Retrospectivă aniversară a întâlnirilor mele muzicale cu Zubin Mehta ❤️

Oare ce-aș putea să scriu despre el în ziua în care împlinește 90 de ani, mă tot întrebam de la o vreme încoace. Au trecut trei ani de când nu l-am mai văzut în spațiu și timp real. Concerte și stagiuni anulate din motive de sănătate, nesincronizare. Fiecare anulare mi-a trimis un ghiont dureros în suflet. Dar, în același timp, fiecare anulare mi-a adus aminte și cât de norocoasă sunt. Până acum, am fost la 16 concerte dirijate de Zubin. 16 experiențe de-o frumusețe greu de pus în cuvinte, care mi-au adus o imensă bucurie, mi-au îmbogățit și, în bună măsură, mi-au vindecat sufletul. 

”Mehta are acel ceva ce nu poate fi descris”, mi-a spus cândva o doamnă care este profesoară de flaut, iar “acel ceva” este o comoară pe care am avut privilegiul să o împărtășesc de 16 ori.

Astfel încât astăzi, de ziua lui, m-am gândit că aș putea să-l sărbătoresc scriind exact despre asta, respectiv să trec în revistă cele 16 întâlniri ale mele cu Zubin 🙂. Iar aici nu includ decât întânirile de ordin muzical, nu și cele două scurte, dar pentru mine de neprețuit, întrevederi reale, când am schimbat câteva cuvinte ❤️. 

Prima dată l-am văzut pe Zubin în 2005, la Festivalul ”George Enescu”, dirijând orchestra Filarmonicii Israeliene. A fost și prima dată când am ascultat Mahler (Simfonia a VI-a ”Tragica”), un moment existențial pentru mine. În acea seară de septembrie, ceva s-a schimbat în sufletul meu pentru totdeauna. După concert, am scris:

”Ies din sală și sunt într-o stare de transă... nu-mi găsesc locul, oare ce mi-aș dori acum? Un posibil răspuns ar fi "nimic... am totul", pentru că nu îmi imaginez cum sau ce mi-aș mai putea dori în aceste clipe. Trăiri pentru care sunt recunoscătoare și pe care nu știu dacă  le voi mai întâlni cândva... Încercând, destul de empiric, să rezum ceea ce simt, aș formula o singură întrebare: "Cum să mai fii același după o asemenea experiență?".

Nu știam atunci, însă, din fericire, seara aceea n-a fost decât începutul 🙂. Aveam să-l mai revăd de multe ori și să regăsesc din nou și din nou acea stare de grație în anii ce urmau să vină, chiar dacă a trecut mult timp până la următoarea întâlnire. Dar nu mă înșelasem spunându-mi că nu mai eram aceeași. Cel dintâi concert dirijat de Zubin, intensitatea, dramatismul și măiestria interpretării, bagheta lui, toate acestea m-au redefinit. În cel mai frumos sens posibil.
Numai două zile mai târziu aveam să-l revăd, tot în cadrul  Festivalului ”George Enescu”, de data aceasta cu gigantica Simfonie a IX-a de Beethoven. Am simțit atunci că ”Odă Bucuriei” a fost compusă și pentru mine 😊.

Au trecut anii. Mulți... 

Filarmonica din München, februarie 2013. Simțeam cum îmi tremură stomacul de emoție și de bucuria regăsirii. Tot o seară de Mahler, de data aceasta cu Simfonia a II-a ”Învierea”. Nici că s-ar fi putut nimeri o alegere mai potrivită. Nu mi-am putut lua ochii de la el pe durata întregului concert, simțind cum ceva din mine s-a trezit din nou la viață. 
În cronica scrisă după două zile, consemnam: ”Sunt copleșită nu atât de spiritul lui Mahler, cât mai ales de prezența omului care-i călăuzește muzica. Îi recunosc anumite mișcări și gesturi pe care le-am mai văzut de-atâtea ori în concertele sale, urmărite pe DVD-uri și YouTube. Mă simt ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu un vechi și foarte drag prieten. Nu îndrăznesc să-mi descleștez mâinile, am sentimentul că aș pierde ceva din legătura care, simt, s-a format între mine și pupitrul dirijorului”. 

N-am mai lăsat să treacă atât de mult timp și în iulie 2013 m-am întors la München, unde l-am văzut dirijând monumentalul Recviem al lui Giuseppe Verdi. ”Nu mai exista nimic în afara dirijorului ale cărui mişcări le urmăream ca hipnotizată şi a muzicii care îmi invada sufletul şi mintea”, am scris ulterior.

Anul următor a adus cea dintâi întâlnire a mea cu orchestra Filarmonicii din Berlin. În aprilie 2014 l-am regăsit pe Zubin la Baden Baden, într-o seară cu ”Imperialul” lui Beethoven și un poem simfonic de Richard Strauss. Îmi fusese dor de el și în articolul dedicat am scris: ”Extraordinarul sentiment de anticipaţie şi freamătul care-mi face inima să bată mai tare şi-mi dă fluturaşi în stomac, pe care le am în scurtul interval de timp dintre momentul în care se face acordajul şi cel al apariţiei dirijorului, nu se pot compara cu nimic. Cred că acela este gustul fericirii”. 

Aveam dreptate: cu adevărat, acela era gustul fericirii. Câteva luni mai târziu, în octombrie 2014, am revenit la München pentru un concert cu repertoriu integral de Schubert, un compozitor care până atunci îmi fusese aproape necunoscut. Însă nu era prima dată când Zubin îmi deschidea noi lumi. 
”Am trăit o revelaţie, cum nu de multe ori mi s-a mai întâmplat. Neobişnuit de lungă pentru o simfonie - are 55 de minute - lucrarea m-a purtat printr-o varietate de stări sufleteşti. Muzica este când vulcanică şi intensă, când lentă şi mângâietoare, iar alternanţa aceasta reprezintă unul dintre elementele inovatoare aduse de Schubert. Mi-a plăcut şi m-a făcut să-mi doresc nu numai s-o reascult, ci şi să mă familiarizez cu muzica lui Franz Schubert, pe care până acum n-am ascultat-o (exceptând uvertura "Rosamunde")”, am notat eu în cronica de după câteva zile. 

Una dintre cele mai mari fericiri ale vieții mele a fost aceea de-a fi prezentă la Concertul de Anul Nou de la Viena ❤️ dirijat (pentru cea de-a cincea oară) de Zubin. A fost cu adevărat un moment pentru o viață, o experiență inegalabilă și irepetabilă. ”Momentele "Dunărea Albastră" şi "Radetzky March" au fost divine”, scriam eu ulterior. ”Îmi aduceam aminte de numeroasele dăţi când mă gândeam că, într-o bună zi, voi audia acest concert din sală, şi nu doar de la televizor... Aplaudând ritmic la indicaţiile dirijorale, îmi simţeam obrajii arzând de fericire”. 

În mai 2015 l-am regăsit pe Zubin la München într-un concert cu Brahms și simfonia a VI-a ”Patetica” de Tchaikovsky. Chiar dacă nu mai erau aceleași trăiri ca la Viena, fiindcă nici n-ar mai fi putut să fie, fericirea de a-l revedea a fost la fel de mare, ceea ce am și scris: ”Vor fi mereu emoții, fluturi în stomac, freamăt sufletesc și savuroasă nerăbdare în scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului pe scenă. Și vor fi mereu duioșie și drag de omul care mi-a dăruit unele dintre cele mai fericite clipe din viața mea”. 

La Berlin, în septembrie 2015, am avut surpriza de a găsi un Mahler cu totul diferit față de ceea ce cunoscusem până atunci. 

Simfonia a IX-a este, constatam eu, ”o lucrare neașteptat de caldă, de insinuantă, de îmbietoare spre reflecție și de liniștitoare”, iar finalul a fost copleșitor: ”(...) sala a încremenit, uitând să respire. Pianissimo. Zubin a închis ochii, mâna dreaptă e suspendată în aer, bagheta abia dacă adie. Lent, foarte lent. Se lasă liniștea. O liniște desăvârșită, pe care nimeni nu îndrăznește s-o fisureze. Își împreunează mâinile, ducându-le la frunte într-un gest care-i este specific, apoi ridică privirea și zâmbește. E atât de maiestuos, încât aș simți nevoia să mă înclin în fața lui. După încă o secundă de neîncrezătoare liniște, parcă venindu-i greu să se desprindă din starea indusă de meditația din final, sala izbucnește. Aplauze, urale, da capo”. 

De departe cel mai răscolitor concert a fost cel din martie 2016, din nou la München. Printr-o stranie coincidență, din repertoriu a făcut parte Recviemul de Mozart. O misă funebră, interpretată în ziua în care a avut loc atacul terorist de la Bruxelles.
A fost teribil, țin minte și acum starea de încordare. Zubin a ținut un mic discurs și ne-a rugat ca la sfârșit să nu aplaudăm. A doua zi, încă sub imperiul tensiunii trăite, am scris: ”Primele acorduri din Recviem parcă m-au electrocutat și m-au indus în transă. Știu că mă repet, dar nu există ceva mai tulburător. Îmi încleștasem mâinile. Lăsam să mi se prelingă-n suflet muzica aceea sfâșietor de frumoasă, îl priveam pe el dirijând orchestra, îi citeam tensiunea pe chip (...) și-n timpul ăsta îmi șiroiau lacrimile pe obraji”. 

Îmi amintesc și-n ziua de azi fericirea concertului din februarie 2017, tot la München. Un repertoriu vesel, cu lucrări de Mozart și Johann Strauss, pline de culoare și de natură să inducă o stare de bună dispoziție. Cu trei bisuri fabuloase, care m-au umplut de fericire după o perioadă foarte, foarte grea. ”Realmente simțeam că-mi iese inima din piept de bucurie. E bine înapoi la viață... ”, am scris eu, cu un surâs. 

Doar câteva săptămâni mai târziu, în martie 2017, aveam să ascult la Berlin imnul țării mele adoptive interpretat de orchestra Filarmonicii din Berlin, într-un concert la care a fost prezent președintele Germaniei. În repertoriu s-au regăsit Elgar și Simfonia a V-a de Tchaikovsky și în articolul dedicat am făcut câteva referiri la acustica impecabilă a sălii de concert. ”Am simțit, pur și simplu, că sunt învăluită de muzică. Închideam ochii și aveam senzația aproape fizică a acordurilor care mi se insinuează în inimă. A fost ceva ieșit din comun pentru mine, aproape că pluteam pe nori când am părăsit sala”. 

