”Când ajungi acolo, vezi că de fapt nu prea există niciun acolo....”

Încă am o perioadă grea, de unde și prezența sporadică pe aici. Sper să se încheie cu bine. Până atunci, tot cu sufletul chircit sunt. 

Titlul textului de azi nu-mi aparține, dar nu mai știu unde l-am citit. Foarte posibil să fie un citat dintr-un volum biografic despre Arnold Schwarzenegger, pe care l-am citit pe la vreo 19 ani. Se referă la atingerea unui obiectiv la care ai visat multă vreme - și când se întâmplă asta, constați că nu e tocmai atât de extraordinar pe cât ai fi crezut. 

Bine, nu că m-aș compara pe mine cu el și rezultatele lui, dar pe undeva am rezonat cu ideea. V-am mai spus că avem doi colegi noi - adică între timp nu mai sunt tocmai noi, ci doar cei mai recenți în echipă; niște oameni de toată isprava, acel gen de colegi cărora le duci dorul când sunt în concediu sau în Home Office. Foarte inteligenți, au învățat enorm, dar încă mai au multă mămăligă de mâncat. Iar domeniul nostru chiar este unul unde absolut nimic nu înlocuiește experiența. 
Fiecare dintre noi, ăștia mai ”bătrâni” din punct de vedere al anilor de vechime în domeniu, ar putea scrie o carte. (Și fiecare dintre noi ar intitula-o ”Am fost cândva un om normal”, dar să nu ne împiedicăm de amănunte 🙄). 

Zilele trecute, unul dintre cei doi m-a întrebat ceva legat de o problemă pe care o avea. O chestiune destul de complexă, care presupunea câte puțin din mai multe arealuri: oarece noțiuni tehnice, exemple de situații asemănătoare și moduri de soluționare, o idee pentru o analiză de natură să pună lucrurile în perspectivă și un pic de psihologie referitor la abordarea clientului (mă rog, aici se poate spune că am trișat oarecum; respectivul a fost clientul meu până anul trecut, că s-au reorganizat portofoliile după ce s-a completat echipa, drept pentru care îl cunosc întrucâtva). 

Colegul își lua notițe, mă mai întreba una-alta, iar scria și când a terminat a ridicat privirea uitându-se la mine ca la altă aia. 
- Incredibil, câte poți să știi. 
- Anii de lucru în branșă au de obicei efectul ăsta. 
- Mi se pare imposibil să ajung vreodată la asemenea nivel. 
- Și mie mi se părea. Crede-mă, ai să ajungi. 

Nu arăta prea convins. Știu că am dreptate și că va progresa enorm în anii ce vin, dar cât de bine îl înțeleg.

Mi-am adus aminte de primul meu an ca manager de flotă. Geez, nici nu puteam dormi noaptea, iar asta nu e o metaforă. Mă trezeam undeva în jur de ora trei gândindu-mă ba la clienta care-mi refuză refacturarea pe motive lipsite de fundament (dar pe care nu știam atunci să le contracarez), ba la vagonul oprit în câmp și pentru care nu reușesc să găsesc o echipă mobilă pentru a face reparația preliminară ca să-l pot transporta în siguranță la atelier, ba la faptul că am de comandat zeci de piese de schimb pentru revizii... 

Le-am rezolvat, pe astea și nenumărate altele. Job-ul meu e complex și primul lucru pe care l-am aflat a fost că voi învăța în fiecare zi. Aproape șapte ani mai târziu, asta nu s-a schimbat. Poate o să povestesc mai în detaliu cândva cam cu ce mă îndeletnicesc (în afară de a-mi lăsa clienții în viață, demers care mă solicită serios câteodată 🤫). 
Am visat multă vreme la starea de relaxare profesională pe care o am de ceva vreme. Nu că e mereu ușor (foarte adesea nu e), dar am ajuns la nivelul ăla de ”știu de unde s-o apuc. Chiar dacă nu știu totul, știu unde să caut informația completă. Iar dacă nu nimeresc singură, știu pe cine să întreb”, urmat de ”îi dau eu de cap”. Și chiar îi dau. 

