Despre înjurături poliglote

Nu știu ce-mi veni cu subiectul de azi pentru că sunt absolut relaxată, dat fiind că weekend-ul ăsta e unul dintre cele mai mișto weekend-uri care s-au weekend-uit în ultima vreme. Și cum să nu fie așa, când azi am liber legal (e sărbătoare națională aici - Ziue Reformei Protestante, începute de Martin Luther în 1517) și pentru mâine mi-am luat o zi de concediu? (Mda, nemții n-o au deloc pe asta cu punțile. Dacă vrei punte, poftim de-ți ia o zi de concediu. Niște insensibili 😏).
Prin urmare, mi-am petrecut mai bine de jumătate de zi cu Sherlock (în continuare mă-ntreb cum de-a fost posibil să nu fi văzut eu capodopera asta până acum) și mai am doar ultimul sezon pe care suspectez că-l voi termina zilele astea, având în vedere că nu sunt decât 3 episoade. L-am pus pe pauză ca să m-apuc să-mi dau cu firma-n cap, dacă pot zice așa.
Dar na, tot e Halloween azi, hai să vă sperii nițel, buhuhu 👻.

🥸 E posibil să vă mai fi spus asta, sau să fi lăsat să se înțeleagă, dar adevărul e că la serviciu pot avea un vocabular destul de suculent. Desigur, asta nu transpare niciodată în scris, dar pe barba profetului, mare noroc am că nu mă poate auzi nimeni cum mă exprim pe cale orală.

Din motive doar parțial elucidate, nu înjur niciodată în germană. Nici n-aș avea multe opțiuni la o adică, fiindcă nu e o limbă prea ofertantă din punctul ăsta de vedere. ”Verdammt nochmal” (un fel de ”fir-ar să fie”) nu prea te-ajută să te descarci, după cum nici ”mist” (la naiba) sau ”Scheiße” (rahat) nu sunt în măsură s-o facă. Din punctul meu de vedere mult mai bine funcționează în italiană (un ”ma che cazzo” răspicat e destul de eficient, la fel și ”Mascalzone” 😀), ca să nu mai spun de consacratul ”f*ck și bogatele sale variațiuni 😀. Că veni vorba, nu mai rețin dacă v-am arătat cana din imaginea alăturată. N-o am, dar recapitulez expresiile cu asiduitate, în schimb 😁.

Ocazional îmi exprim năduful și-n franceză. N-am un vocabular atât de extins, dar ”sacré bleu” și ”putain de merde” sunt reacțiile tipice la mail-urile doamnei Cocuța (și nu numai).

Campioana absolută e însă șefa mea. Boscorodește, își cere scuze, noi o asigurăm că nu e cazul fiindcă e absolut savuroasă (și nu mințim deloc), ea pufnește, noi chicotim. Apogeul l-a atins într-o zi când, în Hamburg fiind, lucram amândouă în paralel la un proiect în ERP. Care ERP luase decizia să ne saboteze și nimic nu mai funcționa, orice am fi încercat. Și numai ce-o aud pe femeie mormăind exasperată ”mais qu'est-ce que c'est ça, mais c'est débile!” 🤣🤣🤣. A fost delicioasă, deși cu siguranță nu avusese intenția asta.

Fapt oarecum paradoxal, în românește nu înjur. Habar n-am de ce, nu-mi vine, sau în tot cazul nu la muncă. În viața de zi cu zi e altceva, dar la birou nu mă simt deloc inspirată în sensul ăsta.