Ceea ce nu știam atunci era că urmau să treacă încă doi ani până să-l revăd pe Zubin. Problemele de sănătate l-au ținut departe de pupitru și abia în martie 2019 l-am regăsit la Berlin cu un program din care-au făcut parte două piese moderne și ”Scheherazade” - o suită simfonică de Nikolai Rimsky-Korsakov. ”Un zeu care nu s-a întors pentru că n-a plecat, de fapt, niciodată”, am scris eu atunci, adăugând: ”Aplauzele de final au fost pline de entuziasm și de căldură. Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile, în timp ce-l priveam pe Zubin și nu puteam să nu mă întreb dacă o să-l mai văd vreodată. În baston sau nu, pe scenă sau departe de ea, din tot sufletul sper să fii bine, Maestro... ”. 

Despre concertul din noiembrie 2019, tot de la Berlin, am scris abia după vreo trei săptămâni. Poate pentru că aveam un sentiment dulce-amar. Sau poate că intuiam că urma să treacă din nou o perioadă lungă până să pot scrie din nou un astfel de articol. 
A fost o seară deosebit de emoționantă, cu un poem de Richard Strauss și Simfonia a III-a ”Eroica” de Beethoven. Pentru prima dată însă, remarcam ceva nou la Zubin. Ceva nou și trist, despre care am scris: ”trăiește momentul și iubește muzica așa cum a făcut-o toată viața, dar într-un fel, limbajul corpului transmite o oarecare... n-aș spune ”tristețe”, însă melancolie, da”. 

A venit pandemia și s-au scurs doi ani, în care l-am revăzut pe Zubin fie pe DVD-urile și Blu Ray-urile din colecția mea, fie în concerte fără spectatori, transmise în direct de la Berlin. Am așteptat cu emoție și cu stresul unei posibile anulări luna decembrie 2021, când l-am regăsit la Berlin cu unul dintre compozitorii lui preferați: Mahler, respectiv Simfonia a III-a. Este cea mai impozantă și cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată de aproximativ 100 de minute și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de publicațiile de specialitate.
”Pentru mine, ca ascultător de muzică clasică, a fost o experiență fabuloasă. Ca de fiecare dată când am ocazia, l-am privit pe Zubin în acțiune, dând intrările la fel de precis ca întotdeauna și fără niciun semn de slăbiciune sau ezitare. (...) Publicul părea să fie de aceeași părere; aplauzele au continuat minute în șir, chemându-l pe Zubin de trei ori înapoi pe scenă, iar acesta este un lucru care se întâmplă numai rareori la Berlin, spectatorii de la Filarmonică fiind în general foarte pretențioși”. 

Un an și jumătate mai târziu, în iunie 2023, m-am întors să-l văd la Berlin într-o seară cu Schumann, Bela Bartók și Simfonia a IV-a de Tchaikovsky (din care vă recomand partea a doua, Andantino; mi se pare una dintre cele mai frumoase compoziții pe care le va fi dat vreodată omenirea). Era mult mai slăbit și mai obosit decât îl văzusem vreodată, dar era tot el, la fel de maiestuos ca întotdeauna. 
Și poate că nu numai eu, ci toată lumea prezentă a fost marcată nu doar de măreția muzicii, ci și de aspectul lui fragil. ”Aplauzele de la final au erupt în valuri dezlănțuite și Zubin a fost nevoit să revină de vreo patru ori pe scenă. Tot mai încet, tot mai ezitant, vizibil epuizat, dar mereu cu acel zâmbet cald și plin de recunoștință pe care i-l cunosc atât de bine”, am scris eu a doua zi, adăugând ”îl tot revăd pe Zubin în fața ochilor și sper ca aseară să nu fi fost ultima dată când...”. 

De-atunci au trecut aproape trei ani, fără să-l mai fi revăzut. Au fost încă două concerte unde am avut bilete, dar le-a anulat (unul dintre ele chiar pe ultima sută de metri) și a fost înlocuit de alt dirijor. Aproape că îmi pierdusem speranța. 

Sper că duminică îl voi revedea în sfârșit, la Berlin, într-unul din primele concerte aniversare pe care le are programate în perioada următoare. Încă nu am curaj să mă bucur. Dar știu că dacă va fi să fie, voi trăi acele clipe așa cum probabil nu le-am trăit la niciunul dintre concertele de până acum. 

La mulți ani senini, foarte dragul meu Zubin 🙂. 

”Sophia Loren - Ieri, azi, mâine. Viața mea” (autobiografie)

Aș începe acest articol citându-l pe Roberto Benigni: 
”Când aud numele Sophia, țopăi, țopăi, fiindcă e o explozie de viață. Ca un sărut pe obraz. E ceva minunat, puteți vedea cum îmi pulsează inima, cum îmi bate inima, bum, bum, bum. Ea e foarte Italia, foarte italiancă. Atunci când se mișcă, când pășește, e Italia care merge. Vedeți cum se mișcă Sicilia, Toscana, Lombardia. Apoi, Milano, Florența, Napoli, turnul înclinat din Pisa, Colosseumul, pizza, spaghetele (...), cuprinde totul”. 

Aceste cuvinte o descriu nu numai pe Sophia Loren, nu numai bucuria autentică pe care o trăiești citindu-i  cartea, ci și înțelepciunea cu care și-a trăit ea scânteietoarea-i viață și pe care a definit-o în două cuvinte care mă vor urmări o vreme: ”savoarea existenței”. 

Dacă ar fi să descriu cu un singur cuvânt sentimentul pe care ți-l lasă această poveste de viață după ce o vei fi terminat de citit, cred că m-aș hotărî pentru ”nostalgie”. Titlul este inspirat de un film din 1963, în care protagonista a jucat alături de unul dintre cei mai dragi prieteni din viața ei. ”Ieri, oggi, domani”. În rolurile principale: Sophia Loren și Marcello Mastroianni. 

Cartea este absolut fermecătoare, Sophia apelând parțial la metafora a ceea ce ea numește ”sipetul meu de taină”. Spun ”parțial” pentru că ea chiar are o cutie în care păstrează scrisori, telegrame, bilete și fotografii, mărturii din vremuri și tinereți care și-au sărbătorit demult apusul, dar ale căror amintiri o vor însoți întotdeauna - și face apel la ele pentru a-și depăna povestea. 

Începuturile au fost dificile, așa cum știu ele să fie de obicei. Pe numele ei adevărat Sophia Scicolone, a copilărit în sărăcie, cu un tată absent și absolut dezinteresat, crescută de mamă și bunică într-un apartament mic din Pozzuoli (o localitate micuță, situată la nord de Napoli și considerată parte integrantă a acestuia). Trăiau din ce câștiga mama Sophiei cântând în cafenele. Banii erau puțini, iar cel de-al doilea război mondial a înrăutățit situația oricum dificilă. 
”Eram neagră, neagră și uscată, uscată și toți îmi ziceau Scobitoarea. (...) Foamea a fost tema dominantă a copilăriei mele. Erau zile în care nu mâncam nici măcar o fărâmă de pâine”. 

Cum se întâmplă multor fetițe, adolescența Sophiei a adus cu sine schimbări înfloritoare din punct de vedere fizic. ”Scobitoarea” devenise o tânără cu forme bine definite și un chip deosebit de interesant, de o frumusețe frapantă, deși neconvențională pentru acele timpuri. 

Sophia la vârsta de 18 ani

A fost remarcată la un concurs de frumusețe și, chiar dacă nu a câștigat, faptul că s-a regăsit printre finaliste i-a dat o enormă încredere în sine. Mama ei a înscris-o la o școală de actorie din Napoli și ceea ce mi s-a părut interesant aici e felul în care elevii erau învățați să-și folosească expresivitatea. 
”Toți mușchii noștri erau educați pentru extrem de dificila sarcină de a exprima vasta gamă a sentimentelor umane: oroare, bucurie, disperare, tristețe, surpriză, semeție, speranță. Protagoniste absolute erau sprâncenele. Pare o glumă, dar acest mic joc de mimică avea să îmi fie de mare ajutor să înfrunt lumea ecranului care mă aștepta în curând”.

Sophia a început să devină cunoscută nu atât ca urmare a rolurilor de figurație, cât mai ales datorită fotoromanelor (benzi desenate pentru care se foloseau ilustrații ale unor actori și care s-au bucurat de un imens succes în Italia postbelică). ”O ucenicie grea, dar distractivă”, spune ea, adăugând că experiența acumulată aici a ajutat-o să se facă remarcată, în timp ce continua să învețe. 

Invitațiile la probe au început să fie tot mai numeroase, inclusiv pentru roluri de anvergură, dar frumusețea ei atipică îi punea în continuare probleme. ”Nu poate fi fotografiată”, se rățoiau operatorii, ”are o față prea scurtă, o gură prea mare și un nas prea lung!”. 
A fost nevoie de un machior care să-i șoptească regizorului ”domnu', ăștia zic numai tâmpenii. E suficient să schimbe orientarea luminilor... și umbra nasului ei se scurtează”. 
Pentru Sophia a fost încă un caz de ”omul nimerit, la momentul potrivit” pentru a-și redobândi încrederea în sine, vlăguită de atâtea comentarii negative. 

Parcursul ei și ascensiunea în cinematografie sunt povestite în cuvinte simple, din care însă răzbat lupta interioară, îndoielile și momentele de ezitare. În 1957 a plecat la Hollywood, fiind deja un star recunoscut și având la activ roluri cu greutate. 

Cel mai greu rol din viața ei a fost cel al Cesirei din ”La Ciociara”, pentru care a primit 21 de distincții, inclusiv premiul Oscar. Pentru Sophia a fost cu atât mai complex cu cât acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial, din care păstrează ea însăși amintiri teribile. ”M-am născut într-o altă viață, care, în momentul acela, devenea singura posibilă”. 