Cât de mult mi-am dorit să ajung la nivelul ăsta. 
Cât de mult îmi invidiam colegii. 
Cât de tare mă temeam că n-o să ajung niciodată ca ei. 
Cât de convinsă eram că voi fi întruchiparea mulțumirii de sine dacă s-ar întâmpla asta.

Ani mai târziu, sunt acolo. Știu. Învăț. Am obținut, din nou, un punctaj uriaș la evaluarea anuală (iar de data asta chiar eram convinsă că am feștelit-o măreț, a fost un an deosebit de greu). Și de foarte multe ori, îmi place ceea ce fac. 
Numai că. 
Nu am nici pe departe bucuria pe care aș fi anticipat-o. Ar trebui să fiu mulțumită, sau chiar mândră de mine. Nu sunt, deși obiectiv vorbind I came a long way, cum se spune. 

Sunt acolo, dar nu prea găsesc niciun acolo. 

Cele două spin-off-uri ale serialului ”Dexter”

Scriu rar, dar vă rog să mă credeți că nu mă simt în stare de mai mult. Sunt în continuare într-un fel de waiting room și încerc să-mi țin biscuiții la un loc. (Și să nu-mi strâng clienții de gât, demers îndeobște oricum dificil, dar cu atât mai mult în ultima vreme). 

Munca mă ține ocupată. În rest, revăd sporadic episoade din ”The Good Doctor” și ”Mentalistul”, ba și dintr-o telenovelă care mi-a plăcut foarte mult la vremea ei și care, din fericire, se regăsește integral pe YouTube, inclusiv cu subtitrări românești. ”Înger Sălbatic”, în caz că sunteți curioși. Dincolo de elementele specifice de Cenușăreasă, are foarte mult umor și mă detensionează. Ba chiar mă pomenesc uneori chicotind ca Mili 🤭. 
Am început să recitesc un roman de Agatha Christie, dar am concentrarea unei curci la premenopauză (fără nicio legătură cu vârsta mea, silvuple. Pân-acum m-au ocolit toate simptomele, poate de unde n-oi fi ajuns acolo încă). 

Și rămânând în sfera filmelor, m-am gândit să scriu azi un text îndelung amânat - despre cele două continuări ale lui ”Dexter”, că două au fost și povestea nu pare să se oprească aici. 

Prin urmare, pun un mare și roșu SPOILER ALERT. 
‼️ Dacă n-ați văzut serialul de bază (cel de 8 sezoane), nu citiți mai departe. 
‼️ Dacă ați văzut serialul, dar n-ați văzut primul spin-off (miniseria ”New Blood”), nu citiți mai departe. 
‼️ Dacă le-ați văzut pe primele două, dar n-ați văzut al doilea spin-off (miniseria ”Resurrection”), nu citiți mai departe. 

Așa, acum că toată lumea e avizată, să ne despletim, dară. Și sper să se regăsească printre voi câțiva care le-au văzut pe toate, ca să disecăm 😃. 

Pe cât de strălucit a fost serialul principal, pe atât de stupid s-a terminat. Am detaliat aici în urmă cu hăăăt, aproape 13 ani, nu mai reiau. Cert e că fanii erau în consens referitor la finalul absolut ridicol și prin urmare, vestea primului spin-off a fost primită cu nerăbdare. Dar și cu o doză de scepticism sănătos, din categoria ”să vedem cum au dres busuiocul”. 

”New Blood” mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă decorul e mai sumbru și mai rece decât însoritul și exoticul Miami. Au trecut zece ani, Dexter și-a construit o viață nouă în Canada și este periodic vizitat de fantoma lui Deb (care e foarte ofticată pe el, lucru de înțeles de altfel 😃). 
Existența lui decurge relativ liniar, până când primește vizita neașteptată a unicului său fiu, devenit adolescent.

Dexter, între timp ocupat cu ce altceva decât un criminal în serie care își expunea cadavrele victimelor într-o vitrină dintr-un buncăr, se vede nevoit să jongleze între job-ul lui ”de acoperire”, îndeletnicirile criminalului mai sus-menționat, întrebările complicate ale fiului său aflat în căutare de răspunsuri și trecutul care-l ajunge din urmă.  

