani împliniți și ecografia e curată, deci aș plăti. Nu-i problemă, îmi asum.
Ei bine, nu reușesc nici așa.
Medicul ginecolog zise: ”nu vă pot da trimitere, că n-aveți 50 de ani și nici n-au apărut suspiciuni la ecografie. Sunați la oricare centru de radiologie (și-mi dă câteva sugestii) și vă programați”.
Sun.
- Aveți trimitere?
N-am, și explic motivele enumerate de medic.
- Ne pare rău, fără trimitere nu vă putem programa.
Dar plătesc, liebe Frau.
- Nu e vorba de asta, trebuie trimitere, nu vă putem programa, la revedere.
Sun la ginecolog, iote ce zic ăștia.
”Probabil n-au înțeles, eu nu vă pot da trimitere, dar se face și fără, dacă plătiți”.
Ei bine, au (și am) înțeles foarte bine. NU se face. Sau ei nu vor să facă, dintr-un motiv care mă eludează.
Sunt atât de capsată încât cred că următorul pas va fi să sun la asigurări și să întreb cum se poate proceda, totuși? Că doar n-oi fi singura în situația asta. Arrggghhh.

Așa, deci mâine e luni și mai e și 13, un cântec vesel să cântăm 🥳.

Mostre din viața în Germania (14)

Una și cu una fac două (admirați logica imbatabilă, mulțumesc anticipat 🤓). Nemții fac multe chestii mișto, în general și-n bună parte cu succes; dar și când dau chix, să te ții...

Bunăoară. După ce anul trecut au experimentat timp de 3 luni abonamentul unic de 9 euro lunar în sistemul de transport public (pe care-n principiu îl puteai folosi pe tot teritoriul țării pe toate mijloacele de transport, mai puțin pentru Intercity și Intercity Express), cândva prin toamnă au anunțat că succesul experimentului îi determină să încerce un abonament la preț avantajos, nu la fel de scăzut dar oricum mult mai convenabil, blabla.
(Succesul a fost relativ, totuși. Adică depinde din ce punct de vedere. Personal m-am bucurat că am plătit o nimica toată pe abonament vreme de trei luni - de la 118 euro la 9 e un șpagat serios - dar asta și pentru că, din fericire, n-am avut de circulat decât colo-colo cu metroul prin oraș. Aceia care au călătorit prin țară cu siguranță n-au fost la fel de încântați. Trenurile regionale erau pe alocuri atât de nemaivăzut de pline, încât mecanicii s-au văzut nevoiți fie să refuze plecarea, fie să oprească uneori în prima stație și să ceară să mai coboare lumea, altfel devenea o problemă de siguranță a circulației. Deci partea cu succesul aș lua-o cu un praf de sare).

De la deal la vale însă, a fost un demers binevenit și toată lumea s-a bucurat să facă economie - mai ales pe fondul creșterii prețurilor de anul trecut. Firesc, mi-a plăcut să aflu că se lucrează la un plan pentru un abonament compensat (cu sprijinul statului, desigur).
Să nu mai zicem cât l-au ouat și pieptănat și pigulit și puricat. Lansarea preconizată pentru luna ianuarie s-a amânat pentru martie, martie a devenit aprilie, cu surle și trâmbițe l-au lansat ieri. Va costa 49 de euro lunar.

Bun pân-aici. Și-acum încep dumele.

👎 Nu se poate cumpăra decât online sau de la centrele Deutsche Bahn (nu și de la automate). De ce naiba, nu îmi pot imagina (spre diferență, cel de 9 euro se cumpăra anul trecut de oriunde - automate, case de bilete, online, cum poftea fiecare). Dar de ce să fie simplu și logic, dacă poate fi complicat și lipsit de logică. Centre DB nu se găsesc pretutindeni. Pentru a-l cumpăra online, trebuie să-ți faci cont - ceea ce, într-adevăr, pentru majoritatea nu e o problemă, dar iaca mai există și oameni mai puțin obișnuiți cu aplicațiile online. Mă gândesc de exemplu la oameni de la fosta mea firmă - mulți emigranți cu vârsta în jur de 50 de ani, vorbind germana la nivel minim, cu telefoane simple și-n niciun caz familiarizați cu tot felul de aplicații. Pentru ei cu siguranță n-ar fi prea la îndemână. Ceea ce mă duce la punctul următor.

👎 Dacă n-am stat amândoi să ne binoclăm în aplicație 🤓. Pentru numele lui Belzebut, unde e opțiunea ”Deutschland Ticket”? Ar fi trebuit să fie un buton vizibil pe prima pagină, mare și colorat de să te ia de ochi din prima. Da de unde, am scotocit după el și l-am găsit undeva pitit în josul unui submeniu.

👎 Cel mai enervant aspect a fost faptul că au lansat abonamentul fără să-și pună problema ce va însemna asta pentru serverul lor. Sau dacă s-au gândit la asta, s-au gândit degeaba. Ai fi zis că au învățat ceva din experiența de anul trecut, numai că nu. În primele ore ale zilei de ieri, primeai deja mesajul standard de eroare, ”server suprasolicitat”. Și ceea ce este și mai enervant - nu mai puteai cumpăra niciun fel de bilet, nu doar Deutschland Ticket. Nimic. Am senzația că multe i s-au urat DB-ului de către care au vrut să-și ia bilet ieri, și nimic de bine 🤭.