Cu adevărat fascinante mi s-au părut relatările despre interacțiunile și relaționarea cu monștrii sacri ai cinematografiei mondiale, aducându-i mai aproape de noi, oamenii obișnuiți. 

A fost prietenă o viață cu Marcello Mastroianni, despre care povestește cu mult drag și care, printre altele, era înnebunit după mâncarea ei. Dacă li se mai întâmpla să se ciondănească pe platou, el era primul care-și cerea scuze. ”Sofi, vino-ncoace să te pup, te voglio da' 'nu bacio”. 
Iar Sophia îi gătea fasole cu șuncă (mă-ntreb dacă șunca aia era Guanciale, cum mai cumpărăm noi ocazional de la un supermarket italian. Dacă era, înțeleg prea bine de ce lui Mastroianni îi plăcea atât de mult 😀).
Cary Grant a iubit-o enorm și a cerut-o în căsătorie. Dar între ei era o diferență de vârstă de 30 de ani și inima ei a aparținut dintotdeauna lui Carlo Ponti, care i-a fost mai mult decât soț; i-a fost mentor, cel mai apropiat prieten, iubit și partener de viață. 
Despre Marlon Brando vorbește puțin, recunoscându-i imensul talent, dar și atitudinea negativă față de viață în general. Menționează și un gest nepotrivit la adresa ei, pentru care l-a taxat imediat (”să nu cumva să mai îndrăznești vreodată!”) și care a marcat relația dintre ei, fiindu-le amândurora dificil să mai joace împreună ulterior. 

Povestește și despre admirația pentru Charlie Chaplin (cel care a învățat-o să spună ”nu”), interacțiunile cu Audrey Hepburn, Frank Sinatra, Gregory Peck, Richard Burton sau Paul Newman (”frumos ca un soare”) și o face cu o naturalețe adorabilă. 
Sau despre Omar Sharif și concursul dintre mamele lor (a Sophiei și a lui Omar): cine pregătește cele mai bune vinete parmigiana. ”A câștigat pe muchie de cuțit doamna Sharif”, mustăcește Sophia. 
Exact relatările de genul acesta fac din orice autobiografie o lectură savuroasă (că tot vorbim de mâncare... 🙂). 
Cu altă ocazie, inclusiv Al Pacino a venit să ia masa cu ea și echipa de filmare, pe când turnau un film în Cinecittà (un complex de studiouri de film din Roma, unde lucra și el la un film). Fusese atras de irezistibila aromă de ragù napoletan (un sos pentru paste, de obicei tagliatelle) 😀. 

Viața personală a Sophiei a avut un parcurs liniar: s-a îndrăgostit încă de când era copilă de Carlo Ponti (mai mare decât ea cu 22 de ani) și-au rămas împreună timp de aproape 57 de ani, până la moartea lui. Nu le-a fost ușor - el era despărțit de soție, dar legal încă însurat și statul italian nu recunoștea divorțul, chiar dacă inclusiv soția lui își dorea să divorțeze - însă au răzbit în cele din urmă (înfruntând inclusiv o acuzație de bigamie) și s-au căsătorit în 1966.

Sophia și Carlo în ziua nunții lor

Din carte nu lipsesc povestirile pline de duioșie despre cei doi copii ai lor, Carlo Jr. și Edoardo (alături de care Sophia a jucat într-un film când Edoardo avea 11 ani și, ulterior, a apărut într-un film regizat de el; acesta a fost, de fapt, ultimul film al Sophiei). Cartea se încheie cu Sophia închizând sipetul amintirilor și pregătind chifteluțe de Crăciun, alături de cei patru nepoți ai ei. 

Închei această (din nou, foarte lungă) recenzie prin a spune că Roberto Benigni avea dreptate: Sophia este foarte Italia. Cu tot entuziasmul, dragostea de viață, energia și exuberanța ei. Această carte e o bucurie, printre altele pentru că vorbește despre sensul vieții fără să aibă aerul că o face, în timp ce te călăuzește la plimbare în luminile cinematografului de altădată. 

La birou, ca la Hogwarts

Chiar dacă de data asta nu e despre muncă, astăzi cumva tot despre serviciul meu povestim - mai precis despre un cadou superb, personalizat, deosebit de simpatic și, mai ales, de suflet, pe care tocmai l-am primit de la o colegă. 

Așa după cum știți, sunt ceea ce se numește un Potterhead. Respectiv, un Ravenclaw destul de low profile, s-ar putea spune - în sensul că am învățat cărțile și filmele pe de rost, ascult uneori piesele de pe coloana sonoră, am o Hedwig micuță, o cană de cafea primită acum cinci ani de la o foarte dragă prietenă și câteva agende. Cam atât. For the record, cândva prin iarnă am vrut să-mi iau papuci de casă tematici, dar nimic din ce-am găsit pe Amazon nu mi-a inspirat încredere (în sensul că toate păreau să fie niște chinezării pasibile de-a se rupe după câteva săptămâni, cel mult). Mai cercetez. 

Dar de ce vă spun toate astea. Ajungând zilele trecute la serviciu, am constatat că pe biroul meu era o adorabilă înghesuială 🥰: 

Pe dumnealor i-am primit de la o colegă pasionată de croșetat păpuși. A făcut pentru fiecare dintre noi câte ceva, dar pentru mine este cu totul și cu totul special ❤️. 
Sunt extraordinar de bine lucrați, cu o incredibilă atenție pentru detalii și realmente îmi fac ziua mai frumoasă. Motiv pentru care am hotărât să-i păstrez la birou, unde e nevoie de energie pozitivă. Ba chiar mare nevoie câteodată 😏.

Așa stând lucrurile, în imaginea de mai sus se regăsește propriul meu Hogwarts (care include și-o insignă primită de la o colegă din Paris care ne-a vizitat în ianuarie și-a reacționat pe dată la cana și agenda mea). 
Mi-ar mai trebui o baghetă, ca să exersez niște vrăji. Moa, dacă aș putea pune în practică ”Wagonus Reparo!”, știu că m-aș aranja: mi-aș face toate reparațiile și reviziile cu zero buget 😂😂😂. 

Una peste alta, cadoul colegei îmi umple sufletul de căldură și de drag 🥰.

Pe (nu tocmai) scurt, despre serviciul meu

Nu mă hotărâsem despre ce să scriu azi, respectiv oscilam între două subiecte - așa că până una-alta, m-am așternut din nou la citit fascinanta autobiografie a Sophiei Loren. N-am terminat-o încă, așa că o mai amânăm un pic; dar cumva, pe măsură ce parcurgeam povestea devenirii și împlinirii ei, m-am gândit că aș putea, iată, să răspund curiozității unora dintre voi - respectiv, să povestesc cu ce mă îndeletnicesc pe altarul muncii. 

Fără a intra foarte adânc în detalii, compania pentru care lucrez deține o flotă de vagoane de marfă de diferite tipuri, care sunt închiriate pe întreg teritoriul Europei. Ca manageri de flotă, fiecare dintre noi are un portofoliu și principala noastră îndatorire s-ar putea rezuma în 3 puncte: 
- să veghem la respectarea normelor și parametrilor de siguranță în trafic;
- să ne asigurăm că toți clienții sunt pe deplin mulțumiți;
- să fim la zi cu absolut tot hățișul birocratic și administrativ pe care-l presupune postul nostru, precum și cu toate modificările de ordin legislativ.  

Prima dintre ele e pe cât de complexă, paradoxal pe atât de limpede și clară (în comparație cu altele). Pus în cuvinte simple, responsabilitatea noastră este să reparăm absolut orice defecțiune ar putea surveni la vagoane, să organizăm reviziile periodice și mentenanța preventivă. 

Volumul de informație pe care, aproape fără să ne dăm seama, l-am acumulat cu toții de-a lungul timpului (și continuă să o facem zi de zi) este imens. 

• Trebuie să cunoști, cât mai detaliat posibil, prevederile GCU (General Contract for Use of Wagons) - un contract multilateral între companiile de transport feroviar și deținătorii de vagoane de marfă, valabil pe întreg continentul european.

• Să știi - ca și-n exemplul de mai sus, cât mai detaliat posibil - ce presupune o reparație (printre altele, ca să analizezi costurile și să nu aprobi un deviz unde ți se facturează un test de frână pentru înlocuirea unui element de suprastructură, cum au încercat niște șmecheri cu mine și după ce le-am dat cu devizul în cap, nu i-am mai contractat niciodată). 

• Să fii în măsură să determini dacă stricăciunea respectivă se poate repara on site, cu o echipă mobilă, sau vagonul trebuie trimis la un atelier (iar în al doilea caz, de multe ori trebuie organizată o intervenție provizorie, care să permită transportul în condiții de siguranță pentru traficul feroviar). 
  Dacă ai de organizat un transport, trebuie să știi cum, cu cine, să iei oferte de preț, să pui la punct totul. În branșa asta, networking-ul este de neprețuit. Nu o dată am rezolvat ceva ce părea de nerezolvat pe sistemul ”eu nu pot să te-ajut, dar îți dau contactul cuiva care poate”. 

• Să știi foarte bine care-ți sunt îndatoririle, dar și unde se oprește responsabilitatea ta (dacă ar fi să dau un exemplu, știm cu toții că în traficul rutier, polițistul este mai puternic decât semaforul verde; cam așa e și aici). Unii pot încerca să-ți forțeze mâna și este foarte important să știi cum să reacționezi. 

Când am preluat funcția de manager (după ce mai întâi fusesem asistentă pentru o perioadă), mi-a venit să-mi dau douăzeci de mii de pumni în cap. Aveam de luat decizii pentru care nu mă simțeam absolut deloc pregătită, și asta chiar dacă am beneficiat de un sprijin considerabil din partea colegilor. Noaptea mă luptam cu insomniile, peste zi îi ascultam pe ceilalți discutând despre diferite cazuri și mă simțeam cu desăvârșire tâmpită, având sentimentul că n-o să ajung niciodată la nivelul lor. (Spoiler: am ajuns, and some more 🙂). 

Ca de pildă. Dacă-n urmă cu 7 ani mi-ar fi arătat cineva chestia de mai jos și mi-ar fi spus nu doar că o s-ajung să cunosc fiecare componentă și fiecare șurub din ea (inclusiv cum trebuie reparate fiecare), ci și c-o să-mi placă, l-aș fi trimis negreșit la balamuc.

