Despre cei trei barbati din viata mea

Ma amuza si pe mine titlul… parca as incepe sa scriu “Capra cu trei iezi” sau mai stiu eu ce alt basm romanesc (apropo, n-am inteles niciodata de ce in  majoritatea povestilor erau mereu cate 3 odrasle… din care obligatoriu una frumoasa si buna, una rea si urata si una neutra, adica nici prea-prea, nici foarte-foarte, adica plictisitoare. Obositor cliseu si repetat pana la redundanta. Da’ asta o sa dezbatem altadata, poate).

Ce mi-o fi venit sa scriu despre asta, poate va-ntrebati. Ei bine, nu am un raspuns anume. Poate doar faptul ca ma gandesc frecvent la ei si la felul in care mi-a influentat fiecare din ei viata. Si intr-un fel continua cu totii s-o faca si acum, chiar daca partial fara macar s-o stie… si chiar daca unul din ei a ramas, acum foarte multi ani, undeva in urma.

N-am avut intotdeauna o relatie prea buna cu tata. Motivele nu mai conteaza demult si as putea spune ca nici nu mai prezinta importanta pentru mine; ceea ce conteaza cu adevarat este prezentul si puntile pe care am reusit sa le construim intre noi in ultimii ani. Acum e departe, ne vedem rar si mi-e dor de el in permanenta.

Ma bucur ca mi-e dor de el. E atat de bine sa-ti fie dor de tatal tau. Am avut nevoie de asta ani de zile.

El este unul din cei trei barbati ai vietii mele. Foarte multa vreme n-am avut o relatie prea buna si amandoi ne facem vinovati de asta, mai mult sau mai putin. Cum am zis, motivele nu mai conteaza. Fapt este ca niciunul din noi nu stia sa comunice si nici nu avea dispozitie sau rabdare sa invete s-o faca. Asta ne-a privat de multi ani de apropiere si de multe momente frumoase, care-ar fi putut deveni amintiri deosebite. Chestie pe care nu pot spune cat de mult o regret.

Dar ce-a fost a fost, trecutul nu se mai poate schimba (notati prima platitudine din postul asta). Se pot schimba altele, insa: felul in care ne raportam la acest trecut, bunaoara. Eu am ajuns sa inteleg foarte multe lucruri in ultima vreme…. pentru ca le-am privit din alta perspectiva, pur si simplu. Si pentru ca viata m-a pus in niste situatii care m-au ajutat sa percep altfel unele aspecte. Cum se spune: da-i, Doamne, omului mintea de pe urma…

Cand i-am zarit lacrimile din ochi in momentul in care m-a vazut mireasa, am stiut ca l-am regasit, cu adevarat. A fost unul din cele mai emotionante momente – din ziua aceea si din relatia mea cu el deopotriva.

Acum, tot ceea ce trebuie sa facem este sa ne bucuram unul de altul. Si am de gand sa fac totul in directia asta, chiar daca intre noi sunt vreo 1.400 de kilometri.

Al doilea… si-a facut aparitia cand inca nu implinisem 15 ani. Intr-un moment cand aveam atat de multe probleme, incat sa ma indragostesc era ultimul lucru care-mi lipsea. Dar, vorba aia, nu m-a intrebat nimeni. Asa ca m-am indragostit, pentru prima data. Si aveam sa-l iubesc, in tacere, pe parcursul urmatorilor 7 ani.
L-am iubit imens, profund, total, naiv... asa cum numai în adolescenta putem iubi. A aparut exact cand aveam mai multa nevoie de el si a disparut cand am fost destul de puternica incat sa pot merge mai departe de una singura. Funny thing: sunt convinsa ca n-a fost constient nici de una, nici de alta.

Dragostea asta a fost exact asa cum e de obicei prima dragoste: inocenta, curata si nevinovata. I-am dedicat in sinea mea o melodie, pe care am decretat-o ca fiind “a noastra” (“Wish you were here”, a celor de la Rednex, foarte la moda in anii aceia). Imi aduc aminte de medalionul de lemn in forma de M (initiala lui), de frunza pe care am rupt-o din caisul din fata blocului si pe care am scris “Te iubesc, M“, de frunza de stanjenel pe care nu mai stiu de unde-o luasem si pe care, de asemenea, am scris ca-l iubesc si pe care o am si acum, presata intr-o carte, de litera M pe care mi-o desenasem pe umar cu carioca verde si pe care-o “improspatam” in fiecare seara dupa dus, de prajitura pe care am mancat-o singura in ziua cand s-a implinit un an de cand il cunoscusem si in care infipsesem un bat de chibrit in chip de lumanare festiva...

