Plec sa fiu mireasa, ma-ntorc sa va povestesc. Si sa va arat

Mai sunt doar doua saptamani, incepand de astazi. E aproape, o simt, se intampla... :)

Ne revedem (si recitim) dupa. Dupa nunta, care sper sa fie cel putin asa cum am visat-o, daca nu chiar mai mult decat atat. 

Intre timp, pe cerul meu au aparut cateva mici raze de soare. Care au mai imprastiat intr-o oarecare masura norii adunati in ultimele saptamani si multumita carora ma voi putea bucura de nunta noastra.

Pe curand, asadar. Aveti grija de voi si de cei dragi voua.

Ma intreb...

... in ce masura visele ne ajuta, ne inalta sau, dimpotriva, in ce masura ne doboara,  inrobindu-ne. Se spune ca adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis. Dar cat de bine este sa ne agatam de ele, in definitiv? Cand stii ca a venit momentul sa le dai drumul sa plece?

Personal, simt ca am obosit. Dar inca nu pot renunta, desi am inceput sa ma gandesc daca n-ar fi mai bine s-o fac…
Visul m-a insotit (urmarit?) ani de zile, incepand cam de prin adolescenta. L-am construit din cuburi care la inceput nu aveau nicio forma, l-am modelat, l-am colorat, l-am personalizat, l-am facut  sa fie numai si numai al meu. Si pana azi n-am incetat sa cred in el, cu toate ca am tot mai adesea senzatia ca se indeparteaza de mine.

Dar nu sunt pregatita sa renunt la el, la cel mai drag vis al meu…. Nu inca. Sper doar sa nu renunte el la mine. 

Iar daca va fi sa-l las sa se duca, ma rog sa nu fie prea tarziu.

Azi, ceata. Maine, soare.

O perioada grea. Descurajare, depresie, imbarbatare, furie, iar descurajare, iar depresie, cand realitatea imi da un ghiont in ficati. Si de vreo doua zile zici ca joaca box cu mine.

O perioada din aia cand incerc sa respir si nu gasesc aer. Desi stiu ca oricand se poate si mai rau, dar nu mai vreau sa aud de “si mai rau”. Vreau sa aud de „mai bine“. Nu „foarte bine“, pentru inceput, s-o luam cu pasi mici, da? Ca nici Roma nu s-a construit intr-o singura zi.
“Mai bine”, deci. O gura de aer, un suflu de forta, o doza de optimism. Pana si ploaia mocaneasca si nesuferita trece, nu-i asa? Nu mai zicem de furtuni, ca alea se duc de parca n-ar fi fost. Si-n urma lor ramane aerul proaspat.

Da, o sa fie bine. Pana cand o sa fie macar „mai bine“, o sa fiu mai rar pe-aici. Don’t give up on me, guys :) Fiecare din voi a devenit foarte important pentru mine, desi bloguletul are abia o luna. Sa nu va-ndoiti de asta.

Nu plec nicaieri, doar astept sa se risipeasca ceata. Si sper ca atunci cand o sa se intample, sa va regasesc pe toti aici. 

Dupa-amiaza de caine - Dog Day Afternoon (1975)

Inspirata dintr-o intamplare adevarata, actiunea in sine este simpla: intr-o dupa-amiaza, doi indivizi jefuiesc o banca micuta din Brooklyn si iau ostatic tot personalul. Sonny (Al Pacino) si Sal (John Cazale, mai cunoscut pentru rolul lui Fredo Corleone din seria “The Godfather”) isi facusera planul sa ia rapid toti banii incasati de banca in ziua respectiva si sa fuga. Toata treaba n-ar fi trebuit sa dureze mai mult de zece minute.

Dar seiful este aproape gol, intrucat banii fusesera ridicati mai devreme, iar daca putea fi ceva mai rau de atat, politia a aflat deja de jaful in desfasurare si a inconjurat banca. In aceasta situatie, lui Sonny nu-i mai ramane decat sa incerce sa negocieze – ceea ce, pana in ultimele minute ale filmului, pare sa fi facut cu succes.

Un scenariu liniar, lipsit de rasturnari spectaculoase de situatie, dar exceptional de bine scris si fara elementele care fac dintr-un film unul comercial (pelicula a castigat, de altfel, premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original). Al Pacino interpreteaza nu numai personajul principal, ci si singurul personaj adevarat: duce singur filmul de la inceput pana la sfarsit, iar toate celelalte personaje par sa nu existe decat pentru a-l pune pe el in valoare.