🚂 Asta nu se încadrează neapărat la înjurătură, dar am făcut-o noi să fie. Printre multele echipe mobile cu care lucrez se regăsește și o echipă din Italia (mai mulți clienți ai mei au trafic în Italia, inclusiv dragul de Pandelică). Oamenii lucrează foarte bine și sunt de maximă încredere, problema fiind că nu vorbesc decât foaaaarte aproximativ engleză. Iar eu italiană deloc, așadar comunicarea poate fi câteodată dificilă, în special la telefon.
Să tot fie vreo doi ani de la întâmplarea pe care v-o povestesc și care-a intrat în folclor. Trimisesem echipa la o reparație banală (niște saboți de frână care trebuiau înlocuiți) și așteptam doar documentația pe mail, ca să autorizez repunerea vagonului în circulație.
În loc de asta, sună telefonul. Michele. Faptul că mă sună nu poate fi de bine, mi-am zis, și aveam dreptate. Michele era agitat.
- Greta, hello, sorry... wagon big problem!
Încerc să aflu despre ce-i vorba. Testul de frână? Tutto bene, zice Michele al meu. Roțile sunt ok? Si, si. Mbon, astea sunt chestiunile critice la care m-am gândit în primul moment, deci care-i problema?
Michele transpira de zor încercând să explice.
- Greta, problem, come se dice, mamma mia, I don't know... cretto! Do you know what I mean?
Reușesc să fac o conexiune, poate de unde limba italiană ne e atât de familiară.
- Michele, do you mean ”crack”?
- Si, si, si! Big crack!
Mda, asta chiar era o problemă care cerea o reparație mai complexă. Am clarificat ce trebuie făcut, am informat clientul că nu se poate baza pe vagonul cu pricina în ziua respectivă și am oftat enervată că ceea ce trebuia să fie o intervenție de rutină tocmai se complicase în mod semnificativ.
Colegii prinseseră parțial discuția, așa că le-am povestit. S-au distrat pe tema problemelor noastre de ordin lingvistic și au adoptat cu entuziasm cuvântul ”cretto”, pe care-l folosesc în asocieri nu tocmai corecte, dar amuzante de genul ”tipul ăsta are cretto la cap”, ”sistemul e cretto”, ”f*cking cretto” sau ”Cocuța iar ne-a scris ceva cretto” 😂.
(Acum că veni vorba, realizez că eu n-am povestit niciodată cu ce mă îndeletnicesc la serviciu... poate mă învrednicesc într-o zi).

🍉 Pentru că tot am disecat chestiunea înjuratului, cum aș putea explica unui neamț expresia ”a scoate pe cineva din pepeni?”. M-au întrebat mai demult colegii cum înjurăm în românește. Explic: ”de gâți, de mame, de cele bisericești”. Partea cu gâții le-a atras atenția și au solicitat lămuriri suplimentare. Greu de explicat, vă spun. ”Dar de ce gâți și nu altceva?”. Avem și ”gura mă-sii”, am plusat eu. Cu asta i-am băgat și mai rău în ceață. ”Mai înjurați și de alte organe?”. Hmm, din câte știu, nu. Au rămas cam nelămuriți.

 

Mno, sper că nu v-ați schimbat părerea despre mine după ce-ați citit povestea asta. În apărarea mea, multor oameni nu le vine să creadă că mă pot exprima așa colorat. Cică am o moacă nevinovată sau cam așa ceva 😀.

O săptămână cu de toate

Demult nu mă mai surprinde, însă e-n continuare la fel de plăcut să constat cât de acasă mi-a devenit Germania și cât de reconfortant e să aud în jurul meu vorbindu-se limba germană, după o perioadă - fie ea oricât de scurtă - petrecută într-o altă țară. Și asta chiar dacă țara respectivă este cea în care m-am născut.

Însă cum zice o vorbă, ce-i drept nu-i păcat. În România poți avea parte de momente pline de culoare și expresivitate. A început încă din avionul spre București. Domnul de pe locul din spatele meu era foarte comunicativ: “Hai să dea Dumnezeu să ajungem cu bine, să nu fie berze în aer, să nu le lovim, că fac de boala copiilor, frate, să moară familia mea!”. Pauză 5 secunde, apoi a început să cânte: “Uite mamă, dacă nu te-am ascultat, alei, alei!”. 👀 A concluzionat cu patos: “f*tu-le-n c*r de avioane sā le f*t!” 🥳.

De la aeroport am plecat direct spre Piatra Neamț, cu un autocar AutoVip. Și n-am dus lipsă de socializare, fie ea și oarecum forțată, dat fiind faptul că vreo câțiva tovarăși de călătorie vorbeau la telefon, pe speaker (normal că pe speaker, ce farmec ar avea dacă nu te-ar auzi toată lumea), în inconfundabilul grai moldovenesc. 

Un domn era destul de contrariat, dar nu părea să se grăbească nicăieri.
”Da' iel are drepturi pi terenu' di la tanti? Păi dacă n-are, di ci mai zice acuma că... Hai că mai vorbim la primăvară, cî doar n-o să mă tot cert cu iel până atuncea”.
Asta zic și eu abordare pragmatică.

Alt cetățean ne lua de martori pe toți din autocar.
”Iou lu' frate-meu i-am spus clar di la început, dom'le, tu casa șî iou pământu'. Să nu vii după aia la mine cu altă împărțeală, cî te-am dat afară fără drept di apel!”.
Pe ăsta îl suspectez că se uită la ”Lege și Ordine” 🙄.

