Cât de neom poate fi cineva?

Pentru astăzi plănuisem o recenzie a filmului ”Nuremberg”, dar ieri am citit o știre care mi-a dat la temelie și mă întorc la asta cu gândul, iar și iar. 

Sibiu, 8 ianuarie 2026.  
Unui bărbat în vârstă de 43 de ani i s-a făcut rău în autobuz. Pasagerii (vreo 50, după cum rezultă din declarațiile ulterioare ale șoferului) nu au reacționat și nu l-au avertizat pe șofer - care, având în vedere locul pe care stătea pasagerul respectiv, nu l-a putut vedea în oglinda retrovizoare până când autobuzul a ajuns la capăt de linie. 

Ambulanța a venit, iar paramedicii au început resuscitarea. Dar pentru omul respectiv a fost prea târziu. 
”I-am întrebat pe cei de la final de ce nu mi-au spus și au răspuns că nu aveau cu ce să se deplaseze în continuare. Nu au vrut să oprească autobuzul. (...) Dacă eram anunțat, aș fi oprit imediat autobuzul și, dacă nu avea semne vitale, la indicațiile personalului de la 112 aș fi putut începe manevrele de resuscitare” (sursa). 

Mai zic o dată. Câteva zeci de jivine (fie-mi iertat, dar nu le pot spune ”oameni”) au lăsat un om SĂ MOARĂ pentru că nu voiau să rămână fără autobuz. 

E posibil ca pentru acel om să fi fost oricum prea târziu. Nu se va ști niciodată. Fiindcă niște zeci de creaturi asemănătoare cu o ființă omenească au decis că drumul lor cu autobuzul era mai important decât viața lui. 
Poate că omul acela era fiul, sau fratele, sau soțul, sau tatăl cuiva. Cum vor trăi cei rămași în urmă cu gândul că, poate, ar fi putut să fie salvat dacă 50 de făpturi n-ar fi decis că e mai important să nu se întrerupă călătoria?

Mă repet, fie-mi iertat - dar eu nu mai văd nicio speranță pentru o țară în care așa ceva se întâmplă. Mulți spun: ”da, dar nu toți sunt așa/ da, dar mulți fac bine”. Este adevărat. Problema e că 1.000 de oameni care fac bine nu compensează 50 de jivine care au lăsat un om SĂ MOARĂ numai ca să nu se dea ei jos din autobuz.
Dacă s-a putut ajunge la așa ceva, eu una nu mai văd cale de întoarcere.

Cineva încerca să explice asta prin ceea ce se numește ”Bystander Effect” (efectul martorului - un fenomen psihologic prin care, cu cât sunt mai mulți oameni martori la o situație de urgență, cu atât șansele ca cineva să intervină scad. Explicația este că fiecare se gândește că va interveni altcineva și, dacă nimeni nu o face, fiecare se va gândi ”probabil nu e atât de grav”). 
Literatura de specialitate notează antecendentul lui Kitty Genovese - o femeie care a fost atacată în New York în 1964 și înjunghiată și pe care nimeni nu a intervenit să o ajute, în ciuda țipetelor ei. Tragedia lui Kitty a fost cea care a dus la studiul și teoretizarea acestei reacții (sau mai bine-zis, non-reacții) a celor din jur. 

Dar în cazul de la Sibiu nu cred că a fost vorba despre așa ceva, ci despre un egoism pur, împins până dincolo de granițele cinismului. 
Despre dezumanizare. 

Nu am o explicație pentru asta. Poate lipsa de educație, poate individualismul, poate lipsa spiritului civic. Poate niciuna dintre astea sau poate că toate la un loc. 

M-aș întreba cum or dormi noaptea ăia 50 de inși, dar știu deja: foarte bine. Au ajuns la destinație. Faptul că au lăsat un om să moară pentru asta reprezintă un aspect absolut lipsit de importanță pentru ei. 

Nu-mi place iarna

Probabil sunt în pole position pentru a câștiga medalia de Grinch, dar trebuie să recunosc faptul că nu-mi place iarna în general și zăpada în special. Ok, iarna e Crăciunul, dar asta numai pentru câteva zile, și-n rest ai parte de frig, frig, frig, vânt, ploaie (cum se întâmplă de obicei în partea mea de lume), frig, frig, frig, ninsoare, zăpadă, frig, frig, frig. 