Au trecut 14 ani de cand nu l-am mai vazut. Nu cred ca o sa pot uita vreodata ziua aceea. Se implinise un an de cand il cunoscusem. Cel mai greu an din viata mea, un an de cand il iubeam si de cand refuzam “sa-i dau drumul”. Acum, pe de o parte depasisem momentul critic – in mare parte cu ajutorul lui, fapt de care nu stiu cat de mult si-a dat seama - iar pe de alta parte, ajunsesem intr-un punct in care... desi ma durea sufletul de nu puteam nici sa respir, realizasem ca e momentul sa ma desprind. Sa merg, cumva, mai departe. Nu stiam nici eu cum, si multa vreme am facut-o aproape numai din inertie. Dar cu gandul asta am ajuns acasa, m-am privit in oglinda si mi-am zis: „S-a terminat”. Tot cu gandul asta am plecat in tabara la mare, hotarata sa-ncerc sa ma gandesc cat mai putin la el (nu mi-a reusit tot timpul. Contemplam imensitatea marii si, inevitabil, ajungeam sa ma gandesc la singurul om pe care-l iubeam si pe care, instinctiv, stiam ca n-am sa-l mai vad niciodata).

O parte din ceea ce sunt azi, sunt si datorita lui. M-a modelat in atatea privinte, m-a salvat in toate felurile posibile, a “dictat” anumite preferinte ale mele de mai tarziu... si, mai presus de toate, a fost prezent in gandurile si amintirile mele sub toate formele in care am avut nevoie: mai intens, mai calm, mai ocrotitor... (mai ales ocrotitor). Si-a facut toate astea fara macar s-o stie.
Uneori ma gandesc ca as vrea sa-l revad. Dar imediat realizez ca fantomele sunt triste. Si n-ar trebui sa se mai intalneasca niciodata. Ramane undeva, acolo, intr-un sertar... alaturi de zecile de scrisori si caiete ale Jurnalului pe care l-am inceput cand l-am cunoscut, in care i-am scris lui si despre el pana la epuizare, i-am spus de sute de ori pe nume, am lipit flori presate dedicate lui, am plans si am ras cu el, am rememorat toate momentele in care fusese cu si langa mine...

Prima mea dragoste :) Cat de frumoasa a fost si cat de bine imi face sa-mi aduc aminte... desi nu s-a consumat niciodata. N-a existat nici macar un sarut.
Da…. Am omis sa mentionez un lucru: el n-a stiut nimic despre sentimentele mele. Poate a simtit, dar asta n-am de unde sa stiu. Si exact asa a trebuit sa fie.

Despre cel de-al treilea (cronologic vorbind, nu din punct de vedere al importantei) n-am de gand sa scriu prea multe. Pentru ca sunt ocupata sa simt si sa traiesc. Este sufletul meu pereche, este omul pe care-l iubesc cel mai mult pe lume si, totodata, este omul care mi-a dat viata inapoi intr-un moment in care ma simteam ca si moarta pe dinauntru. Mi-a fost mai inainte de toate prieten, m-a ascultat cum n-o facuse nimeni pana atunci si a avut rabdare cu mine pana cand am avut curajul de a incepe o noua relatie. Si intr-o zi, mi-am dat seama ca-l iubesc asa cum nu mai iubisem niciodata.

Astazi, il iubesc mai mult decat ieri si mai putin decat maine. Sunt recunoscatoare si ma simt binecuvantata pentru ca-mi impart viata cu el. Si pentru ca este sotul meu.

The Insider (1999)

Cati dintre noi ar avea curajul sa spuna adevarul, riscandu-si pentru asta familia, propria siguranta si poate chiar viata?

Adevarul poate fi o marfa extrem de periculoasa si delicata uneori. Fapt de care Jeffrey Wigand (Russell Crowe), fost sef al departamentului de cercetari si dezvoltare al companiei Brown & Williamson Tobacco, este pe deplin constient. 