Undeva în spate, o doamnă avea alte existențiale.
”Da'  Tanța ci mai faci. O făcut plăcintă cu brânză sărată? Ci bun... Da' di ci o stat să facă?”
Chiar așa, de ce? Numai Tanța e de vină că am dat iama în merdenele cât am stat în țară 😏.

A fost o călătorie epuizantă (la capătul căreia îmi vâjâia capul de atâtea informații 😀), dar mă bucur că există opțiunea unui transfer direct de la aeroport. După aproape șapte ore am ajuns la Piatra, unde am rămas în următoarele 4 zile.

Pentru mine a fost... într-un fel să n-o mai găsesc pe bunica și pentru prima dată, să nu mai cobor la ea la cafea. Dar, cu toate că știam că n-o voi mai găsi niciodată și am fost și la cimitir, nu m-au frânt imaginea mormântului plin de coroane și crucea cu numele ei, cât a făcut-o punga începută de napolitane ”Naty”, pe care am văzut-o în cămară.
Și mi s-a pus un nod în gât.

Asta era gustarea ei consacrată la cafea, de ani și ani de zile. E suficient să închid ochii și o văd punându-și câteva cubulețe într-un castronel de sticlă. Îi plăceau și nu se abătea niciodată de la ele. Dar punga asta... n-a mai apucat să o termine.

Ne-am plimbat prin oraș. E frumos, dar mie nu-mi mai spune de foarte multă vreme nimic. Încă nu venise toamna, pădurile erau încă verzi (asta deși prezentatorii meteo îi dădeau zor cu străvechiul și ultrademonetizatul clișeu ”toamna și-a intrat în drepturi), era cald și plăcut, vreme bună de plimbare. Am trecut pe lângă o berărie relativ cunoscută și am remarcat (și apreciat) ingeniozitatea patronilor care concepuseră sloganul.

Asta înseamnă să ai aplicățiune, cum ar spune nemuritorul pedagog de școală nouă al aceluiași nenea Iancu 😁. Mai observaserăm și o patiserie cu slogan la fel de inspirat - ”Gusturi bine crescute”. Serios de n-ar face oamenii ăștia o treabă mult mai bună decât copyrighter-ii care ouă tot felul de ciudățenii înnobilate cu titulatura de ”spot publicitar”.

Una peste alta, a fost bine. Am petrecut timp cu ai noștri, am revăzut oameni dragi și ne-am bucurat să petrecem timp împreună, fără presiunea timpului și fără să ne uităm la ceas. Și nu în ultimul rând, eu am făcut o burtă de salată de vinete 🥴.

Dar, tare bine ne-am simțit de îndată ce am ajuns acasă la noi, după o săptămână în care am experimentat tot felul de stări și trăiri, de la nostalgie și noduri în gât la hohote de râs și merdenelele pentru care numa' Tanța de mai sus e de vină. Într-atât ne-am obișnuit, încât Germania ne-a devenit a doua natură și e locul în care mi-e cel mai bine. Cu omul meu, cu toate cărțile mele care stau la rând să fie citite, cu dragul de Sherlock Holmes, la cel mai acasă pe care l-am cunoscut vreodată 🙂.

Avizier

Săptămâna viitoare voi fi în România, de unde nu știu dacă mă voi aduna să scriu (mai degrabă nu), așa că vă rog să nu mă declarați dispărută. Nu am planuri anume, doar să petrec timp cu cei dragi și să-i vizitez pe ai mei călători în alte lumi, cărora între timp li s-a alăturat și a doua bunică.

Sper să ne relaxăm și să nu ne enervăm (prea mult 😀).

Off topic și nu prea: m-am pregătit temeinic pentru călătoria de șase ore de la București spre Piatra Neamț: l-am redescoperit pe Arthur Conan Doyle și intenționez să stau la taclale cu Sherlock Holmes tot drumul. Ceea ce-mi aduce aminte că trebuie să vă povestesc despre noua mea revelație în materie de actori și ”oare ce-oi fi păzit de n-am văzut serialul ăsta până acuma și n-am avut idee ce actor colosal e Benedict Cumberbatch?” 😁

Nu știu dacă mă adun să scriu de acasă, mai degrabă nu, așa că ne citim după ce revin. Voi să fiți cuminți.