Și uneori (respectiv acuma), pe lângă zăpadă cum n-a mai fost de ani în șir, ai parte și de câte-un bonus, ca de pildă un nepot de văr de-al doilea al unui uragan - ceva subtil, doar un vânticel de 100 km/h, plăpând și inocent, pe nume Elli 🌪️.
Apăi cum să nu-ți placă iarna? 🙄

Apropo. Nu mai pot cu ”ninge ca-n povești”. Vorba unei amice, care-s poveștile alea, în definitiv? Cele mai cunoscute povești cu zăpadă sunt ”Crăiasa Zăpezii” și ”Fetița cu chibrituri” (ambele de Hans Christian Andersen), și-n niciuna dintre ele zăpada n-a fost de bun augur. 

Nu mai vorbesc de faptul că de Crăciun a fost soare și ger, că numai atmosferă crăciunească nu era dacă te uitai afară. S-a apucat de nins pe 2 ianuarie de mă și gândeam, ce-ai păzit, ninsoareo, pân-acuma? Te găsi hărnicia taman când ne întoarcem la serviciu, iar nemții - se știe - sunt niște panseluțe care pun transportul public pe butuci inclusiv pentru trei floace (scuzați 🫢) de zăpadă... 

Or, de o săptămână încoace avem parte de considerabil mai mult decât mai sus-menționatele trei floace. 

Poate m-am ramolit, dar nu văd absolut nimic feeric în treaba asta. Azi am ajuns la serviciu în două ore și jumătate (în loc de o oră), ne-am luat cu toții laptopurile și am plecat acasă. Prognoza anunța că ninsoarea puternică va continua până seara, așa că n-am vrut să riscăm să rămânem atârnați pe-acolo. Am ajuns acasă epuizată și cu o durere de cap care n-a cedat nici la Nurofen, nici la cafea. Feeric, hai? 🤨

Ce-i drept, dacă mă uit afară, e cadrul perfect pentru celebrul cântec al lui Dean Martin:
”Oh, the weather outside is frightful,
But the fire is so delightful
And since we've no place to go
Let it snow, let it snow, let it snow!”

Da, mirobolant, data viitoare poate reușim să let it snow de Crăciun, totuși 😏.

”Secretul Secretelor” - Dan Brown

Nu cred că mai e nevoie să spun cu câtă nerăbdare așteptasem cel mai recent roman al lui Dan Brown. Puținele lucruri care se știau deja (eroul este din nou profesorul Robert Langdon și cea mai mare parte a acțiunii se petrece la Praga) erau suficiente pentru a mă face să freamăt de curiozitate. Praga este atât de ofertantă pentru un thriller istoric și / sau în lumea artei, mă gândeam eu cu spumoasă anticipare. 

M-am ferit să citesc până și cea mai sumară prezentare, nu numai din teama de spoilere, dar și pentru că nu voiam să aflu absolut nimic despre conținut. 
Abia așteptam zilele libere de Crăciun și Anul Nou să mă cufund în poveste. Ceea ce am și făcut; mi-a luat aproape o săptămână să o parcurg, în măsura în care n-am citit în fiecare zi. 
Iar faptul că n-am citit în fiecare zi, ei bine... ar trebui să însemne ceva 😃. 

Este momentul să spun că nu e în niciun caz o carte slabă - ba dimpotrivă. Păstrând proporțiile aș zice că, din punct de vedere al informației, este aproape enciclopedică. Dan Brown nu se dezminte; documentarea este gigantică, înveți enorm despre lucruri probabil multora încă necunoscute în timp ce o citești. De curiozitate, am căutat să citesc despre unele instituții și proiecte menționate (ca de pildă Stargate și Institute of Noetic Sciences) și am găsit o bogăție de informații.

Numai că. 
Aceia dintre noi care i-am citit toate cărțile îl cunoaștem bine pe Robert Langdon: este profesor la Harvard, unde predă cursuri de simbolistică și iconografie religioasă. Cu excepția ”Origini”, în celelalte cărți avându-l protagonist a existat un mister fundamental în legătură cu lumea artei, indiferent că a fost vorba de pictură, sculptură sau istorie. Tocmai de aceea, având în vedere că acțiunea din ”Secretul Secretelor” se desfășoară la Praga, eram convinsă că vom avea parte de un periplu prin castele și muzee, cu intrigi și puzzle-uri dezlegate cu ajutorul unor indicii ascunse în cărți vechi sau în picturi. 
Dar n-am avut parte de aproape nimic din toate astea. 