Mai mult decât poate m-aș fi așteptat, job-ul acesta s-a dovedit a fi unul de comunicare, și aici mi-a fost de folos experiența de jurnalist din urmă cu mai bine de două decenii. Trebuie să mă adaptez în funcție de felul de-a fi al oamenilor cu care am de-a face și asta-mi aduce aminte de anii când făceam interviuri. Într-un fel am vorbit cu Stela Popescu și-n cu totul altul cu Maia Morgenstern sau cu o prim-balerină a Operei Naționale din București. Amintiri... 🥰

Ei, cam la fel e și acum. 
😃 Cu un client discut despre muzica preferată a mamei lui (mă rog, eu nu știam c-o să ajungem la maică-sa, ăsta a fost elementul-surpriză, cum ar veni 😃). 
🤓 Cu altul sunt foarte scorțoasă și oficială, de-mi poți vedea bățul înfipt nu-spun-unde cale de șapte poște.
☺️ ”Hallo Greta, meine liebe, eu îți mai lipseam, nu-i așa?”
”Să știi. Dar acuma dacă tot ai sunat...”
”Hahaha. Am o problemă”.
”Păi doar nu m-ai sunat doar ca să-mi auzi vocea. Zi”.
(Ăsta e tot un client. Cu care m-am contrat de multe ori, câteodată chiar foarte serios, apoi ne-am cerut scuze reciproc, am băut o cafea la târgul de Transport și Logistică de la München și de-atunci nu ne mai putem certa ca oamenii, că ne simpatizăm și ajungem rapid la un compromis mulțumitor 😂). 
😒 Unuia i-am închis telefonul (după ce l-am avertizat că o s-o fac). O meritase cu vârf și îndesat. 
😎 Altul a oftat adânc. ”Frau N... îmi amintiți de nevastă-mea”.
”Adică vreți să spuneți că am întotdeauna dreptate?” 😈
„Aoleu, nein!” (🤣🤣🤣).
🤠 Cu vechiul nostru prieten Pandelică nu vorbesc prea des la telefon, în caz că vă-ntrebați. Ne-am obișnuit de ani de zile să comunicăm predominant pe mail, fără vreun motiv anume. Aș putea zice că e mai bine așa, altminteri l-aș pune să-mi plătească orele de yoga sau chelcășoz. 

Prin natura portofoliului, comunic cam 55% în germană și 45% în engleză și între timp am ajuns să stăpânesc terminologia de specialitate în ambele limbi. Dar în paranteză fie zis, am constatat că mi-e mult mai la îndemână să mă cert în germană. Nu știu de ce, cred că limba asta se pretează mai bine rățoielilor diplomatice 😃. 

Pe lângă toate cele de mai sus, avem foarte multe rapoarte și prezentări de pregătit, analize, diferite sarcini ”personalizate” conform termenilor contractuali, studiat documentație tehnică atunci când e cazul, organizat livrări de piese de schimb și multe, multe altele. Nicio zi nu seamănă cu alta; azi sunt pe modul ”tuturor să li se taie capul!”, mâine sunt Zen și numai că nu recit ”Odă în metru antic” 🙄.

Constat că am scris (deja) un articol la metru. Aș încheia prin a spune că nu există vreo specializare de natură să te pregătească pentru asemenea job; totul este ”learning by doing” și dacă ar fi să numesc o însușire esențială pe care trebuie să o ai, aceea ar fi capacitatea organizatorică. Asta, desigur, pe lângă răbdarea de care ai nevoie pentru a depăși zile din categoria ”să li se taie capul” fără să intri în conflict cu legea 🤫. 

Intermezzo legumicol

De dimineață la birou, plouă, toată lumea posacă, ne-am obișnuit prost după două săptămâni de câte 4 zile de lucru. 

- N-am niciun chef de muncă. 
- Nici eu. 
- Și-i abia opt jumate. 
- Mda. Greta, cum era înjurătura aia a voastră cu... o legumă?
- Ceapa mă-sii. 
- Așa, așa. Foarte multă ceapă.

(🤣🤣🤣 Tot e bine că nu le-am zis-o pe-aia cu grijania, dar numai pentru că n-aș ști să reproduc cuvântul ăsta în germană, fiindcă-n ceea ce mă privește e diferit de ”grijă” 🙄). 

Un coleg privește în gol, meditând. 
- Undeva pe glob e ora 12:30.
- Corect. Deci putem lua o pauză de prânz. 
- Nu sunteți deloc practici. Undeva pe glob e ora 17:30.
- Corect! Ceea ce înseamnă că...
- Să bem.

Spoiler: n-am băut și ne-am apucat de lucru. Nu suntem deloc fun la petreceri... 

Scurte de pe plantație

Până mă mobilizez să scriu articolul ăla pe care l-am tot promis despre job-ul meu, să vă spun ce mai înfăptuim ”cu aprindere, la întreprindere”, cum ar spune dragul de Toma Caragiu.

Rezumând, nimic nou. Muncim de ne sar capacele, ne străduim să nu-i strângem de gât pe unii care ar merita asta cu asupra de măsură și, din când în când, ne hlizim. 

Bunăoară.

📌 Un coleg recapitulează cum a soluționat o problemă:

- … am vrut să fac cutare, dar apoi mi-am amintit că mi-a explicat Greta mai demult că…

Yours truly, impresionată: Awww 😍🥹🤩

- Da, mi-a venit în minte vocea ta când mi-ai explicat că…

Priviri șocate, urmate de 3 voci la unison:

- Ți-a venit in minte CE?!

- Oh, dear.

- Vai, bietul de tine.

Auzi, știi ceva?! 😡😡😡

(Și când te gândești că nici nu le-am cântat măcar. Ei las' că-i tot îi fericesc eu odată și-odată cu ”O mio babbino caro”, de nici n-o să știe ce i-a lovit 😈). 

📌 În altă zi, o colegă lucrează la un proiect și bricolează un chestionar. 

Completăm cu toții, dăm feedback, alea.

- O mențiune, răsare unul dintre ei, la partea despre poziția în companie ai uitat-o pe Greta.

- Ha? 🙄 Cum adică m-a uitat?

- Păi n-a pus și HBIC.

🤨

- Head Bitch In Charge, lămurește careva cu solicitudine. Mno. Eu le-am mai zis să-mi spună Mrs. Bitch, da' ei nu și nu 💃. 

📌 Undeva în jumătatea de sus a organigramei se găsește un cetățean, să-i zicem Agapie Frecățeanu, care lasă impresia că și-a făcut o profesiune de credință din a ne călca metodic pe nervi. 

Prin natura situației, de cele mai multe ori nu-i putem evita aiurelile, așa că defulăm cum putem. 
- Ha. Ne-a scris Frecățeanu, ați citit?
- Ce, iar? 
- El ne mai lipsea 😒. 
Ne vedem de lucru, mai un telefon, mai un call pe Teams, banalul cotidian. În ziua următoare, un coleg întreabă dacă i-a răspuns cineva respectivului. 
- Neah. 
- Că altă treabă n-am. 
- Nici eu. Dacă e chiar important, ne dă el un reminder. 
- Păi bun, și... ce facem?
- Îl ignorăm. 
- Cum?

- Decent 🤓.
- Da, da. Neapărat decent.
Asta a fost acum câteva săptămâni. Practicăm în continuare ignoratul decent și Agapie Frecățeanu pare să fi uitat de existența noastră, ceea ce ne bucură nețărmurit și-i dorim la fel și pe viitor. 

Între timp m-am băgat într-un proiect nou, iar astăzi o colegă mi-a propus să-i fiu ”partner in crime”, am citat precis, într-un alt proiect. A rămas că mă gândesc până mâine. Solicitarea mă onorează, dar mi-e să nu fie un caz de-ăla din categoria ”do the project, they said. It will be funny, they said”. 

Câteva reflecții

Probabil că ar fi de dorit, util și constructiv dacă aș fi în măsură să spun că am învățat ceva din experiența de șase săptămâni de așteptare a unei biopsii și a rezultatului ei. Că m-am înțelepțit, că mi-am însușit niște lecții și alte sforăieli din astea (vorba vine) motivaționale. 

Realitatea e că nu mă simt cu nimic mai deșteaptă, și-n niciun caz mai înțeleaptă. If anything, doar mai vlăguită din punct de vedere emoțional, după o lună și jumătate de pendulare între gândit pozitiv și ghimpii lui ”dar dacă, totuși...?”. 

În perioada asta am avut parte de sprijin enorm din partea prietenelor și, de asemenea, și din partea voastră. Chiar dacă sună clișeistic, v-am simțit aproape. Pentru asta nu pot decât să vă mulțumesc. Nu știu dacă aveți idee cât de mult bine mi-a făcut să citesc gândurile voastre bune. 

De-a lungul acestor săptămâni de așteptare, îmi imaginasem de câteva ori cum va fi momentul în care voi afla că e totul bine. Cum voi fi inundată de ușurare, de recunoștință, cum voi respira adânc de mai multe ori. 

În realitate, pe moment am fost aproape amorfă. Ca și cum sistemul nervos nu putea să iasă din starea de ”en garde!” și nu înțelegea că pericolul a trecut. 
Apoi am experimentat ceva pentru mine cu siguranță inedit - o dorință puternică de-a cheltui bani. Voiam să intru pe site-uri de shopping, să mă duc prin magazine, să-mi iau ceva drăguț, ca să dau un binemeritat push endorfinelor amorțite. Cum excelent mi-a spus una dintre cititoarele vechi (cu care am trecut dincolo de blog 🙂), era senzația aia neprețuită că am scăpat de sentimentul de ”hit pause on enjoying life până aflu”. 
Numai că, după cum probabil vă puteți imagina, până la urmă n-am mai cumpărat nimic. 

În schimb, ieri am început să citesc autobiografia Sophiei Loren ”Ieri, azi, mâine. Viața mea”, în compania căreia am petrecut câteva ore încântătoare. O am de câțiva ani buni în bibliotecă, dar probabil acum i-a venit vremea. 
Și este fermecătoare. O poveste care te poartă în timp, invocând o eră demult apusă a cinematografiei și aducându-i aproape, umanizându-i, pe titani precum Marcello Mastroianni, Cary Grant, Omar Sharif sau Clark Gable... pe care nu-i cunoști altfel decât din rolurile jucate 🙂. 