Mirări cotidiene

Fiindcă tot m-am minunat recent - și-n moduri diferite - referitor la ceea ce presupune o reparație la reprezentanță, m-am gândit să vă povestesc și vouă, ca să vedeți și voi hal de paradoxuri.

De fapt, niciuna dintre cele două situații nu a fost legată de o defecțiune propriu-zisă, ci era vorba de  baterie.

⏰ În august am observat că bateria ceasului meu Tissot trebuie schimbată. Lucru care nu era tocmai ușor, fiindcă nu sunt prea multe locuri unde pot face asta și în tot cazul, nu ieftin. Ultima dată o schimbasem în urmă cu un an și jumătate, la un magazin de ceasuri și bijuterii din centru și costase o gălăgie de bani: 46 de euro pentru o baterie Duracell pe care o cumperi cu 1,50 € mi se pare enorm. Și nici nu putem vorbi de manoperă, întrucât cel care a înlocuit-o a meșterit vreo 2 minute și gata. Așadar, pentru ce încasezi de 20 de ori mai mult? Pentru că știi că lumea are nevoie de serviciul ăsta. Și pentru că ești un nesimțit, mai adaug eu 🤬.
Prea multe opțiuni nu părea să am însă la dispoziție. Hai să-ncerc la alt magazin, mi-am zis - de același gen, dar părea oarecum mai... nu neapărat mai modest, dar mai teluric.
Pătrund, mă întâmpină o prepeliță cu un zâmbet comercial și foarte amabil, ”cu ce vă putem ajuta?”.
Explic: am un ceas Tissot care are nevoie de baterie.
Zâmbetul prepeliței devine prompt mult mai puțin amabil.
- Aaaa.... aveți nevoie de baterie? Mă rog... dați-mi să văd ceasul...
Îl studiază câteva secunde. Zâmbetul devenise o linie subțire.
- Noi nu schimbăm baterii în magazin. Trebuie să lăsați ceasul aici, va fi trimis într-un seif la sediul nostru din Berna și-i vor schimba ei bateria acolo.
Un caz clasic de ”mai mare beleaua decât ocaua”, filozofez eu. Serios? N-aveam absolut nicio intenție să-mi las ceasul acolo, dar întreb într-o doară cât ar dura până să-l primesc înapoi.
- Între patru și șase săptămâni, plescăie plictisită prepelița.
Mulțumesc, orvoar și n-am cuvinte, îmi pare rău că n-am întrebat și cât ar fi costat distracția asta. De amuzament, nu din alt motiv.
Îi povestesc omului, plină de nervi. ”Auzi, știi ceva? Avem baterii acasă și tocmai m-am uitat la un tutorial pe YouTube, e foarte simplu de schimbat și am ce-mi trebuie, hai că mă descurc eu”.
Ce-i drept, i-au trebuit 4 minute, nu două ca la magazinul unde-mi luaseră 46 de euro anul trecut (și anul ăsta foarte probabil costă mai mult). Au trecut mai bine de două luni, ceasul merge voios, am schimbat bateria pe gratis. Prepelițelor, dans!
Nu știu ce-or fuma oamenii ăștia. Să trimiți ceasul în seif până în Elveția pentru o intervenție care durează 2 minute, cu o baterie pe care o cumperi dintr-un magazin de la colțul străzii... 🥴.

☎️ Exemplul celălalt e de la polul opus și, de data asta, are legătură cu bateria iPhone-ului. După patru ani, îi scăzuse autonomia la 80% și am decis s-o înlocuiesc.
Apple oferă serviciul ăsta pentru suma de 79 de euro. Mbon, oare găsim pe undeva mai ieftin? Omul cercetează și găsește un magazin bine cotat, care se ocupă cu tot felul de reparații și intervenții pe telefoane, tablete, laptopuri etc. Recenzii foarte bune, vreo opt filiale în oraș, oferă garanție și înlocuiesc bateria pentru suma de 49 de Euro. Ia să mă duc eu pân-acolo.
- Sigur că da, grăiește un băiet amabil după ce-i expun problema. Vă putem oferi baterie originală la prețul de 99 de euro sau de pe aftermarket, la 69.
Casc ochii.
- Și care e diferența dintre astea două, în afară de preț?
Aflu că bateria de pe aftermarket dă o eroare și nu afișează autonomia bateriei. ”Dar e la fel de bună ca aia originală, să știți”. Formidabil 🙄.
Orvoar și ție, programare la Apple, baterie originală, cu autonomia afișată, seria comunicată pe factură și tot ce trebuie.
Îmi pare rău că n-am avut inspirația să-l întreb ce-o fi fost în capul lor când au stabilit un preț mai scump cu 20 de euro pentru bateria originală, comparativ cu reprezentanța Apple. Câtă minte să ai (sau mai bine zis, să n-ai)? De ce-ar veni lumea la tine, când acasă la mama iPhone-ului, ca să zic așa, e mai convenabil?