Fără a da spoilere, intriga are la bază un subiect de ordin științific - natura conștiinței umane. Profesorul Langdon sosește la Praga pentru a asista la o prelegere susținută de colega sa, Katherine Solomon, cercetătoare în neuroștiințe. Prelegerea are un succes fulminant, numai că a doua zi dimineață lucrurile o iau razna. 
Un manuscris al lui Katherine, care urma să fie publicat în scurt timp și promitea să fie un mare succes editorial, este furat. 
La New York, serverele editurii care urma să publice cartea sunt atacate de un hacker, iar editorul este răpit. Se concluzionează, pe bună dreptate, că manuscrisul lui Katherine conține niște secrete pe care niște unii nu le vor publicate și nu se dau în lături de la nimic pentru a-și atinge scopul.
Între timp, la Praga, Katherine dispare, iar profesorul Langdon se aruncă în Vltava, convins că în hotelul în care erau cazați a fost plantată o bombă care urmează să explodeze. 
O cercetătoare (alta decât Katherine) este torturată pentru informații și omorâtă.
O organizație obscură din Londra își bagă nasul. 
Directorul CIA nu e amuzat. 

Despre ambasadoarea Statelor Unite în Cehia nu prea știi inițial ce să crezi, respectiv de care parte se poziționează. 
În poveste mai apar două personaje interesante: un tip ciudat, Golemul, inspirat din mitologia cehă, a cărui față este acoperită cu lut și care nu înțelege deloc de glumă și o fată vulnerabilă, asistenta cercetătoarei asasinate, pe care Golemul e hotărât s-o protejeze (chestie pe care o tot repetă). Ambii sunt bolnavi de epilepsie și au crize periodice.

Twist-ul din final a fost unul chiar foarte reușit, pe care în niciun caz nu-l văzusem venind și a ”salvat” mult din poveste în sine, care în ceea ce mă privește a trenat pe alocuri și-ar fi putut să se încheie cu vreo 100 de pagini mai devreme, cel puțin. 

Chiar dacă reușește să îmbine foarte bine istoria, datele științifice și ficțiunea, Dan Brown mai alunecă și aici în ”păcatul” din precedentul roman (”Origini”), respectiv acela de a-și afunda cititorii într-un ocean de termeni de specialitate: ”fluctuații cuantice”, ”tunneling probabilistic”, ”decoerență”, ”fotoni inseparabili cuantic”. 
Hotărât lucru, asta nu trebuia să fie o carte cu Robert Langdon. Făcând o paralelă, are Dan Brown o carte pe un subiect foarte interesant (viața extraterestră, NASA, glaciologie); se numește ”Conspirația”, este excelentă (v-o recomand) și nu e cu Langdon. Dacă acolo s-a putut fără el, aici de ce nu? Probabil a fost inclusiv o decizie din rațiuni de marketing, personajul fiind atât de cunoscut și îndrăgit de fani, dar nu era locul lui în povestea asta. 

Desigur, există un clenci, pe care însă nu vreau să-l dezvălui fiindcă le-aș lua cea mai mare parte din plăcerea lecturii acelora dintre voi care nu au citit încă.
Și-ar fi păcat, fiindcă, dincolo de cârcoteala de mai sus, cartea merită citită. Nu numai dacă ne gândim la valoarea informațională, ci și pentru că este o poveste bine scrisă și cu multă atenție pentru detalii. 

În final, am ceva de cârcotit și pe tema calității hârtiei din care s-a făcut coperta. A fost suficient să țin cartea în mână timp de câteva ore pe zi (nu consecutiv), pentru ca scrisul auriu să se estompeze parțial. Având în vedere pretențiile RAO și prețul cărții, m-aș fi așteptat la o altă calitate a hârtiei. 
Da, în retrospect ar fi fost mai bine să scot hârtia în timp ce citeam; dar de ce-ar fi trebuit să mă gândesc la asta? Autobiografia lui Al Pacino e tot cu scris auriu pe copertă și ce să vezi, nu s-a șters absolut deloc, deși tot vreo săptămână mi-a luat ca s-o citesc (e considerabil mai scurtă, dar e-n germană).