Dar cand jurnalistul CBS Lowell Bergman (Al Pacino) ii propune sa dea un interviu incendiar, in care sa faca publice o serie de strategii puse in aplicare de companie pentru a creste gradul de dependenta al consumatorilor, Wigand accepta.

Un film inspirat din fapte reale, curajos, foarte bine construit si care pune in lumina mai multe probleme dificile de etica. Firmele producatoare de tigari neaga faptul ca nicotina ar provoca dependenta si fac tot posibilul pentru ca adevarul sa nu fie dezvaluit –pretandu-se inclusiv la amenintari, actiuni de santaj si presiuni asupra mass media – iar acestea din urma tind sa cedeze, punand pe primul loc securitatea institutiei, si nu adevarul.

Adevar care, in cele din urma, triumfa. Dar cu ce pret? Jeffrey isi pierde familia dupa ce sotia sa, nemairezistand la stresul provocat de intreaga situatie, divorteaza si ia copiii cu ea, iar Lowell Bergman isi da demisia de la CBS, unde lucra de 14 ani, in momentul in care intelege ca superiorii sai sunt vulnerabili la presiunile exterioare si ca ar putea veni un moment in care nu va mai fi in masura sa garanteze surselor sale ca-si va putea tine cuvantul si materialele vor aparea pe post.

Al Pacino este, ca de obicei, magnific. Aproape ca-l pune in umbra pe Russell Crowe – care a jucat si el foarte bine si a dat dovada de mare curaj, interpretand un personaj mult mai in varsta decat el. A fost credibil in aceasta postura, ceea ce a insemnat mult, in ce ma priveste – pentru ca eu nu mi-l imaginam in alta ipostaza decat cea a lui Maximus. Mi-a placut foarte mult si coloana sonora, vocea Lisei Gerard ducandu-ma instantaneu cu gandul la “Gladiatorul” (deloc intamplator, tot ea este cea care a interpretat si acolo o melodie inconfundabila, care a sporit succesul filmului).

Dar Pacino este…. inegalabil. Scena monologului sau, ca intotdeauna, convingatoare si plina de dramatism. Nu am cuvinte sa spun cat de mult imi place. Insa nu numai datorita interpretarii lui mi-a placut filmul, ci pentru ca este, intr-adevar, o pelicula foarte reusita si cu o regie deosebit de inspirata. Ah, si mi-a placut mult si Christopher Plummer… pe care nu-l vazusem decat in rolul rigidului colonel Von Trapp in “Sunetul muzicii”.

Filmul e lung, dar odata prins in miezul actiunii, nici nu simti cum trece timpul. Highly recommended, in concluzie. Am convingerea ca n-o sa regretati niciun minut din cele 157.

Experiente locative (VII): hai la bucatarie sa faci un dus

Da, stiu cum suna, insa nu e nicio greseala de exprimare in titlu. Este vorba despre prima noastra locuinta din Germania, care a fost una… hm, aparte. Din toate punctele de vedere, as putea spune.

Era un apartament spatios, situat la mansarda unei vile impunatoare. Pana aici, totul e colorat in nuante pastelate. Dar acestea au inceput sa varieze rapid spre gri inchis de indata ce am ajuns “la cucurigu”. In primul rand  - si cel mai important – toaleta era comuna. O incapere minuscula, doar cu WC, situata pe hol si pe care urma s-o impartim cu doua studente cam intepate si importante, care locuiau in apartamentul de vis-à-vis (erau doua apartamente la mansarda). Dupa feeria ultimului an si jumatate, petrecut in garsoniera si unde nu ne deranja nimeni, am inghitit un nod serios in fata perspectivei de a imparti cea mai intima incapere. Dar nu era loc de mofturi: sa gasesti o locuinta de inchiriat nu-i chiar cel mai usor lucru in Germania. Am zis ca e ceva temporar si “lasa ca vedem noi, nu poate fi CHIAR atat de rau”.

Locuinta avea trei camere – adica, mai corect spus, doua si jumatate, cea de-a treia fiind de fapt o minuscula prelungire a sufrageriei, fara usa si unde nu aveai loc nici sa arunci un ac (ok, poate s-ar fi gasit totusi loc, dar asta ar fi insemnat ca acul sa stea foarte inghesuit). Bucataria era destul de mare, asa incat a fost suficient spatiu ca sa se monteze… o cabina de dus. Chiar langa aragaz. Mda, de-a dreptul poetic. 