Dumb you are, cum ar zice drăgălașul de Yoda 😀.

De ce ți-ai face din Germania chip de lut? (rant)

Am mai povestit pe aici despre faptul că nu înțeleg motivul pentru care mulți români par să deteste visceral Germania, de cele mai multe ori fără să aibă idee despre ce presupune traiul în această țară. Nu mai reiau subiectul. Am renunțat să mai încerc să-i înțeleg și nici nu intenționez să mai dezbat ceea ce, până la urmă, nu-și are rostul.

În schimb mă miră cei de la polul opus, respectiv cei care par să fi idolatrizat cumva Germania și acum se declară dezamăgiți.
”Oh, dar n-am fi crezut că și-n Germania sunt ambuteiaje pe autostradă”.
”Pfff, dar cine și-ar fi imaginat că trenurile și metrourile au întârziere”.
”Sistemul lor social nu mai e atât de puternic ca odinioară”.
”La tot pasul te împiedici de șantiere stradale interminabile”.
”Sistemul de sănătate nu încurajează prevenția și tinde să se concentreze tot mai mult pe latura profitabilă”.

Etc etc etc. Toate cele de mai sunt sunt adevărate și nici prin cap nu mi-ar trece să susțin contrariul. De altfel, niciodată n-am spus că Germania ar fi o țară perfectă; cât de naivi sunt cei care se declară ”dezamăgiți” că vai mie, nemții așa și pe dincolo? Nu tot oameni sunt? Există vreun motiv de a-i suspecta că-n ei se ascunde vreun Superman undercover?

N-am prins Germania tocmai în perioada ei de strălucire, ci am venit aici în prag de criză economică. S-ar fi zis că dat fiind contextul nu-i ușor să-mi placă țara asta, dar poate tocmai faptul că am cunoscut-o în vremuri mai dificile m-a vindecat rapid de idealism. Am văzut-o și continuu să o văd în mod realist.

Serios, de ce-ai fi surprins de traficul aglomerat, sau de disfuncționalitățile și nedreptățile din mediul social? Mai corect spus, de ce n-ar fi și astea parte din cotidian?

Nu este o țară ideală și sunt încă multe aspecte care-ar putea fi îmbunătățite. Definitoriu este modul în care se încearcă gestionarea lor, iar în privința asta nu se poate spune că oamenii nu se străduiesc.

Rant over 😀.

Doamna Cocuța ambalează abur

Nu că pe asta trebuie să v-o spun, deși sunt frântă de oboseală pe toate planurile. Și fizic și psihic.

Luni primim cu toții un mail de la vechea noastră cunoștință, doamna Cocuța. În esență ni se adresa nouă, respectiv managerilor de flotă ('ai de capu' meu ce pompos sună, deși job-ul nu e tocmai glamour), dar luase pe absolut toată lumea imaginabilă în Cc.
Cred că doar președintele Macron și Papa mai lipseau de-acolo.
Și ce glăsuia draga de ea?

În esență nimic important, dar ne trântise cu demnitate un text împănat cu săgeți, bulinuțe și cuvinte îngroșate, din care am reținut două aspecte esențiale: ”we will have to review the process" (da' quel surpriz, nimeni nu s-ar fi așteptat 🙄) și ”vă rog să fie reamintit acest aspect în fiecare ședință săptămânală, până la implementarea proiectului”.

Am căscat de interesați ce eram și ne-am văzut de treabă.

Ieri ne-am ședințit ca de obicei. Discutăm, primim niște sarcini noi că tot n-aveam destule, pufnim, dăm ochii peste cap, șefa nu se-arată impresionată, dar știm că ne înțelege și că atunci când e groasă, ea se face scut pentru noi în fața top management-ului. Unde mai pui că are un umor spumos și molipsitor.

- Bun, conchide ea, dacă nu mai e altceva, cred că asta a fost pentru azi.
- Nuuuu, am zis noi în cor. Trebuie să ne reamintești problema X, despre care ne-a scris *doamna Cocuța*, cerând să fie menționată la fiecare ședință 😀.
Scurtă pauză șocată.
- Oh shit. Voi chiar citiți mail-urile doamnei Cocuța.