Cât despre ”secretul secretelor”, ei bine, hai să spunem că sper să fie adevărat 🙂 și încurajez pe toți cei care cred într-o conștiință superioară să citească această carte. Probabil se vor simți un pic mai optimiști 🙂. 

My 2 cents despre prima controversă a anului

Evenimentele se precipită în lume (sau, cum spunea Marin Preda - timpul nu mai are răbdare), așa că aș face bine să scriu ce voiam despre discuțiile apărute pe tema Concertului de Anul Nou de la Viena, că povestea e deja aproape răsuflată. 

Nu intenționez, de altminteri, să întind pelteaua. Și - se poate lua drept spoiler-alert - a existat și ceva care-ar fi fost mai bine să nu existe. 

✅ Da, mi-a plăcut foarte mult concertul, după cum am scris ieri. Un program bine ales, atât cu piese intrate demult în repertoriu (”Rosen aus dem Süden”, ”Fledermaus-Quadrille”, ”Der Karneval in Paris” sau ”Egyptischer Marsch”), cât și cu lucrări în primă audiție. 
Contrar a ceea ce au susținut mulți, programul nu este ales numai de către dirijor; orchestra are un cuvânt important de spus în alegerea pieselor. Este un lucru binecunoscut, ca și faptul că din repertoriu nu fac parte numai lucrări ale familiei Strauss, ci și ale altor compozitori (ca de exemplu Franz von Suppé, Joseph Lanner, Carl Michael Ziehrer, Joseph Hellmesberger Jr. șamd). E și normal să fie așa, pentru un plus de variație. 

✅ Yannick Nézet-Séguin are un stil spumos, flamboaiant și mai puțin înclinat spre tradiționalism; dacă telespectatorii nu știau asta, membrii orchestrei o știau cu siguranță. Un alt aspect binecunoscut este că o condiție sine qua non pentru a fi invitat să dirijezi acest concert este să ai o colaborare constantă de minimum zece ani cu Filarmonica vieneză. Așadar, se știa cum e omul și totuși, a fost ales (desemnarea are loc după prealabila consultare cu membrii orchestrei). 
Și nu, muzica clasică nu e obligatoriu sobră și scorțoasă. Muzica familiei Strauss e îndeobște veselă și antrenantă. N-o să vedem niciodată Mahler sau Bruckner în programul Concertului de Anul Nou, din motive evidente. 

✅ Ajungând acum la elefantul din cameră: faptul că Nézet-Séguin e homosexual este de notorietate. E recunoscut, e asumat (însurat din 2021, după o relație de aproape trei decenii cu actualul soț), chiar nu înțeleg odicolonurile și batistuțele albe de borangic duse la nas. 

Da, purta cercel. Și?  
Da, avea unghiile făcute. Și? 
Are cineva impresia că publicul s-a ridicat în picioare înainte de finalul concertului, într-un gest în premieră, din considerație pentru cercel sau pentru oja de pe unghii? Sau din admirație pentru felul în care a condus și gestionat concertul?  

E foarte, foarte greu să vii cu un suflu nou și să captezi audiența la acest concert, a cărui ștachetă a fost ridicată atât de sus de monștri sacri care au dirijat timp de decenii în șir. Când te ”măsori” cu nume precum Kleiber, Boskovsky, von Karajan, Krauss, Abbado, Mehta, Jansons, Muti sau Maazel, presiunea trebuie să fie enormă. 
Și totuși, Yannick Nézet-Séguin a ridicat publicul în picioare. Cu siguranță nu ca urmare a orientării lui sexuale. 
Să zic o vorbă și despre vestimentația lui - cum spunea cineva, a fost una dintre puținele ocazii când am văzut o haină Louis Vuitton cumsecade și de bun-gust, nu împestrițături zice-se haute couture. 

✅ Am spus și ieri, felul în care-a ales să abordeze Radetzky-Marsch mi s-a părut efectiv sen-za-țio-nal. A fost o explozie de bucurie, încununarea desăvârșită a ceea ce făcuse până atunci. Și - ceea ce se omite uneori - atributul care face acest marș special constă în faptul că este unica piesă din concert la care publicul e dirijat și astfel devine, pentru câteva minute, parte a orchestrei. Cu cât îi implici mai mult, cu atât e mai frumos și mai în spiritul a ceea ce s-a dorit a fi această piesă. Coborând în sală, Yannick a împlinit acest deziderat cu brio. 