Finalul mi s-a părut foarte potrivit, chiar dacă totuși clișeistic. Dexter își încurajează băiatul să-l împuște și moare de mâna propriului său fiu, care se eliberează astfel de angoasa de-a avea un tată asasin în serie.

Rezonabil, mi-am spus eu. Cel puțin, lucrurile nu mai sunt lăsate în coadă de pește și o formă de justiție pare să se fi înfăptuit. 
Sau așa păreau să stea lucrurile. 

Am zis că nu-i adevărat când s-a anunțat un nou spin-off, ”Resurrection”. Adică din punctul meu de vedere este o peltea deja întinsă și răs-întinsă. Cât poți să tragi de o poveste, fie ea și una de foarte mare succes?
Păi, iată, poți s-o faci încă mult și bine. 

După cum se deduce și din titlu, Dexter n-a murit. A petrecut o perioadă în comă, după care s-a trezit și-a fugit din spital, în principal ca să scape de Angel Batista și întrebările lui pe subiecte sensibile. Pe Angel îl cunoaștem din serialul principal și ne-a făcut mare plăcere să-l revedem.

De data aceasta, acțiunea are loc la New York. Într-un concurs de împrejurări foarte dubioase, Dexter ajunge în anturajul unui filantrop care de fapt este un psihopat colecționar de trofee aparținând asasinilor în serie. Și mă rog, nu se rezumă doar la a colecționa chestii psycho. 

Spre deosebire de primele două părți (serialul și ”New Blood”), ”Resurrection” e plin de plot holes, de-alea frapante și care urlă la ochi, ca să zic așa. Bunăoară, o tipă (și ea criminal în serie, că doar Dexter e mereu in good company) s-apucă să-l ciopârțească metodic de viu pe unul, în apartamentul ei, cu toate perdelele date la o parte 😃. Ăla era legat ca un pui Avicola de un suport metalic și ea tocmai se pregătea să-i scoată ochii cu un clește, în timp ce Dexter contempla prin fereastră, cocoțat pe un gard vizavi 🤣🤣🤣. (Cinste lui, sunase la poliție. Au dat ăia buzna la marele fix, înainte să apuce sonata în discuție să-l decupeze pe respectivul 😃). 
Și ăsta e doar un exemplu, care mi-a rămas în minte. Dar mai sunt o mulțime. Am hotărât însă că nu ne pasă: ne bucurăm să-i revedem pe Dexter și Angel și cu asta, basta. 

Intriga din ”Resurrection” se desfășoară pe două planuri - pe de o parte, Angel care între timp s-a prins cine e Dexter de fapt și e decis să-l aresteze, și psihopatul colecționar de trofee, care constată că tot mai mulți asasini în serie pe care-i cunoștea dispar unul câte unul. Nu e greu de intuit unde, nu? Bineînțeles, Dexter și-a reluat vechile preocupări 😁. 

Nu s-ar fi putut termina altfel decât cu moartea lui Angel, care însă a fost greu de ”dus”, cu toate că nu e  decât un film. Bine jucat momentul, bine de tot. S-a lăsat cu niște noduri în gât. 

Dar când spun că ”s-a terminat” mă refer doar la această primă parte a celui de-al doilea spin-off (încâlcită treabă). Fiindcă Dexter a supraviețuit, cu ajutorul fiului său, care nu pare să mai aibă cine știe ce dileme morale referitor la ocupațiile lui onor tac-su. ”Probabil că e o altă chestie pe care o să mi-o explici mai târziu”, zice el resemnat, ori de câte ori mai apare câte-un detaliu dubios în narativa lui Dexter. 

Iar din moment ce Dexter trăiește, ne putem aștepta ca povestea să continue și dacă-i așa, o să ne uităm, fie și numai din nostalgie. Sigur, riscă să devină ceva gen ”Tânăr și Neliniștit”, dar nu-i ca și cum s-ar mai face prea multe seriale bune în ziua de azi... 