Am constatat in curand ca noua noastra casa era una plina de surprize. Exceptand bucataria, nu era mobilata – dar e un fapt obisnuit pe meleagurile astea. Iar bucataria includea urmatoarele: un frigider defect (“il reparam”, ne-au fagaduit proprietarii, si cu fagaduinta am ramas), doua polite din lemn neslefuit, un dulapior care facuse doua razboaie si prinsese si Revolutia, o chiuveta si o masa fixata in perete si… usor inclinata. Daca asezai ceva pe ea, aveai surpriza sa constati ca obiectul respectiv o porneste inexorabil la vale.

Pana a sosit mobila, am dormit la o prietena. Doua saptamani mai tarziu, foarte entuziasmati, am luat propriu-zis locuinta in primire. Si entuziasmul ne-a tinut pana a trebuit sa mergem la toaleta.

Sa lamurim o treaba – niciunul din noi nu e vreun sclifosit. Avem experiente de caministi, de gazde, de trait in conditii pentru care-ti trebuie, sa spunem, o capacitate considerabila de adaptare. Dar vecinele studente, care sufereau de importanta acuta, erau niste persoane cu care era foarte greu sa ajungi la un numitor comun. Practic, toaleta era frecvent ocupata (de ele sau de musafirii lor), asa incat e usor de imaginat ce fericire pe capul nostru cand vedeam ca trebuie sa asteptam… si iar sa asteptam… in niste momente cand asteptarea poate fi extrem de chinuitoare.

Ma rog, sa zicem ca asta n-ar fi fost o problema de nesurmontat. Si nici cabina de dus din bucatarie nu era o chestie chiar insuportabila, desi era cel putin neplacut sa gestionezi o zona formata din doua parti cat se poate de distincte: baia si bucataria. Ne intrebam ce vom face atunci cand vom avea musafiri… Practic, bucataria devenea inutilizabila cand se afla cineva la dus.

O alta surpriza a fost ca usile camerelor nu se inchideau bine si scartaiau, fiecare din ele, de te bagau in racori. Nu ca ar fi fost nevoie de racoare, de altfel… venise iarna si locuinta nu era deloc una calduroasa. Incalzirea se facea pe baza de gaz si, pentru ca nu foloseam decat dormitorul si bucataria (din lipsa de mobila + lipsa de chef de a face investitii intr-o casa unde banuiam ca nu vom ramane prea mult timp), nu dadeam drumul la caldura in sufragerie. Ei, cand ieseam dimineata din dormitor, impactul cu frigul de pe hol era de-a dreptul incantator. Asta ca sa nu mai spun de frigul de la toaleta… care nu era incalzita, evident. Mi-am procurat cel mai gros si mai pufos halat pe care l-am putut gasi, dar tot cu inima stransa ma duceam unde se duce si regele pe jos.

La toata aceasta “panoplie“ de avantaje, se adaugau vecinii. Nu studentele, ci locatarii de sub noi (care, mai norocosi, aveau propria toaleta – ca veni vorba). Ei aveau o problema in ceea ce priveste sortarea gunoiului. Nu era ceva atat de complicat si am deprins repede sistemul. Dar am crezut ca scoatem fum pe urechi cand, intorsi dintr-o excursie de-o saptamana, am gasit in fata usii trei pungi de gunoi, cu un biletel alaturi: “Va rugam insistent sa va sortati corect resturile menajere”. Problema era ca niciuna dintre pungi nu ne apartinea... Le-am dus inapoi la tomberon si am pus si noi un biletel: “Aceste pungi NU ne apartin”. Parca duceam un fel de razboi stupid al nervilor.

Cam atunci am hotarat sa ne mutam. Ceea ce am reusit sa facem, printr-un mare noroc, doar cateva saptamani mai tarziu. Intr-un apartament normal, cu toate cele la un loc, bine incalzit si utilat si unde ne-am simtit foarte bine inca din primul moment. Am locuit mai bine de doi ani acolo, iar apoi ne-am mutat intr-un apartament mai confortabil si mai avantajos, in toate privintele.

Ne-am lecuit de mansarde pentru totdeauna, banuiesc. La cat ne-am lovit de peretii inclinati, cred ca avem si acum cucuie… si cap-in-colturi.