După ce ne-am adunat de sub masă (”să considerăm că v-am reamintit și să nu mă spuneți că uitasem” 🤣🤣🤣), am realizat o dată în plus cât de important este să ai un superior care nu ia în serios toate bazaconiile corporatiste de tip ”haideți să haidem”...

Pe scurt, despre câteva seriale și o autoare

Nu e chiar o postare de luni, ci mai degrabă de weekend, însă o putem considera ca un fel de avanpremieră, ca să zicem așa. Că oricum mă simt destul de secată de energie (aspect relativ descurajant, având în vedere că e abia luni 🙄).

💃 Am terminat și cel de-al patrulea sezon din ”Emily in Paris” și abia îl aștept pe următorul. Mi se pare o poveste frumoasă și amuzantă și am hotărât că nu mă deranjează inerentele scăpări sau accente melodramatice mai mult sau mai puțin trase de păr. Pentru că între noi fie vorba, are dintr-astea din belșug (excesiv, aș putea spune chiar), dar dac-am decis că nu mă interesează, apăi nici că m-a.
Îmi plac foarte mult imaginile din Paris și împrejurimile acestuia, ținutele și accesoriile precum și umorul de situație și cred că un pic de frivolitate n-a făcut niciodată rău nimănui.
Un aspect esențial este că Emily nu a pretins niciodată că ar fi mai mult decât e. Și-n această notă, mă bucur de revederea cu ea undeva la jumătatea anului viitor, pentru cel de-al cincilea sezon (în care ne mutăm la Roma, probabil doar temporar, însă cu atât mai mult sunt curioasă).

Da, știu: imaginea este un clișeu. Dar am fost la Paris, i-am simțit magia și-mi doresc să stăm o dată în viață la un hotel cu asemenea view. După cum dragul de Dr. House spunea: există un motiv pentru care clișeele sunt clișee 🙃.

📚 Să tot fie vreo lună și jumătate, cred, sau poate puțin mai mult de când am descoperit cărțile Freidei McFaddden. Am început cu ”Menajera”, continuând cu următoarele două volume din trilogie: ”Secretul menajerei” și ”Menajera e cu ochii pe tine”, iar după aceea am continuat cu ”Teacher”, ”Locked Door”, ”The Surrogate Mother” și ”The Coworker” (titlurile sunt în engleză pentru că așa le-am citit; nu le-am găsit în românește și se citesc foarte, foarte ușor). Nu intenționez nici pe departe să mă opresc aici.
Și, ei bine, mie îmi plac. Am citit o serie de recenzii scrise de oameni care le consideră facile și lipsite de substanță. Nu-i contrazic; percepțiile sunt subiective. Dar e ceva de care probabil am nevoie acum. Citesc și Stephen King, și biografii în germană și multe altele. Asta nu înseamnă că nu pot aprecia o poveste în esență bună, numai pentru că este nepretențios scrisă.
Rămânând la citit, am câteva cărți foarte bune pe lista scurtă, în care abia aștept să mă cufund. Și cât de curând sper să mă mobilizez ca să vă povestesc despre câteva cărți de Stephen King.

🎥 Revenind la seriale, vă spun că am văzut un documentar... cutremurător. Nu știu dacă ”bun” este cuvântul corect, dar e ceva de natură să te scuture din temelii. Mă refer la noul sezon al documentarului ”Monsters”, de pe Netflix, care merită urmărit nu atât pentru povestea sordidă a fraților Lyle și Erik Menendez, care și-au omorât ambii părinți. Cât mai ales pentru Javier Bardem, aici în rolul tatălui asasinat. Nu avusesem idee ce actor înfiorător de bun este. Nici cea mai vagă idee.
Numai că. După ce l-am parcurs integral, mi-am dat seama că nu știu cine sunt adevărații monștri, de fapt. Voi povesti în detaliu și despre asta, pentru că sunt foarte curioasă cum vedeți voi lucrurile.