Oceanul de ignoranță

Mă gândesc la postarea asta de ceva timp, dar cumva n-am găsit niciodată ”trigger”-ul pentru a o scrie. Eh, l-am găsit ieri. 
O să încep cu un disclaimer, respectiv prin a spune că eu nu mă consider a fi un om deosebit de inteligent (iar asta, vă rog să mă credeți, nu e nicio tentativă de fishing for compliments). Realist vorbind aș spune că sunt rezonabil de smart, dar nici pe departe vreo sclipire și cei care mă cunosc știu că mă apreciez obiectiv. 
Am simțit nevoia acestui disclaimer tocmai pentru a nu fi suspectată de vreo aroganță în contextul a ceea ce urmează să scriu, respectiv despre ignoranța foarte multora dintre compatrioți. Fiindcă nu e nicio problemă să nu știi una sau alta; devine însă o mare (spre foarte mare) problemă când refuzi să te informezi, încredințat că deții adevărul absolut. 

Spuneam la început de un trigger și este vorba despre ceea ce știm cu toții că s-a întâmplat ieri dimineață la Teheran și continuă să se întâmple și astăzi, extinzându-se. Între timp plouă cu analize, opinii de adânc cunoscători și verdicte enunțate din vârful patului. Dar nu astea m-au triggeruit, ci connaisser-ul ăsta:

Am anonimizat comentariul, că nu am niciun interes sau dorință de a-l face cunoscut pe respectivul. E doar un nătâng din oceanul oricum plin de nătângi. 

M-a fascinat (și nu în sens pozitiv) siguranța de sine a tipului. Vă dați seama cât de convins este el de ceea ce spune? Nu-și bate capul să-ncerce să afle, nu se documentează, nu citește, nu caută surse oficiale. El știe! 
Și asta e ceea ce mi se pare înspăimântător. Mulți au râs de comentariul lui, dar eu nu găsesc absolut nimic nostim aici. 

După cum nu găsesc nimic amuzant nici la cei care sunt convinși că Pământul e plat. Și au argumente solide pentru asta, mustind de înalt nivel științific 🧐.

Un altul nutrește convingerea (fermă, cum altfel 🥸) că nimeni nu a ajuns vreodată la Polul Nord sau Polul Sud, pentru că este interzis.

Mbine, se pare că spre exemplu Roald Amundsen (cel dintâi explorator care-a ajuns la ambii poli) sau Robert Scott (care-a ajuns la Polul Sud) nu aflaseră despre interdicția asta și-au ajuns acolo cu 100 de ani în urmă. Și după ei, alții.
Lucru deloc frumos din partea lor de altfel, că nu se face să te duci când ai interdicții, ca sălbaticii 🤨. Iar tu, Sir Isaac Newton, stai jos și nu mai face gălăgie cu gravitația pe care intenționat ai numit-o greșit, daaa? 

În altă ordine de idei, avem și un studiu comparativ referitor la distanța dintre Pământ și Soare:

Chestia asta mă enervează în mod deosebit, pentru că Biblia este interpretată după cheful și putința fiecăruia, deși Dumnezeu nu ne vrea proști: a îngăduit omenirii cunoașterea și tocmai de aceea ne bucurăm cu toții de binefacerile științei. 
Soarele e la 5.000 de kilometri distanță de Pământ, auzi la ăsta... 🤦‍♀️. 

Ca ei sunt mulți, foarte mulți. Din ce-am văzut, cam fără excepție sunt aroganți, individualiști și lipsiți de cea mai elementară formă de compasiune. De asemenea, tot cam fără excepție, sunt antivacciniști. Dar colcăie de convingeri, asta da. 

Și cred că sunt mult prea mulți pentru ca lumea să se poată îndrepta într-o direcție bună. Au fost prezenți dintotdeauna, doar că acum au și posibilitatea de a-și face cunoscute mirobolantele idei. 
În context, mi-am adus aminte de Umberto Eco. Păi n-avea dreptate? 

Edit, că nu pot lăsa nestemata asta nemenționată, nu de alta dar e foarte on topic. Printre subiectele fierbinți ale zilei se regăsește și tema potențialului turistic al Dubai-ului și in extenso, al Emiratelor Arabe Unite. Dincolo de faptul că mulți români susțin ritos că, deși nu au fost, știu ei cum-nu-se-poate-mai-precis că nu e nimic de văzut acolo, preferata mea e o doamnă care a declarat că a fost la Abu Dhabi și cel mai mult acolo i-au plăcut WC-urile. Alte comentarii sunt de prisos.