Cu asta, serialul “Experiente locative” ia sfarsit. Nu stiu pentru cata vreme, imi place sa cred ca pentru totdeauna – adica sper ca in viitor nu voi mai avea parte de peripetii de-astea in ceea ce priveste locuinta. Am deja o varsta, nu ma mai amuza “exotismele”, ca sa zic asa... Sunt mai “asezata” si mai telurica. Altfel spus…. imbatranesc.

Azi dorm. Ma trezesc numai pentru Zubin Mehta

Cred ca n-a trecut o zi saptamana asta fara sa-mi fi propus sa scriu, dar m-a ajuns oboseala ultimelor luni, banuiesc.... O mai fi si astenia de toamna la mijloc, nu stiu. Asa stand lucrurile, seara n-am fost in stare decat sa citesc diverse (pe net, reviste si o carte la care pritocesc de ceva vreme si nu ma mai invrednicesc s-o termin) si sa trimit niste mail-uri (pe care, intre noi fie vorba, ar fi trebuit sa le trimit acum vreo doua saptamani, dar nadajduiesc la clementa... :D). 

Am amanat, deci, blogging-ul pana in weekend si imi propun sa prestez cu ravna maine si poimaine. Vreo cateva idei stau cuminti la coada.

Insa pana atunci, imi propun sa dorm noaptea asta ca lemnul. Asa de adanc, incat nici Orchestra Filarmonica din Londra sa nu ma poata trezi. (Ok, daca e dirijata de Zubin Mehta, ma trezesc, promit solemn. Dar numai in cazul asta :D)

The Shining (1980)

In sfarsit, am ajuns si eu sa vad filmul considerat a fi nu numai una din cele mai bune pelicule horror facute vreodata, ci si o realizare grandioasa a lui Stanley Kubrick. Asta ca sa nu mai spun de prestatia lui Jack Nicholson, care este.... infiorator de convingatoare. By all means.

Personal, nu ma dau in vant dupa genul horror. Am vazut „Exorcizarea lui Emily Rose” si in noaptea aia mi-am pus la capul patului toate icoanele pe care le-aveam prin casa. Nu vi-l recomand decat daca aveti nervi elastici si umor negru in exces.

In ce priveste “The Shining” insa, curiozitatea a invins dupa ce am citit cartea. Ideea in sine e fabuloasa, iar dupa ce-am citit cateva recenzii, am zis ca merita sa vad regalul lui Nicholson, chit ca la noapte risc sa nu mai adorm sau sa-l visez pe Jack Torrance fugarindu-ma cu toporul. Sau cadavrul doamnei inecate, ridicandu-se gratios din cada si luandu-se dupa mine. Sau fantomele celor doua fetite macelarite, care spun cu voce cavernoasa “Come to play with us forever”. :D

Ca-ntotdeauna, filmul “pacatuieste” prin omiterea unor elemente carora li s-a dat multa atentie in carte (ca de exemplu albumul cu taieturi din ziare, atat de important in declansarea suitei de evenimente).
De asemenea, spre deosebire de roman, in film nebunia lui Jack e prea brusca, prea “de nicaieri” si deci, cam nerealista. Dar felul in care joaca Nicholson pune in umbra scaparile astea. Am oprit filmul de cateva ori, ca sa ma uit la figura lui in momentele de ratacire. Cum i-o fi reusit privirea aia de dezaxat?

Rolul lui Danny a fost excelent jucat, pustiul ales si-a facut treaba foarte bine. Cu amendamentul ca insusirile lui supranaturale trec oarecum in plan secund, ceea ce nu se intampla in carte – ba dimpotriva. Dar Wendy a fost ingrozitor de enervanta, aproape in permanenta. Si nu inteleg de ce, doar Jack ar fi urmarit-o sa-i crape capul cu toporisca si daca n-ar fi fost atat de pisaloaga. Ma rog…

Muzica a fost de mare efect, pentru ca era… tenebroasa, inducea cumva o stare de teama si de nesiguranta, iar inserturile m-au facut nu o data sa tresar violent. Pana la urma, am insfacat o perna si-am tinut-o strans in brate, cu nadejde, pana la genericul de final :D

Recomand, prin urmare, filmul pentru jocul lui Nicholson. Dar in ce ma priveste, sunt destul de sigura ca n-o sa-l mai vad a doua oara.