Citeam în fotoliu. Pe paginile cărții se jucau niște raze de soare, iar în sufragerie persista un parfum subtil, dar intens, de la zambilele aflate în ghiveci. Din când în când luam o înghițitură din cana de cafea. 
Micile bucurii ale vieții, mi-am spus, și am simțit un val imens de recunoștință. 

Mulțumesc, Doamne! 🙏

Cel mai frumos cuvânt din lume

Cred că toată lumea care a așteptat rezultatul unei biopsii știe care este acesta. 

Benign ❤️
Benign ❤️❤️
Benign ❤️❤️❤️

Fără de sfârșit sunt minunile și puterile Tale, Doamne! 🙏

Încă îmi caut ritmul normal de respirație, după ce timp de șase săptămâni am respirat cu picătura. 
Încă sunt cu frâna de mână trasă. 
Încă nu simt că am ieșit pe deplin din starea de alertă. 

Dar voi ajunge și acolo. 

Îți mulțumesc, Doamne!  🙏

În sala de așteptare

Greu tare să fii acolo, în sala de așteptare adică. Să nu poți face nimic decât să aștepți, cum îi zice și numele.
Mi-e tot mai greu să mă adun, și simt până la os fiecare zi care trece fără să primim un anume telefon. Știu că poate părea că mă alint, și că foarte mulți oameni trec prin greutăți incomparabil mai mari, dar simt că așteptarea asta - între timp, de o lună și jumătate - mi se pune pe inimă și mă secătuiește. Practic nu prea mă mai pot concentra la nimic, doar aștept, aștept, aștept. 

Mă mai uit la câte un episod din ”Lucifer” din când în când, însă nu reușesc să fac abstracție de telefonul care nu sună. 
Îmi doresc să sune, dar în același timp mi-e și frică să sune. 

Și - fapt probabil nu chiar surprinzător - nu e vorba de mine, că dacă era, aș fi fost incomparabil mai relaxată. Mă cunosc foarte bine și pot afirma asta fără rezerve. Și da, îmi doresc din tot sufletul ca despre mine să fi fost. 

La asta s-a adăugat de curând încă o sursă de stres și temeri - tot de ordin familial, tot referitor la cineva foarte apropiat și tot referitor la un aspect care ține de sănătate. Puse toate cap la cap, mi-e tot mai greu să-mi țin biscuiții grămadă. 
PTSD-ul meu, declanșat în urmă cu aproape 4 ani, joacă țonțoroiul. 

Cum spuneam, știu că în lume se întâmplă tragedii, însă pentru mine e vorba de tot ceea ce iubesc mai mult pe lume și mi se face mușuroi sufletul care pendulează între teamă și speranță.

Sper să fie totul bine. Sper.

Ceva din mama s-a întors la mine 🙂

 ... la figurat, desigur 🙂. 
Sau poate nu numai la figurat, după cum se va vedea. Oricum, e ceva care-mi umple sufletul de nostalgie și de drag. 

Cred că era prin 2003-2004 (mai probabil 2004) când mi-a dăruit un sistem audio compact - sau un boombox, cum mai este cunoscut. Nu era ceva din cale-afară de sofisticat, dar pentru mine era lumea întreagă și o bucurie enormă; pentru prima dată, aveam și eu unde să ascult CD-uri. Pentru casete mai avusesem casetofoane de-a lungul timpului, dar CD-uri n-aș fi avut unde asculta (motiv pentru care nici nu aveam). 
Și nu doar de asta m-a impresionat și-a însemnat atât de mult pentru mine, ci și pentru că știam că nu prea-și permite și că mi-l cumpărase din puținul ei. 

Mi-a ținut și de bucurie și de tristețe, și de bine și de amar. Dacă memoria nu mă trădează, la el am ascultat cel dintâi CD, dăruit de omul meu la prima noastră întâlnire. Două luni mai târziu, în excursie la Viena, mi-am cumpărat 3 CD-uri cu muzică vieneză de la shop-ul Palatului Schönbrunn. Și cât le-am mai ascultat, și cât m-am mai bucurat de ele. 
(Da, da, în retrospect știu: Schönbrunn e cam ultimul loc de unde să-ți cumperi muzică. Dar atât mă ducea mintea atunci și n-am regretat niciodată, deși în mod sigur prețul a fost sensibil mai ridicat decât într-un magazin specializat).
Colecția mea de CD-uri a crescut ulterior și multă, multă stare de bine mi-am aflat în muzică. În 2007 m-am căsătorit și mi-am urmat omul în Germania, iar aparatul l-am dus la Piatra Neamț. Ocazional mai asculta mama muzică sau radio. 

Anii au alunecat și nu m-am mai gândit la el. La începutul lui 2015 mama a plecat în eternitate, iar după mai puțin de doi ani a urmat-o și bunica. După moartea bunicii am vândut apartamentul și de când s-a întâmplat asta (se împlinesc anul viitor zece ani) nici n-am mai călcat pe strada unde se află blocul. N-am mai putut să mă apropii, din motive pe care nu-mi doresc să le evoc. 
Am strâns câteva cutii de amintiri și obiecte personale pe care le păstrez, dar sistemul audio nu se regăsea printre ele. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, nu se mai afla în casă. Am o bănuială, dar e legat de ceva trist și care nu-și are locul aici. 
În tot cazul, aparatul dăruit de mama dispăruse. 
Și alți ani au alunecat. 

Cred că am mai menționat în treacăt, omul meu e audiofil; de-a lungul timpului și-a alcătuit o colecție impresionantă nu doar de scule muzicale din cele mai variate, de la vintage la ultima generație (casetofoane, pickup-uri, magnetofoane, walkman-uri, linie audio și boxe ultraperformante etc), ci și CD-uri, casete, viniluri și minidiscuri. E mereu interesat, citește, experimentează, înregistrează, e-n tot felul de grupuri dedicate, se uită pe eBay șamd. 
Și mie-mi place muzica bună, dar nu mă pot compara cu el. De fapt, în ultima vreme am ascultat tot mai puțin. 

În urmă cu vreo două săptămâni mi-a trimis un link de pe Kleinanzeigen.de (un portal pe care persoanele private vând tot felul de lucruri). 
L-am deschis și inima mi s-a scufundat pentru o clipă văzând ce era în poză.
- Ăsta e ca cel pe care mi l-a luat mama… de fapt, e identic. Îmi pare așa de rău că nu mai era în apartament... l-aș fi păstrat. 
- Bănuiesc că nu te-ar ajuta cu nimic ăsta, dacă aș încerca să-l cumpăr, a zis omul. 
- Ba da. Nu e același, dar e ca el. (....) De fapt, de ce mă gândesc, de ce mi-l doresc mai mult. 
- De asta ți-am și trimis link-ul. 

N-a fost să fie chiar aparatul din link, pentru că s-a dovedit că avea niște defecțiuni care-l făceau indezirabil; dar din fericire, nu era unicul de acest tip disponibil.

Când am venit azi acasă, pe măsuță mă aștepta ceva 😊. 

Este impecabil și identic cu cel pe care îl primisem de la mama. Acum, în timp ce scriu, ascult o casetă cu Gigliola Cinquetti. Trag din când în când cu ochiul la el și am un sentiment de bine, de drag, de duioșie, de căldură, de nostalgie, de... 🥰. 

Calitatea sunetului este una foarte bună. Aș fi putut să-mi cumpăr un model mult mai recent, cu display luminos și alte briz briz-uri, dar n-am vrut. Am unde asculta muzică la o calitate a sunetului absolut incredibilă oricând vreau, dar nu asta căutam acum și nu de asta mi l-am dorit. 

Am vrut să regăsesc ceva din mama. 
Am regăsit. Nu-mi vine să-mi mai iau ochii de la el. 
Și cred că, de undeva din necuprins, mama zâmbește în seara asta.
Mami... ❤️

”Când ajungi acolo, vezi că de fapt nu prea există niciun acolo....”

Încă am o perioadă grea, de unde și prezența sporadică pe aici. Sper să se încheie cu bine. Până atunci, tot cu sufletul chircit sunt. 

Titlul textului de azi nu-mi aparține, dar nu mai știu unde l-am citit. Foarte posibil să fie un citat dintr-un volum biografic despre Arnold Schwarzenegger, pe care l-am citit pe la vreo 19 ani. Se referă la atingerea unui obiectiv la care ai visat multă vreme - și când se întâmplă asta, constați că nu e tocmai atât de extraordinar pe cât ai fi crezut. 

Bine, nu că m-aș compara pe mine cu el și rezultatele lui, dar pe undeva am rezonat cu ideea. V-am mai spus că avem doi colegi noi - adică între timp nu mai sunt tocmai noi, ci doar cei mai recenți în echipă; niște oameni de toată isprava, acel gen de colegi cărora le duci dorul când sunt în concediu sau în Home Office. Foarte inteligenți, au învățat enorm, dar încă mai au multă mămăligă de mâncat. Iar domeniul nostru chiar este unul unde absolut nimic nu înlocuiește experiența. 
Fiecare dintre noi, ăștia mai ”bătrâni” din punct de vedere al anilor de vechime în domeniu, ar putea scrie o carte. (Și fiecare dintre noi ar intitula-o ”Am fost cândva un om normal”, dar să nu ne împiedicăm de amănunte 🙄). 

Zilele trecute, unul dintre cei doi m-a întrebat ceva legat de o problemă pe care o avea. O chestiune destul de complexă, care presupunea câte puțin din mai multe arealuri: oarece noțiuni tehnice, exemple de situații asemănătoare și moduri de soluționare, o idee pentru o analiză de natură să pună lucrurile în perspectivă și un pic de psihologie referitor la abordarea clientului (mă rog, aici se poate spune că am trișat oarecum; respectivul a fost clientul meu până anul trecut, că s-au reorganizat portofoliile după ce s-a completat echipa, drept pentru care îl cunosc întrucâtva). 