🟧 Dacă nu aș fi citit pe subiect între timp, aș fi abordat cu totul altfel chestiunea care urmează. Mă refer la faptul că Pierre Tourville - soțul lui Nézet-Séguin - s-a aflat în orchestră, pentru Radetzky-Marsch. 
Tourville este muzician profesionist (violist la Orchestra Metropolitană din Montréal) și cu excepția ultimei piese, fusese în public. La Radetzky însă, a urcat pe scenă și a cântat alături de ceilalți membri ai orchestrei. 
Recunosc, inițial mi s-a părut ciudat și nu tocmai potrivit. Concertul este susținut de orchestra Filarmonicii din Viena și nu-ți sui neamurile pe scenă, chiar dacă ești personajul principal al evenimentului, am bombănit eu. 
Ceea ce nu știam însă este că asta nu fusese ideea dirijorului, ci a membrilor orchestrei. După cum chiar el a povestit ulterior, la pauza dintre părți s-au dus la el și i-au propus, în ideea de a-l implica și pe soțul lui în celebrarea visului său împlinit. 
Mi s-a părut un gest minunat din partea instrumentiștilor 🙂. 

❌ Și acum vine partea de care spuneam la început că n-ar fi trebuit să fie, pentru că pur și simplu nu-și avea locul. Mă refer la faptul că Nézet-Séguin și-a sărutat soțul pe gât în timpul ultimei piese. 
Nu. Cu toată simpatia și respectul meu pentru om, nu. Așa ceva nu se face în asemenea context și locație, și nu are absolut nicio legătură cu orientarea sexuală. Dacă era un cuplu hetero, fix aceeași părere aș fi avut-o. Înțeleg bucuria și entuziasmul momentului, înțeleg că te poate lua valul, dar de unde mă uit eu, gestul ăsta a fost deplasat.

În loc de încheiere, aleg să pun un citat dintr-una din cronicile publicate zilele astea, care mi se pare foarte grăitor. 
”If the length of the ovations is any indication, this will be remembered as one of the most memorable New Year's Eve concerts in recent years” (sursa).

Prosit 2026! 🐷🍀🍄

La mulți ani și bine v-am regăsit în 2026! 🙂 Sper că ați trecut în noul an cum și cu cine v-ați dorit și de dragul vostru sper că, spre deosebire de mine, n-a trebuit să lucrați astăzi 😀.

Revelionul nostru a fost așa cum îl anticipaserăm - liniștit. La miezul nopții am avut surpriza că (în premieră de când locuim aici) tocmai vecinii de pe strada noastră au pus la cale artificii, și s-au întrebuințat serios. Ba au și numărat ultimele zece secunde, așa că am trecut împreună în 2026. După care am băut Prosecco și ne-am uitat din balcon la artificii, care au fost neașteptat de spectaculoase. 
(Paranteză: spre deosebire de anii anteriori, de data asta în Hamburg s-au organizat oficial jocuri de artificii. Dar afară ploua mărunt, cum se întâmplă de obicei în decembrie și chiar nu aveam niciun chef să ne vânturăm de Revelion prin metrouri, fiindcă de mașină oricum nu s-ar fi pus problema. Am stat acasă fără nici cel mai mic regret). 

A doua zi ne-am trezit puțin după ora 9 și ne-am organizat pentru ritualul nostru consacrat din prima zi a noului an. La 10:15 a început slujba transmisă în direct de la Frauenkirche (Biserica Fecioarei Maria) din Dresda și imediat după aceea, desigur, Concertul de Anul Nou de la Viena ❤️. 

Am tot citit controversele iscate pe marginea concertului și bineînțeles că am și eu o părere pe subiect (că doar nu se poate nuntă fără slută, vorba ceea 😀). Dar despre asta voi scrie într-un articol separat. Astăzi vreau să scriu doar despre cât de mult ne-a plăcut. A fost splendid, demult nu mai văzuserăm așa ceva. Nu-l știam pe Yannick Nézet-Séguin decât din auzite, dar omul este extraordinar. Atâta entuziasm, energie bună, carismă, spirit ludic, naturalețe, joie de vivre... 
Într-un interviu recent, spusese că pentru el acest concert este un vis devenit realitate; când era copil, obișnuia să dirijeze din fața televizorului. Ieri și-a trăit visul cu atât de multă bucurie, încât nu puteai să nu te emoționezi pentru el.