Mâine e marți și eu visez doar la weekend, ca să mă umflu de somn și să-mi văd de ”Sherlock” - serialul cu Benedict Cumberbatch și Martin Freeman, pe care l-am început de curând. După două episoade, mă declar absolut sedusă. Și orice s-ar spune despre mine, sunt mai sociabilă decât el, am zis! 😀
- Oh, spuse Watson intrând prima dată în apartamentul lui Holmes și dând cu ochii de un craniu.
Sherlock, netulburat:
- Friend of mine.
Vedeți? Asta ziceam. Să fii mai puțin sociabil decât Sherlock înseamnă să fii un craniu pe o noptieră. Într-un apartament din centrul Londrei, dar orișicât 😁.

A plecat și ea

 - Nici nu știu pentru ce să mă rog, ce să-i cer Lui Dumnezeu, i-am spus omului meu, după ce-am închis telefonul cu tata care m-a sunat acum trei săptămâni să-mi spună că bunica suferise un accident vascular cerebral, în urma căruia paralizase pe partea stângă a corpului și era în spital.
Și chiar așa simțeam.
Ce să-L rog?
Să se facă bine? Știam deja că asta nu mai era posibil. Nu pentru cineva care, cu șase luni în urmă, împlinise un veac de existență.
Să se ducă? Dar cum aș fi putut să-L rog așa ceva?
- Roagă-te să se împlinească voia Lui, mi-a răspuns.
Pentru asta m-am rugat. Să nu sufere și să treacă ușor în, cum spunea nu mai rețin care poet, ”noaptea aceea lungă și bună”.

E deopotrivă greu și ciudat să-mi imaginez o viață fără ea. A fost acolo de când mă știu pe lumea asta.
Dar de ieri seară, bunica mea nu mai este.

Nu știu prea bine ce simt. Mi se învârt tot felul de gânduri prin cap.
Sunt recunoscătoare că nu mai suferă.
Sper că s-a întâlnit deja cu bunicul, care plecase în alte lumi cu 20 de ani în urmă.
Va fi ciudat să mă duc la Piatra Neamț și să n-o mai găsesc.
Sunt recunoscătoare că am fost cu ea în ziua în care a împlinit 100 de ani. N-am mai revăzut-o de atunci.

Așa-mi va rămâne în amintire:

- răspunzând la unul dintre zecile de telefoane ale oamenilor care o felicitau încă de la prima oră, la ceasul aniversar al unui secol.

- bându-mi cafeaua cu ea și împărtășind un moment de duioșie bunică-nepoată, înainte de sosirea invitaților care veneau din Iași.

Nu știam atunci, dar era ultima cafea pe care o beam împreună.
”Păpușa lu' Buna, draga lu' Buna”.

E suficient să mă uit la poza asta și să evoc sentimentul de fragilitate pe care l-am avut când am strâns-o în brațe. Se ”împuținase” în ultimii ani și în halatul pufos părea mică și vulnerabilă.

Dar a fost un om puternic. Nu ajungi la 100 de ani fără forță, fizică și morală deopotrivă.

O viață lungă, cât un secol de lungă și nenumărate momente de care-mi voi aduce mereu aminte cu drag și nostalgie.
Simt că aș avea atât de multe de spus despre ea, atâtea amintiri, atâtea întâmplări, dar deocamdată nu mă simt în stare. Poate-n perioada următoare. Sunt ușurată că a adormit și nu mai suferă, dar nu-mi vine să cred că nu mai există.

Fie-ți drumul luminat și somnul liniștit, Buna. Te iubesc și deja mi-e dor de tine.

Unde e Richelieu când ai nevoie de el?

Că de când nu ne-am văzut... Bine, la drept vorbind n-a trecut așa de mult, și-atunci de ce am sentimentul că-i un pogon de vreme de când am tăifăsuit? 🤔
Poate fiindcă am tot vorbit despre vacanță. Dar fuse și se duse, și-ntre timp mă lupt la munci cu tot felul de meduze dubioase și alte creaturi atât de simpatice încât îmi vine să le fac numai vraja aia cu eat slugs din ”Harry Potter” și să-i văd pe toți vomitând limacși cu capu-n găleată cât e ziua de lungă (al lor cap, nu al limacșilor).

🪓 Ca să vă faceți idee - un client m-a făcut să-mi aduc aminte de cardinalul Richelieu în romanul ”Cei trei mușchetari”, mai precis de ceea ce a scris Eminența sa pe un anume bilețel: ”The bearer of the letter has acted under my orders and for the good of state”.
M-am gândit că tare mi-aș dori să am un asemenea bilețel și să-l exercit în raport cu un individ pe care l-am botezat Pulicel Testiculeanu.
Și puteți să mă credeți când vă spun că noul său nume e pe deplin meritat 😠. Vă povestesc despre dânsul cât de curând. Cred că și-a câștigat acest drept. Pe nervii mei mei și l-a câștigat, dar mno.