Colegul își lua notițe, mă mai întreba una-alta, iar scria și când a terminat a ridicat privirea uitându-se la mine ca la altă aia. 
- Incredibil, câte poți să știi. 
- Anii de lucru în branșă au de obicei efectul ăsta. 
- Mi se pare imposibil să ajung vreodată la asemenea nivel. 
- Și mie mi se părea. Crede-mă, ai să ajungi. 

Nu arăta prea convins. Știu că am dreptate și că va progresa enorm în anii ce vin, dar cât de bine îl înțeleg.

Mi-am adus aminte de primul meu an ca manager de flotă. Geez, nici nu puteam dormi noaptea, iar asta nu e o metaforă. Mă trezeam undeva în jur de ora trei gândindu-mă ba la clienta care-mi refuză refacturarea pe motive lipsite de fundament (dar pe care nu știam atunci să le contracarez), ba la vagonul oprit în câmp și pentru care nu reușesc să găsesc o echipă mobilă pentru a face reparația preliminară ca să-l pot transporta în siguranță la atelier, ba la faptul că am de comandat zeci de piese de schimb pentru revizii... 

Le-am rezolvat, pe astea și nenumărate altele. Job-ul meu e complex și primul lucru pe care l-am aflat a fost că voi învăța în fiecare zi. Aproape șapte ani mai târziu, asta nu s-a schimbat. Poate o să povestesc mai în detaliu cândva cam cu ce mă îndeletnicesc (în afară de a-mi lăsa clienții în viață, demers care mă solicită serios câteodată 🤫). 
Am visat multă vreme la starea de relaxare profesională pe care o am de ceva vreme. Nu că e mereu ușor (foarte adesea nu e), dar am ajuns la nivelul ăla de ”știu de unde s-o apuc. Chiar dacă nu știu totul, știu unde să caut informația completă. Iar dacă nu nimeresc singură, știu pe cine să întreb”, urmat de ”îi dau eu de cap”. Și chiar îi dau. 

Cât de mult mi-am dorit să ajung la nivelul ăsta. 
Cât de mult îmi invidiam colegii. 
Cât de tare mă temeam că n-o să ajung niciodată ca ei. 
Cât de convinsă eram că voi fi întruchiparea mulțumirii de sine dacă s-ar întâmpla asta.

Ani mai târziu, sunt acolo. Știu. Învăț. Am obținut, din nou, un punctaj uriaș la evaluarea anuală (iar de data asta chiar eram convinsă că am feștelit-o măreț, a fost un an deosebit de greu). Și de foarte multe ori, îmi place ceea ce fac. 
Numai că. 
Nu am nici pe departe bucuria pe care aș fi anticipat-o. Ar trebui să fiu mulțumită, sau chiar mândră de mine. Nu sunt, deși obiectiv vorbind I came a long way, cum se spune. 

Sunt acolo, dar nu prea găsesc niciun acolo. 

Cele două spin-off-uri ale serialului ”Dexter”

Scriu rar, dar vă rog să mă credeți că nu mă simt în stare de mai mult. Sunt în continuare într-un fel de waiting room și încerc să-mi țin biscuiții la un loc. (Și să nu-mi strâng clienții de gât, demers îndeobște oricum dificil, dar cu atât mai mult în ultima vreme). 

Munca mă ține ocupată. În rest, revăd sporadic episoade din ”The Good Doctor” și ”Mentalistul”, ba și dintr-o telenovelă care mi-a plăcut foarte mult la vremea ei și care, din fericire, se regăsește integral pe YouTube, inclusiv cu subtitrări românești. ”Înger Sălbatic”, în caz că sunteți curioși. Dincolo de elementele specifice de Cenușăreasă, are foarte mult umor și mă detensionează. Ba chiar mă pomenesc uneori chicotind ca Mili 🤭. 
Am început să recitesc un roman de Agatha Christie, dar am concentrarea unei curci la premenopauză (fără nicio legătură cu vârsta mea, silvuple. Pân-acum m-au ocolit toate simptomele, poate de unde n-oi fi ajuns acolo încă). 

Și rămânând în sfera filmelor, m-am gândit să scriu azi un text îndelung amânat - despre cele două continuări ale lui ”Dexter”, că două au fost și povestea nu pare să se oprească aici. 

Prin urmare, pun un mare și roșu SPOILER ALERT. 
‼️ Dacă n-ați văzut serialul de bază (cel de 8 sezoane), nu citiți mai departe. 
‼️ Dacă ați văzut serialul, dar n-ați văzut primul spin-off (miniseria ”New Blood”), nu citiți mai departe. 
‼️ Dacă le-ați văzut pe primele două, dar n-ați văzut al doilea spin-off (miniseria ”Resurrection”), nu citiți mai departe. 

Așa, acum că toată lumea e avizată, să ne despletim, dară. Și sper să se regăsească printre voi câțiva care le-au văzut pe toate, ca să disecăm 😃. 

Pe cât de strălucit a fost serialul principal, pe atât de stupid s-a terminat. Am detaliat aici în urmă cu hăăăt, aproape 13 ani, nu mai reiau. Cert e că fanii erau în consens referitor la finalul absolut ridicol și prin urmare, vestea primului spin-off a fost primită cu nerăbdare. Dar și cu o doză de scepticism sănătos, din categoria ”să vedem cum au dres busuiocul”. 

”New Blood” mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă decorul e mai sumbru și mai rece decât însoritul și exoticul Miami. Au trecut zece ani, Dexter și-a construit o viață nouă în Canada și este periodic vizitat de fantoma lui Deb (care e foarte ofticată pe el, lucru de înțeles de altfel 😃). 
Existența lui decurge relativ liniar, până când primește vizita neașteptată a unicului său fiu, devenit adolescent.

Dexter, între timp ocupat cu ce altceva decât un criminal în serie care își expunea cadavrele victimelor într-o vitrină dintr-un buncăr, se vede nevoit să jongleze între job-ul lui ”de acoperire”, îndeletnicirile criminalului mai sus-menționat, întrebările complicate ale fiului său aflat în căutare de răspunsuri și trecutul care-l ajunge din urmă.  

Finalul mi s-a părut foarte potrivit, chiar dacă totuși clișeistic. Dexter își încurajează băiatul să-l împuște și moare de mâna propriului său fiu, care se eliberează astfel de angoasa de-a avea un tată asasin în serie.

Rezonabil, mi-am spus eu. Cel puțin, lucrurile nu mai sunt lăsate în coadă de pește și o formă de justiție pare să se fi înfăptuit. 
Sau așa păreau să stea lucrurile. 

Am zis că nu-i adevărat când s-a anunțat un nou spin-off, ”Resurrection”. Adică din punctul meu de vedere este o peltea deja întinsă și răs-întinsă. Cât poți să tragi de o poveste, fie ea și una de foarte mare succes?
Păi, iată, poți s-o faci încă mult și bine. 

După cum se deduce și din titlu, Dexter n-a murit. A petrecut o perioadă în comă, după care s-a trezit și-a fugit din spital, în principal ca să scape de Angel Batista și întrebările lui pe subiecte sensibile. Pe Angel îl cunoaștem din serialul principal și ne-a făcut mare plăcere să-l revedem.

De data aceasta, acțiunea are loc la New York. Într-un concurs de împrejurări foarte dubioase, Dexter ajunge în anturajul unui filantrop care de fapt este un psihopat colecționar de trofee aparținând asasinilor în serie. Și mă rog, nu se rezumă doar la a colecționa chestii psycho. 

Spre deosebire de primele două părți (serialul și ”New Blood”), ”Resurrection” e plin de plot holes, de-alea frapante și care urlă la ochi, ca să zic așa. Bunăoară, o tipă (și ea criminal în serie, că doar Dexter e mereu in good company) s-apucă să-l ciopârțească metodic de viu pe unul, în apartamentul ei, cu toate perdelele date la o parte 😃. Ăla era legat ca un pui Avicola de un suport metalic și ea tocmai se pregătea să-i scoată ochii cu un clește, în timp ce Dexter contempla prin fereastră, cocoțat pe un gard vizavi 🤣🤣🤣. (Cinste lui, sunase la poliție. Au dat ăia buzna la marele fix, înainte să apuce sonata în discuție să-l decupeze pe respectivul 😃). 
Și ăsta e doar un exemplu, care mi-a rămas în minte. Dar mai sunt o mulțime. Am hotărât însă că nu ne pasă: ne bucurăm să-i revedem pe Dexter și Angel și cu asta, basta. 

Intriga din ”Resurrection” se desfășoară pe două planuri - pe de o parte, Angel care între timp s-a prins cine e Dexter de fapt și e decis să-l aresteze, și psihopatul colecționar de trofee, care constată că tot mai mulți asasini în serie pe care-i cunoștea dispar unul câte unul. Nu e greu de intuit unde, nu? Bineînțeles, Dexter și-a reluat vechile preocupări 😁. 

Nu s-ar fi putut termina altfel decât cu moartea lui Angel, care însă a fost greu de ”dus”, cu toate că nu e  decât un film. Bine jucat momentul, bine de tot. S-a lăsat cu niște noduri în gât. 

Dar când spun că ”s-a terminat” mă refer doar la această primă parte a celui de-al doilea spin-off (încâlcită treabă). Fiindcă Dexter a supraviețuit, cu ajutorul fiului său, care nu pare să mai aibă cine știe ce dileme morale referitor la ocupațiile lui onor tac-su. ”Probabil că e o altă chestie pe care o să mi-o explici mai târziu”, zice el resemnat, ori de câte ori mai apare câte-un detaliu dubios în narativa lui Dexter. 

Iar din moment ce Dexter trăiește, ne putem aștepta ca povestea să continue și dacă-i așa, o să ne uităm, fie și numai din nostalgie. Sigur, riscă să devină ceva gen ”Tânăr și Neliniștit”, dar nu-i ca și cum s-ar mai face prea multe seriale bune în ziua de azi... 