Din punct de vedere tehnic a fost impecabil, aspect deloc surprinzător dacă ne gândim la experiența lui. Remarcabil mi s-a părut și faptul că a dirijat pe de rost (ceea ce nu e mereu cazul; dirijori consacrați precum Riccardo Muti, Christian Thielemann sau Franz Welser-Möst au dirijat de pe partituri, ceea ce a răpit, desigur, din comunicarea și interacțiunea cu orchestra). 
”Un dirijor trebuie să aibă partitura în cap, nu capul în partitură”, spunea la un moment dat Herbert von Karajan și mare dreptate avea. 

După cum probabil știți 😀😀😀, din punct de vedere muzical inima mea îi aparține lui Zubin pentru totdeauna și urmăresc acest concert an după an, de când aveam 16 ani. Iar de când am avut imensul privilegiu de-a fi prezentă în sală la minunăția asta de concert, știu și cum se resimt emoția și energia chiar de la firul ierbii. 

Și totuși. Nu am mai văzut până acum așa veselie și interacțiune cu publicul. A transmis publicului toată fericirea lui, a fost un vulcan de bucurie și de optimism, exact ce avem nevoie la început de an. Am remarcat și comuniunea cu orchestra; era suficient să te uiți la instrumentiști și să-i vezi pe toți zâmbind. 

Repertoriul mi s-a părut bine ales, ieșind din tiparele tradiționaliste (bunăoară, piesele scrise de compozitoare) și interpretarea a fost senzațională. Atât de mult ne-a plăcut ce-a făcut la ”Københavns Jernbane-Damp-Galop” (când a făcut pe impiegatul), că am aplaudat amândoi în fața televizorului. Eu nu avusesem idee că există atât de multe instrumente și accesorii, ca să zic așa, de percuție (para-instrumente li se spune), a fost un spectacol în sine doar să urmăresc percuționiștii la lucru 🤭.

Discursul dinaintea valsului ”Dunărea Albastră” a fost, de asemenea, foarte adecvat contextului internațional, când pacea pare mai îndepărtată decât oricând.
”Pacea vine din bunătate și bunătatea, din pace”, a spus Nézet-Séguin - și cu asta, a zis practic totul. 

Niciodată n-am mai văzut publicul de la Concertul de Anul Nou ridicându-se în picioare înainte de finalul concertului. Absolut niciodată. Nici măcar la Herbert von Karajan, că tot îl pomenisem mai sus. Nici măcar la Zubin. A fost o reacție fără precedent a publicului, care spune enorm. 

”Sunt foarte curioasă ce-o să facă la Radetzky”, i-am împărtășit jupânului. Iar ce-a făcut a fost atât de neașteptat și de frumos, cum n-aș fi crezut posibil. 
Știu că părerile sunt împărțite inclusiv în privința asta, dar mie mi s-a părut fabulos faptul că a coborât printre spectatori, dirijându-i. Practic, a făcut fiecare om din sală să se simtă parte din orchestră. 

Mi-ar fi plăcut foarte mult să trăiesc asemenea experiență din Golden Hall de la Musikverein. A fost finalul perfect pentru un concert minunat, plin de viață, exuberanță și optimism. 

Referitor la dirijorul de anul viitor, m-am înșelat din nou și vom avea ocazia de-a vedea un alt dirijor aflat pentru prima dată în această onorantă ipostază: Tugan Sokhiev. Hotărât lucru, trebuie să-mi schimb abordarea când încerc să ghicesc dirijorul, în sensul că va trebui să includ în estimare și un dirijor din generația mai nouă. 

După concert am stat vreo două ore la taclale cu profesorul Langdon (altfel spus, am continuat să citesc ”Secretul Secretelor”; am parcurs două treimi și până acum este o poveste excelentă, sper ca Dan Brown să n-o dea în bară pe final, cum a făcut cu ”Origini”). După aceea am terminat cel de-al treilea film din seria ”Knives Out” (am avut parțial dreptate referitor la whodunnit, dar numai parțial) și am încheiat ziua en fanfare cu trei episoade din dragul de Lucică 😃. 

Acestea fiind spuse, vă doresc un an de care să vă amintiți a fi fost unul dintre cei mai buni ai vieții voastre 🙂.

2026, te rog, fii bun...