Indiscutabil, este unul dintre cele mai mari roluri ale sale, pe care initial il refuzase, dupa cum chiar el povesteste in cartea “Al Pacino in dialog cu Lawrence Grobel”. Ocupat cu filmarile pentru partea a doua a seriei “The Godfather”, a declinat oferta, iar rolul ii fusese oferit lui Dustin Hoffman. Dar dupa ce a citit scenariul, realizand ce potential urias ofera personajul lui Sonny, a decis sa accepte.

Filmul este pur si simplu credibil si reprezinta o “radiografie” foarte plauzibila a unui jaf. Nu-si propune sa fie comedie, dar are cateva momente in care nu-ti poti stapani rasul – “I had a plan! I had a plan!” sau “Attica! Attica!”, acesta din urma punand in lumina si felul in care Sonny stabileste o relatie cu multimea de gura-casca adunati in fata bancii. Din personajul negativ, infractorul bisexual, pana la final Sonny ne devine simpatic – asta mai ales datorita interpretarii lui Pacino, care a stralucit in fiecare rol de “bad boy” pe care l-a jucat.

M-a intrigat intr-o oarecare masura personajul lui John Cazale si asta pentru ca Sal mi-a adus aminte foarte bine de Fredo: acelasi individ sters, lipsit de orice initiativa, care face numai ce i se spune si are mereu o privire ratacita, de parca ar privi prin sticla. Nu stiu daca e un actor atat de bun sau daca pur si simplu asta e felul lui de a fi. Ar trebui sa-l vad in mai multe filme ca sa-mi fac o parere.

In concluzie – un film excelent atat prin prisma scenariului, cat si (mai ales) a interpretarii lui Pacino, care constituie o adevarata lectie de actorie. Chapeau bas, maestre!

Experiente locative (VI): acritura. De matusa

Scapand din ghearele vrajitoarei, am esuat la o matusa pe care o intalnisem doar de trei-patru ori in viata si care, in mod evident nemultumita de situatie, a acceptat sa ma gazduiasca “pentru cateva luni cel mult, pana-ti gasesti altceva, ca noi nu suntem obisnuiti sa avem persoane straine in casa”. Noi, adica ea si unchiul, un barbat cu adevarat deosebit, pentru care am mult respect si care mi-a facut viata mai frumoasa cat am stat acolo. In sfarsit, am trecut gratios peste acel “persoane straine”, intrucat situatia in care ma aflam nu mai lasa loc si de orgolii si mi-am adus calabalacul acolo.

“Atat de multe haine ai?” s-a mirat matusa. “Sa vad cum iti fac loc in dulap… “, mai bombani ea, in mod evident coplesita de propria-i generozitate. Generozitate pentru care am platit serios (la propriu), mult mai mult decat la oricare dintre gazdele anterioare. Ca deh, “deranjul”, la care se adauga faptul ca “e din familie, trebuie sa o respectam”, dupa cum mi-au spus ai mei, adaugand ca “nu este o gazda oarecare”. La cat ii plateam, cred si eu ca nu…

Am locuit acolo din septembrie pana in decembrie inclusiv. Interval in care mi-a facut de nenumarate ori nervii franjuri. “Unde pleci la ora asta, acum rastorn mamaliga” (“ora asta” = ora 15:00, sambata, cand ma duceam sa ma vad cu niste prietene, iar matusa nu ma lasa sa-mi iau singura de mancare: “nu stii tu sa umbli in bucatarie”, plescaia ea dispretuitoare, de parca o fi existand vreun manual de tehnici si metodologii in ale tigailor si cratitelor). In afara de chirie, intretinere si lumina, plateam lunar o suma frumusica pentru a manca impreuna cu ei, dat fiind ca realmente nu aveam timp sa gatesc – plecam la 9 dimineata din casa si ajungeam seara in jur de 20-21, in cazul fericit.
In exemplul mentionat, cu rasturnatul mamaligii, am insistat sa mi se permita sa plec (da, stiu cum suna), cu promisiunea ca voi fi acasa pana la ora 19:00, cand „se serveste cina. Si vezi sa nu intarzii!”. S-a cam dus placerea intalnirii cu fetele, ca am stat permanent cu ochii pe ceas...