Oceanul de ignoranță

Mă gândesc la postarea asta de ceva timp, dar cumva n-am găsit niciodată ”trigger”-ul pentru a o scrie. Eh, l-am găsit ieri. 
O să încep cu un disclaimer, respectiv prin a spune că eu nu mă consider a fi un om deosebit de inteligent (iar asta, vă rog să mă credeți, nu e nicio tentativă de fishing for compliments). Realist vorbind aș spune că sunt rezonabil de smart, dar nici pe departe vreo sclipire și cei care mă cunosc știu că mă apreciez obiectiv. 
Am simțit nevoia acestui disclaimer tocmai pentru a nu fi suspectată de vreo aroganță în contextul a ceea ce urmează să scriu, respectiv despre ignoranța foarte multora dintre compatrioți. Fiindcă nu e nicio problemă să nu știi una sau alta; devine însă o mare (spre foarte mare) problemă când refuzi să te informezi, încredințat că deții adevărul absolut. 

Spuneam la început de un trigger și este vorba despre ceea ce știm cu toții că s-a întâmplat ieri dimineață la Teheran și continuă să se întâmple și astăzi, extinzându-se. Între timp plouă cu analize, opinii de adânc cunoscători și verdicte enunțate din vârful patului. Dar nu astea m-au triggeruit, ci connaisser-ul ăsta:

Am anonimizat comentariul, că nu am niciun interes sau dorință de a-l face cunoscut pe respectivul. E doar un nătâng din oceanul oricum plin de nătângi. 

M-a fascinat (și nu în sens pozitiv) siguranța de sine a tipului. Vă dați seama cât de convins este el de ceea ce spune? Nu-și bate capul să-ncerce să afle, nu se documentează, nu citește, nu caută surse oficiale. El știe! 
Și asta e ceea ce mi se pare înspăimântător. Mulți au râs de comentariul lui, dar eu nu găsesc absolut nimic nostim aici. 

După cum nu găsesc nimic amuzant nici la cei care sunt convinși că Pământul e plat. Și au argumente solide pentru asta, mustind de înalt nivel științific 🧐.

Un altul nutrește convingerea (fermă, cum altfel 🥸) că nimeni nu a ajuns vreodată la Polul Nord sau Polul Sud, pentru că este interzis.

Mbine, se pare că spre exemplu Roald Amundsen (cel dintâi explorator care-a ajuns la ambii poli) sau Robert Scott (care-a ajuns la Polul Sud) nu aflaseră despre interdicția asta și-au ajuns acolo cu 100 de ani în urmă. Și după ei, alții.
Lucru deloc frumos din partea lor de altfel, că nu se face să te duci când ai interdicții, ca sălbaticii 🤨. Iar tu, Sir Isaac Newton, stai jos și nu mai face gălăgie cu gravitația pe care intenționat ai numit-o greșit, daaa? 

În altă ordine de idei, avem și un studiu comparativ referitor la distanța dintre Pământ și Soare:

Chestia asta mă enervează în mod deosebit, pentru că Biblia este interpretată după cheful și putința fiecăruia, deși Dumnezeu nu ne vrea proști: a îngăduit omenirii cunoașterea și tocmai de aceea ne bucurăm cu toții de binefacerile științei. 
Soarele e la 5.000 de kilometri distanță de Pământ, auzi la ăsta... 🤦‍♀️. 

Ca ei sunt mulți, foarte mulți. Din ce-am văzut, cam fără excepție sunt aroganți, individualiști și lipsiți de cea mai elementară formă de compasiune. De asemenea, tot cam fără excepție, sunt antivacciniști. Dar colcăie de convingeri, asta da. 

Și cred că sunt mult prea mulți pentru ca lumea să se poată îndrepta într-o direcție bună. Au fost prezenți dintotdeauna, doar că acum au și posibilitatea de a-și face cunoscute mirobolantele idei. 
În context, mi-am adus aminte de Umberto Eco. Păi n-avea dreptate? 

Edit, că nu pot lăsa nestemata asta nemenționată, nu de alta dar e foarte on topic. Printre subiectele fierbinți ale zilei se regăsește și tema potențialului turistic al Dubai-ului și in extenso, al Emiratelor Arabe Unite. Dincolo de faptul că mulți români susțin ritos că, deși nu au fost, știu ei cum-nu-se-poate-mai-precis că nu e nimic de văzut acolo, preferata mea e o doamnă care a declarat că a fost la Abu Dhabi și cel mai mult acolo i-au plăcut WC-urile. Alte comentarii sunt de prisos. 

Cu sufletul în chingi

Mă simt... ciudat, ca și cum aș fi într-un loc străin, nu în colțișorul meu personal de pe imensul World Wide Web.

N-am deloc o perioadă ușoară. Munca mă ajută, inclusiv mersul la birou. Ieri am lucrat de acasă și la amiază aproape că mi se făcuse rău fizic de la zumzetul din cap și de la gândurile care, vorba unei prietene, nu se mai opresc din gândit. 

M-am gândit să povestesc un pic ce se întâmplă cu mine, nu neapărat în perioada asta, ci de o bună bucată de vreme încoace - de aproape patru ani, mai exact - dar încă am ezitări. Nu că nu mi-ar face bine pe moment, dar nu sunt sigură că m-ar ajuta. Mă mai gândesc. 

O să treacă și săptămânile astea. Mă rog din tot sufletul să fie bine.

Pe voi vă simt aproape. Și chiar dacă sună siropos, credeți-mă că mă gândesc la voi. În fiecare zi în care nu mă simt în stare să scriu și știu că intrați și nu găsiți niciun text nou. 

Vă mulțumesc că reveniți. Sper să fie totul bine și să ne regăsim aici. 

În preajmă

Huh, da' bine c-a trecut și ”concediul” ăsta. 

Mda, nu e nicio greșeală de exprimare, după cum nici ghilimelele nu-s întâmplătoare. Zilele au trecut destul de greu și chiar dacă m-am bucurat să revăd oameni dragi și apropiați, abia așteptam să mă întorc înapoi.
Știam demult, dar mi s-a reconfirmat din nou: acolo nu mai e casa mea. A fost cândva, dar cu prea mult timp în urmă ca să-mi mai aduc aminte.
Nu țin să dramatizez, asta e realitatea. Ar fi putut fi semnificativ mai bine, dar viața m-a învățat să fiu recunoscătoare că nu e considerabil mai rău. 
Și chiar sunt. Fiindcă ar fi putut fi mult mai rău. 

Joia trecută s-au împlinit 11 ani de când a plecat mama în necuprins. Tot o joi era și-atunci. Am fost la cimitir, am aprins lumânări și am ascultat amândouă ”Stay Another Day”, ca de fiecare dată când o vizitez singură. 
Atât de multe clipe ne-au rămas netrăite. 
Atât de multe râsete ne-au rămas nerâse.

După cum tocmai am aflat, urmează niște săptămâni grele, în genul celor care au dus la pauza de anul trecut. Încerc să gestionez mai bine decât mi-a reușit atunci, încerc să nu mă gândesc prea mult, încerc să-mi țin mintea ocupată și încerc să respir normal.
Nu promit să-mi iasă, dar mă voi strădui. Și voi încerca să scriu pe diverse teme, însă nu cred să fiu în stare de texte prea săltărețe. 
Dar dacă n-o să-mi iasă, vă rog să nu vă supărați pe mine.

Sper și mă rog să fie bine. 

Tare mi-aș dori să trăiesc din nou fără frică. Din tot sufletul mi-aș dori. Am uitat demult cum e asta. 

Instantanee CFR 🚂

În tren e cam frig. Și cam murdar. La toaletă încă nu m-am încumetat. 

Un domn se rățoiește la controlor și îl întreabă, retoric, “de ce vă plătim, dacă tot ce faceți e să ne controlați?”. 

- Da’ ce-ați mai vrea să vă fac, întreabă controlorul, flegmatic. 

Fazan. Domnul nu pare să vrea să i se mai facă și altceva, în schimb continuă să mormăie în barbă despre “ăștia care fac numai ce vor”.

O doamnă se plânge la telefon (pe speaker) despre o anume Gigica. “Șî vrei sâ-ț spun ce-o zis?” N-am sesizat ce-a răspuns interlocutorul, dar evident nu conta dacă vrea sau nu să afle spusele numitei Gigica. 

Un adolescent ascultă un podcast, tot pe speaker. “Dă mai încet, măi băiete, că nu aud aicea la telefon”, îl apostrofează cetățeana care are o problemă cu Gigica. Fascinant cum o eludează paradoxul situației. 

Tot nu-mi vine să-mi dau geaca jos, long live CFR. 

De fapt, ceea ce m-a făcut să scriu e un alt domn, care e absolut imun la forfoteala din jur. Citește. Biografia lui Zelensky 🙂. Și cumva, asta mi se pare foarte mișto.

Edit, vreo 2 ore mai târziu: ascultătorii pe speaker s-au diversificat. Dintr-o parte aud “o ceapă întreagă înainte de culcare”, din altă parte ceva despre “… un ferăstrău performant în formă de sabie”. 🙄 

Și evident, nu pot să nu mă gândesc la Mr. White din fabulosul “Reservoir Dogs” al lui Tarantino: “Toby? Toby Wong. Toby Wong? Toby Wong. Toby Chung? Fucking Charlie Chan. I got Madonna’s big dick coming out of my left ear, and Toby the Jap… I don’t know what - comin’ out of my right”. 🤣🤣🤣

Absent motivat

Pentru următoarele câteva zile voi fi în România, de unde nu știu dacă mă voi aduna să scriu (cel mai probabil nu), așa că vă rog să nu mă dați dispărută. 

Nu avem planuri anume (adică eu am unul, și-anume să prestez salată de vinete, cu demnitate și simț de răspundere 😃), dar vom petrece timp cu ai noștri, ne vom revedea câțiva prieteni și ăsta e și obiectivul, de fapt. 

Ne recitim de duminica viitoare încolo. Să aveți grijă de voi 🙂.

Constat cu stupoare că mă ramolesc 🤨

Asta e o concluzie de dată foarte recentă, mai exact de vreo câteva zile și i se datorează unui client. 

Adică, mă rog. Nu știu dacă ”datorează” e chiar cuvântul potrivit, având în vedere că de fapt ceea ce-i datorez respectivului este o cohortă de nervi făcuți chisăliță, precum și faptul că ori de câte ori comunic cu domnia sa, mă vizitează variațiuni pornind de la imaginea de mai jos:

Chestiunea este că am de investigat pentru el niște treburi care merg până cu 3-4 ani în urmă, drept pentru care scotocesc de zor prin miile de mailuri trimise, cu diferite cuvinte-cheie. De găsit am găsit tot ce-mi trebuie, dar altceva voiam să spun, și anume că nu o dată mi s-a întâmplat să rămân uluită de felul în care scriam. 