Dar am înfrânt 💪. Mai bine-zis, jupânul a răzbit - s-a trezit mai devreme ieri și a reluat încercările până a mers. De-acum ar trebui să fie mai simplu - n-ai decât să-l prelungești, lunar. Mă rog, asta-n teorie. În practică, aștept cu cel mai viu interes să văd cu ce-o mai dau în bară de data asta 🙈.

Mostre din viața în Germania (13)

Off topic: știți care-a fost marea mea realizare pe ziua de astăzi? Că nu i-am strâns de gât și nici nu le-am urat să le crească broaște pe limbă incompetenților de la IT Helpdesk, care au stat 5 (cinci) ore prin Team Viewer să încerce să rezolve o problemă pe care o am din octombrie (și pe care tot de atunci trudesc să o soluționeze, printr-o singură metodă: dezinstalare și reinstalare a pachetului Office). Nu, n-au reușit nici azi. La capătul a cinci ore duse pe plută, i-am întrebat: totuși, măcar au idee care-ar putea fi cauza? ”It is complicated to explain”, au grăit ei misterios. Păi da, cred și eu că e complicated, din moment ce de două luni juma' aplicați aceeași soluție, care n-a funcționat niciodată.
(Concluzia fiind că provizoriu voi folosi alt laptop, în timp ce ei vor trudi la al meu. Pe care-am zis că-l vreau înapoi, fiindcă e o sculă foarte bună, dincolo de problema de soft la care se strofoacă prea-competenții ăștia de zece săptămâni).

Așa, acum on topic. Voiam de fapt să bombănesc nițel legat de țara mea adoptivă - pe care, după cum știți, o iubesc, dar care uneori merită și un pic de tough love.

Transportul public e din ce în ce mai problematic. Signalstörung, Betriebsstörung, Weichenstörung, Stellwerkstörung (Störung însemnând ”deranjament”) și, aș mai adăuga eu, Chef-De-Muncă Störung 😒. Persoane neautorizate pe linia ferată. Intervenții ale Poliției sau ale ambulanței. Motive, motive, motive. Metrourile întârzie aproape în fiecare zi, a devenit aproape un fenomen să ajungi la timp unde ai nevoie. Încerc să nu mă mai enervez, dar asta se dovedește dificil când stai pe peron în vântul rece din nord fără să ai idee când vine trenul. Și la cât costă abonamentul lunar, nu mă aflu într-o dispoziție tocmai îngăduitoare când se întâmplă de-astea (adică tot mai des).

Medicina preventivă a devenit o glumă. Și nu una bună. Practic, nu ești deloc încurajat să te cauți preventiv de diverse, deși asta ar putea scuti cheltuieli de zeci, sute de mii de euro casei de asigurări (de beneficiile personale ale pacientului nici nu mai discut).
Două exemple recente, ale lui yours truly:
- ecografie mamară. Având în vedere antecedentele mele medicale de-a dreptul mirobolante, precum și faptul că nu am copii, se recomandă să mă caut cu regularitate prin cele zone. Mi-au spus-o toți medicii, sunteți tânără, totuși având-în-vedere-că-e-mai-prudent-să, bun.
Eh, ce să vezi. Casa de asigurări (la care cotizez sute de euro lunar, pe lângă alte sute de la angajator, desigur) nu e de aceeași părere. Dacă doresc o ecografie, costă 79 de euro. Asta deși se încadrează la ”prevenția cancerului”, adică așa e definită.
Mamografia e un pic mai scumpă - 110 euro, parcă - și până la 50 de ani nici aia nu e decontată.
De parcă n-ar fi în interesul lor ca femeile să meargă la controale, economisindu-se astfel sume colosale care se plătesc pe tratamente și intervenții.
- periaj dentar profesional. Până acum câțiva ani, era parțial decontat de asigurări: din 100 de euro, îți dădeau înapoi 40. Trimiteai un Email, atașai chitanța în PDF și-n 2 zile aveai banii în cont. Ba primeai și un mail standard de mulțumire că ai grijă de dantură, din ce-mi aduc aminte. Fain, frumos, te stimula să te duci cu regularitate.
Numai că între timp, a zburat puiul cu ața. Nu se mai decontează nimic. Pentru că... d-aia.

Discriminarea între asigurarea privată și cea obligatorie de stat este tot mai evidentă. Un exemplu: dai telefon pentru o programare la specialist și o roboțică te îndrumă să apeși tasta 1 dacă ești asigurat privat și 2 dacă ai asigurare obligatorie.
Mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce se-ntâmplă dacă apeși tasta 2.
Exact, convorbirea se întrerupe. Din întâmplare, desigur 🙄.

Mi se pare deopotrivă dezamăgitor și îngrijorător. Da, dacă ajungi în spital, au foarte mare grijă de tine și nu se dau în lături de la nimic pentru a te ajuta; însă dacă nu ești internat, nu mai par deloc interesați să te sprijine să-ți îngrijești sănătatea.