N-a fost un caz izolat. Mi-a facut teoria chibritului ca stau cu lumina aprinsa cand citesc (“consumi curent!”- asa ca am citit aproape exclusiv la o veioza anemica si chioara, desi contribuiam la plata curentului electric), ca mi-am calcat niste haine punand, pur si simplu, un prosop pe jos (“transpira covorul!”), ca mi-am permis sa ma culc intr-o dupa-amiaza “fara sa te intereseze daca nu am si eu nevoie de ajutor la bucatarie”, ca “faci dus prea tarziu si ne deranjeaza zgomotul apei” (faceam dus cand ajungeam acasa, ca tot omul), ca “vii tarziu si trebuie sa ma scol din pat sa-ti pregatesc cina” – repet, eu nu aveam voie sa ma servesc singura, iar de venit, n-am venit niciodata mai tarziu de ora 22:00, vai de tineretea mea…
Prin noiembrie, s-a intamplat de-am primit salariul cu doua zile intarziere. “Tu cand ai de gand sa-ti platesti chiria?”. Pai intarziere de plata, am luat aseara salariul, azi cumpar dolari si va platesc (nu accepta decat in dolari cumparati de la banca, “sa nu fie falsi”). “Pai de ce nu va da banii la timp?” Da, buna intrebare, as fi vrut si eu sa stiu raspunsul. „Si-asa castigi mai putin decat o taxatoare la metrou“, conchise ea cu acreala. Mai lipsea sa zica “moarte intelectualilor”.

Unchiul a fost cel care mi-a facut sederea acolo mai suportabila si chiar mai placuta, desi se poate spune ca era tinut sub papuc. Un intelectual fin, imi imprumuta carti de citit pe care le comentam apoi impreuna la o cafea, ne uitam la filme si chiar la meciuri, faceam galerie jucatorilor… Matusa boscorodea nemultumita. “Un om destept nu se uita la meci”. “Bine, draga, va trebui sa facem fata realitatii”, ii raspundea unchiul mucalit si apoi imi facea cu ochiul, complice. Daca n-ar fi fost el, mi-ar fi fost infinit mai greu sa stau acolo si, cu toata sinceritatea o spun, nu stiu ce-i tine pe oamenii astia impreuna. Sunt atat de diferiti…

In decembrie mi s-a pus in vedere: in ianuarie trebuie sa ma mut. Eu urma oricum sa inchiriez o garsoniera impreuna cu actualul sot, dar stiam ca asta va fi posibil abia din februarie, in locuinta respectiva - pe care o gasiseram deja - efectuandu-se lucrari de renovare. As putea sa mai stau si in ianuarie? “Nu, noi plecam in America”. Ar fi trebuit sa i se lungeasca nasul, ca n-aveau de gand sa plece nicaieri. Asa incat am vorbit cu fosta mea gazda la care locuisem cinci ani, care a fost de acord sa-mi ofere camera pentru luna ianuarie.

Pe 22 decembrie urma sa plec in concediu. In saptamana dinainte am ajuns in fiecare seara in jur de ora 21 acasa, intrucat aveam enorm de mult de lucru la birou (final de an, deh). Intr-una din zile, matusa ma anunta: “Inainte sa pleci in vacanta, te rog sa-ti strangi toate lucrurile si sa eliberezi camera”. Pai si unde sa le pun? “Pe balcon, draga”, se rasti ea. Bine, domn’le, daca asa e ordinul...

In noaptea dinaintea plecarii in concediu n-am inchis un ochi. Facusem deja bagajul, dar aveam de impachetat tot ce-mi apartinea si de dus in balcon… Chiar daca mai ramasesera 9 zile pana la sfarsitul lunii, zile pe care le platisem in avans, “draga, nu-ti restitui niciun ban, sa stii. A venit mult lumina”. Asta in conditiile in care eu citeam aproape exclusiv la veioza… Nu i-am mai zis nimic. La ce bun, oricum?

Si tot pe mine e suparata nevoie mare ca familia mea nu mai vorbeste cu ea de-atunci, desi au trecut aproape cinci ani…

Va intrebati ce-a urmat, probabil. Un an si jumatate de LINISTE. In sfarsit, binecuvantata liniste, in garsoniera pe care am inchiriat-o impreuna cu viitorul sot. Am savurat independenta, linistea (repet cam des cuvantul asta, stiu, dar cata nevoie avusesem de asa-ceva…), faptul ca puteam sta la televizor pana la ce ora doream, face dus cand simteam nevoia si, mai presus de toate, faptul ca nu mai trebuia sa cer voie, ca dupa atatia ani eram, in sfarsit, libera…

Peripetiile de chirias au fost reluate in Germania. Pentru doar cateva luni, ca ne-am cautat rapid altceva. Pana atunci insa, am avut parte de cateva experiente inedite...