🧑‍🤝‍🧑 Săptămâna trecută am fost la un târg de Logistică, ”perechea” celui de la München de anul trecut. Sunt organizate alternativ, așadar fiecăruia îi vine rândul la fiecare doi ani, iar cel de anul acesta se numește InnoTrans și se desfășoară la Berlin. E considerat cel mai mare târg de tehnologie de transport din lume și-ar fi fost extrem de interesant de vizitat, dar cine-a avut timp de asta?

Spre deosebire de anul trecut, nu am rămas peste noapte - în creierii dimineții am luat InterCity Express și ne-am întors la lăsarea serii. Mi-ar fi plăcut să mai fi stat o zi fiindcă după cum spuneam, erau foarte multe exponate care-ar fi meritat văzute... dar șefimea a hotărât că o zi ajunge. Fapt care nu i-a împiedicat să ne hărțuiască zile în șir cu ”stabiliți-vă întâlniri cu clienții, trimiteți agenda pentru discuții, contactați atelierele și echipele mobile, eventual negociați cutare-și-cutare, stați în mâini, stați în cap”.

Nu știu dacă oamenii ăștia or fi citit ”Jurnalul lui Bridget Jones”, tind să cred că nu, dar par să fie suspect de siguri că timpul se dilată asemeni unui gumilastic marțian, cum spunea ea 🙄.

Pentru o zi, m-am descurcat binișor. Am avut întâlniri cu doi clienți și vreo cinci echipe mobile și nu mi-am găsit, fizic, timp să mănânc toată ziua. Ceea ce înseamnă că a decurs exact așa cum era de dorit. Abia după-amiază târziu m-am așezat preț de trei linguri de orez și două bucățele de pui din ceea ce-ar fi fost un destul de gustos meniu chinezesc, dar n-a fost timp de mai mult. Și nu-mi pare deloc rău. Am avut atâta energie și adrenalină, că oricum n-am resimțit că mi-ar fi fost foame. Doar în tren, pe drum spre casă, am lăsat garda jos și am realizat cât sunt de obosită. Nu mai eram coerentă în niciuna din cele 3 limbi pe care le vorbesc, iar aici am inclus și româna.
(Unul dintre cei doi clienți era șeful dragului de Dear/Pandelică, șef pe care-l întâlnisem personal prima dată anul trecut la München. Un om foarte inteligent și plăcut, de-ar fi și angajații lui măcar pe jumătate cât el viața mea ar fi cu mult mai simplă. S-a bucurat să mă vadă - întâlnirea fusese solicitată de el, aflând că vin la târg - și timp de o oră încheiată am dezbătut diverse. Și-a zis câteva chestii foarte frumoase despre mine, în prezența șefei mele 🙃).

🐉 Un coleg de-al meu e în concediu și-ar face bine să se bucure că nu i-am atârnat un client de lustră. Mai exact o cucoană isterizată maxim, genul care scrie cu litere MARI și BOLD-UITE, întreabă de zece ori pe zi dacă ”aveți deja noutăți”, trimite mail la ora 8:30 cerând call la 9:00 după care se crizează că nu s-a aflat nimic nou între mail-ul ei de la 8 jumate și call-ul cerut la 9:00 și folosește excesiv sintagme precum ”I expressly request”, ”I urge you” și ”I urgently request”.

Face abstracție de faptul că eu personal nu aveam cum interveni în problemă (care ține de compania de transport și, mai ales, are legătură cu inundațiile din Cehia) și răcnește cu aplomb, în scris și oral 🤯.

Când am văzut-o prima dată în video call am realizat că e versiunea umană a lui Olive Oyl, și asta în toate privințele: fizic și din punct de vedere al smucelii care-i descrie comportamentul. De câte ori văd un mail de la ea, o vizualizez pe Olive miorlăind ”hubba bubba, I just love that tuba!” (n-aș ști să vă spun de ce taman citatul ăsta îmi vine în cap, dar așa mi-o amintesc pe Olive).

Între toate astea avem deadline-uri criminale, două colege relativ noi care mai mult ne-ncurcă decât ne ajută, clienți care nu par să posede capacitatea de a-și citi contractele și alte câteva surse de pus nervii pe moațe.

À la guerre comme à la guerre, cum ar zice colegii mei francezi.

Și-a venit toamna.