Fraților, n-am idee ce aveam atunci și nu mai am azi, dar scriam foarte elaborat, aproape literar, cu o frazare complexă și cu termeni pe care nu i-am mai folosit de când făcea plopul pere. Dacă n-aș ști mai bine, aș putea crede lejer că mailurile din perioada aia au fost scrise de un vorbitor nativ. 

Și, aspect încă și mai interesant (sau mai frustrant, depinde care parte din pahar o contemplu), asta e valabil atât pentru corespondența în engleză, cât și pentru cea în germană. 

Nu posed o explicație pentru fenomen. De-atunci am citit mai mult, am scris, am vorbit, mi-am îmbogățit vocabularul și experiența. Logica elementară zice că ar trebui să scriu simțitor mai bine, și nu (vorba lui Caragiale) vițăvercea.
Eh, dar una e ce zice logica și alta e ce constat eu. Adică nu scriu mai prost sau cu greșeli, ci mai simplist și monoton. 

Poate aveam personalitate multiplă, acum că stau să mă gândesc. Da, iată o ipoteză 🤔. Liesel scria în germană și Charlotte în engleză. Anii au trecut, Liesel și Charlotte s-au dus să joace șotron și-a rămas Greta, care scrie bine, dar cu toată obiectivitatea o spun, nici pe departe atât de bine cum o făceau odinioară Liesel și Charlotte 🧐.

Cu alte cuvinte, mă ramolesc în ambele limbi străine în care sunt fluentă 🙄. Na bravo, felicitări mie, sau ceva. 

Câteva cărți citite în ultima vreme și o întrebare pentru voi

Pentru astăzi mi-am propus să trec în revistă câteva dintre cărțile pe care le-am citit în ultimele luni, fiindcă dacă n-aș scrie despre ele, mi-ar ieși complet din minte. Ceea ce ar fi regretabil, fiindcă oricum am senzația că citesc mult prea puțin. 

Sărind direct la concluzie, niciuna nu este o carte slabă (dimpotrivă, aș spune) și probabil multora dintre cei care le-au citit le-a plăcut una sau alta. Pe măsură ce scriam, am realizat că una dintre ele răspunde la o întrebare fundamentală: ce înseamnă, cu adevărat, o carte bună? 
Pornind de la asta și cu permisiunea voastră, la finalul articolului am o întrebare pentru voi - la care voi răspunde și eu, într-un text separat. 

”Vânătorii de capete” - Jo Nesbø

Până în ziua de azi nu știu dacă titlul a fost o nemaipomenită stângăcie din partea traducătorului, sau o metaforă (în care caz, e absolut strălucită). Înclin spre varianta a doua, fiindcă ar fi fost foarte la îndemână să o numească ”Recrutorii”. 

Este momentul să spun că am destul de mari îndoieli că mă voi întoarce foarte curând la acest autor. Am mai citit o singură carte de el, ”Fiul”, care mi-a plăcut mult și a fost unul dintre motivele pentru care m-am apucat de asta cu optimism; dar în final, a fost o dezamăgire. 
Sinopsisul era din cale-afară de tentant: personajul principal este Roger Brown, un recrutor renumit și foarte selectiv, care în timpul liber se ocupă de furtul de obiecte de artă, înlocuindu-le cu reproduceri. Wow, zic, stai să vezi peste ce comoară (pun intended) de nordic noir cu iz de ”Thomas Crown Affair” am dat. 
Numai că nu. 

În ceea ce mă privește, acțiunea este o peltea dezlânată. Viața profesională ”ascunsă” a lui Roger părea să decurgă la fel de bine și de fructuos ca și cea oficială, până în ziua când fură un tablou foarte valoros de la Clas Greve, un posibil candidat care de fapt era un fost mercenar periculos. Greve nu e deloc amuzat și astfel Roger se pomenește el însuși în postura de ”vânat”. 
Acțiunea mi s-a părut greu de urmărit, iar deznodământul - prea banal față de ceea ce mi se promisese pe întreg parcursul cărții. 
Știu că Nesbø e un scriitor aclamat și după cum spuneam, prima carte mi-a plăcut; nu exclud să revin la el cândva, dar probabil nu foarte curând. 

”Hoțul de cărți” - Markus Zusak

Dacă ar fi să fac un joc din acela de asociere practicat de psihologi, aș spune că primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la această carte este ”duioșie”. Este povestea lui Liesel Meminger și ceea ce e frapant încă de la început e însuși naratorul: Moartea. Acțiunea se petrece în 1939, așadar într-una din cele mai crunte perioade din istoria recentă - și ce era mai rău abia urma să vină.

Liesel călătorește împreună cu mama și fratele ei și Moartea îl vizitează pe băiețel, cu această ocazie văzând-o prima dată și pe Liesel, pe care o va reîntâlni în mai multe împrejurări. Stând lângă proaspătul mormânt al fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când găsește un obiect ascuns parţial în zăpadă. Este ”Manualul Groparului”, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Liesel nu știa să citească, dar acest moment va marca începutul poveștii ei de dragoste pentru cărți și cuvintele scrise.
Departe de a fi un aspect terifiant (sau surprinzător), în povestea lui Zusak Moartea se ocupă cu preluarea sufletelor, dar ea însăși e de multe ori îngrozită de faptele oamenilor. Ceea ce este absolut de înțeles, dacă ne gândim la locul în care se întâmpla acțiunea, respectiv în Germania nazistă. 

Cu ajutorul tatălui ei vitreg, Liesel învață să citească și să scrie. Va continua să fure cărți, de obicei de la incendierile organizate de naziști și se va împrieteni cu soția primarului, care, printr-un consens tacit, îi va permite să citească, dar numai la ea acasă. 
Fiecare carte este o poveste de dragoste în sine, o lume întreagă în care Liesel se cufundă pentru a evada din cotidian. 
E o poveste scrisă delicat și cu tandrețe. Am îndrăgit multe dintre personaje (inclusiv pe mama vitregă a lui Liesel; deși aparent o femeie foarte dură, în realitate ținea mult la fetiță) și, dacă pot spune așa, mi-am lăsat sufletul inundat de bucuria lecturii. Este o dragoste care nu poate fi comparată cu nimic. 
Dacă la cartea asta nu cred că m-aș întoarce (are în ea ceva sfâșietor), aș mai citi în schimb și alte cărți de Markus Zusak. 

”The Break Down” - B. A. Paris

După ce am citit cu mare plăcere ”În spatele ușilor închise” și ”Terapeutul” ale aceleiași autoare, am fost la fel de încântată de ”Break Down”, pe care am citit-o în germană (alternativa ar fi fost engleza, fiindcă nu a fost tradusă la noi și dacă tot nu era disponibilă în română, am ales versiunea în germană, de dragul exercițiului).

Este un thriller psihologic având-o în centru pe Cass Anderson, care este urmărită de remușcări după ce nu a oprit să o ajute pe o femeie aflată într-o mașină staționată pe marginea drumului, iar ulterior află că femeia respectivă a fost omorâtă. Lucrurile se complică atunci când se dovedește că o cunoștea, ceea ce-i amplifică mustrările de conștiință.
În același timp, Cass experimentează lacune de memorie și are momente de hipervigilență și suspiciuni care seamănă foarte bine cu un comportament paranoic. 
Ar fi momentul să spun că pe la jumătatea poveștii îmi dădusem seama ce și cum (un clasic din categoria ”the butler did it”), dar asta nu mi-a luat din plăcerea lecturii. Și aceasta este o autoare la care cu siguranță voi reveni. 

”Adevărul despre cazul Harry Quebert” - Joël Dicker

Autorul mi-a fost recomandat de o prietenă și m-am gândit să încep cu romanul care l-a consacrat. Nu regret alegerea. Este o carte cu adevărat foarte bună, deosebit de densă și cu un final pe care nu îl anticipasem. 
În centrul acțiunii se află scriitorul Marcus Goldman care, traversând o criză de inspirație, decide ca pentru o vreme să se ocupe cu altceva și pornește pe cont propriu o anchetă menită să-și disculpe mentorul, scriitorul Harry Quebert, acuzat de asasinarea unei adolescente în urmă cu 33 de ani. 

Chiar dacă romanul are ceva ce mie în general nu prea îmi place (pendularea între două spații temporale) e atât de bine scris și firul narativ atât de bine susținut, încât nu doar că nu m-a deranjat, ci m-am pomenit cufundată complet în poveste. O experiență imersivă care nu mi se întâmplă foarte des. 

Cartea are și un bonus, respectiv câteva sfaturi pentru un scriitor debutant. Chiar dacă este neobișnuit de lungă (aproape 700 de pagini), se citește ușor, umorul nu lipsește și te prinde foarte repede. Din postura cititorului te lași cu mare plăcere ”dus de nas” de autor și răsturnările de situație sunt savuroase. Aici n-am avut absolut nicio posibilă idee referitoare la deznodământ. 

Poatea cea mai bună descriere - nu doar a acestei cărți, ci și a unei cărți bune în general - este cea oferită de Harry însuși:
”O carte bună, Marcus, nu se măsoară doar prin ultimele sale cuvinte, ci prin efectul colectiv al tuturor cuvintelor care le-au precedat. În mai puțin de o secundă după ce ți-a terminat cartea, după ce a citit ultimul cuvânt, cititorul trebuie să se simtă străbătut de un sentiment puternic; vreme de o clipă, el nu trebuie să se gândească decât la tot ceea ce tocmai a citit, să se uite la copertă șă să surâdă cu o urmă de tristețe pentru că toate personajele o să-i lipsească. O carte bună, Marcus, este o carte pe care regreți că ai terminat-o”.

Aș mai fi avut câteva cărți de prezentat, dar atât de bine mi se pare pusă în cuvinte definiția unei cărți bune, încât vă propun să încheiem articolul (deja foarte lung) în această notă.  M-aș bucura mult să aflu de la voi care sunt acele cărți pe care ați regretat că le-ați terminat 🙂. Și desigur, cu mare plăcere voi scrie și eu despre acest subiect 🙂.