Ma intreb daca noi toti, omenirea, am inteles lectiile istoriei si am invatat ceva din ele. Uitandu-ma zilele astea la miniseria „Holocaust“, ajung sa cred ca nu. Nu, atata vreme cat mai exista unii care si-n ziua de azi sustin ca evreii exagereaza, ca „se plang“ prea mult sau, si mai rau, ca mint si ca de fapt dimensiunile tragediei n-au fost nici pe departe atat de mari. Cred ca avand in minte astfel de persoane am hotarat sa scriu postul asta. Si simt nevoia sa scriu mult, desi mi s-ar putea spune ca s-a spus / scris deja totul pe tema asta.
Nu sunt de acord. Stiu ca s-au scris sute de mii de pagini si ca s-au facut zeci, poate sute de filme si documentare. Dar putine dintre acestea au constituit o radiografie a realitatii, putine au aratat ce s-a intamplat, cu adevarat, acolo. Poate ca de aceea unii tind sa creada ca au existat si exagerari. Si pe de alta parte, raportat la proportiile catastrofei, oricat de mult s-ar scrie si s-ar vorbi despre asta, niciodata nu va fi de ajuns. Este - inca - inimaginabil la ce s-a putut ajunge.
In alta ordine de idei, un film artistic nu poate fi un documentar. Intotdeauna va prezenta lucrurile dintr-o perspectiva oarecum mai simplista, infrumusetata, metaforica poate…. Nu este si cazul miniseriei “Holocaust”, care, avand in rolurile principale pe Meryl Streep, James Woods si Michael Moriarty, prezinta povestea unei familii de evrei polonezi in perioada 1935-1945. As recomanda acest film oricui care doreste sa vada cam cum s-au petrecut lucrurile – si care este si pregatit pentru asta. E un film foarte dur si cu atat mai cumplit cu cat te insoteste permanent gandul ca nu este fictiune. Toate acestea s-au intamplat, cu adevarat.
Ma rog, cine spune ca s-au intamplat, m-ar putea intreba unii. Acelora le voi sugera sa viziteze macar un lagar. Eu l-am vizitat pe cel de la Dachau, cu 3 ani in urma. Spre deosebire de Auschwitz, aici nu s-au pastrat foarte multe relicve, ci preponderent marturii scrise, desene realizate de prizonieri si, evident, locatiile respective (baracile, camera de gazare, crematoriile etc). Nu mi-a mai trebuit nici apa cand am iesit de-acolo. Iar in zilele urmatoare am constientizat cat de norocoasa eram – printre altele, pentru simplul fapt ca mancam linistita un sandvis cald cu pui si salata si beam suc, de pilda.
S-ar putea spune ca zilele astea nu reprezinta cea mai indicata perioada pentru a vedea astfel de film. Nu e asa. Nu exista o perioada propice pentru ele, dupa cum nu exista vreun interval de timp in care n-ar trebui vizionate. Aceste filme trebuie vazute intotdeauna, si nu doar o data. Pentru ca “nie wieder”, expresia gravata in cinci limbi (idis, germana, engleza, franceza si rusa) pe monumentul din curtea lagarului de la Dachau sa nu fie niste simple cuvinte. Pentru ca noi sa realizam cat de norocosi suntem, toti care nu am trait asa ceva. Si, bineinteles, pentru ca nimeni sa nu mai puna la indoiala lucrurile care, cu adevarat, s-au intamplat. Chiar daca realitatea este greu de digerat si multora le-ar fi mai comod sa o ascunda sub pres si sa se autoconvinga apoi ca evreii “exagereaza”.
Milioane de cadavre ramase in urma. Sute de mii de mame care au trait oroarea de a-si vedea copiii arestati pentru culpe de multe ori imaginare, consecintele fiind usor de anticipat pana si de catre cei mai naivi. Sute de mii de sotii care si-au luat ramas bun de la soti pe peron, incredintate ca-i vor revedea intr-un viitor pe care-l nadajduiau apropiat. Sute de mii de inocenti care credeau ca dusurile de la intrarea in lagar se fac cu apa si sapun.
Toate acestea nu se vad in majoritatea filmelor artistice (amintesc aici “Lista lui Schindler”, “The Reader” si chiar “The Pianist”, desi asta din urma e mai dur decat primele doua). Se pot cel mult intui, se fac aluzii…. Dar daca nu simti ca tremura totul in tine, daca nu ti se urca lacrimile in ochi, daca nu te uiti macar o clipa in gol, coplesit de oroare, daca n-ai macar un nod in gat, daca nu te simti, macar o clipa, cu adevarat binecuvantat ca nu ti-a fost dat sa traiesti asta…. n-ai inteles. Nu inca.
Tindem sa uitam prea repede istoria, iar filmele precum cele exemplificate mai sus ajung sa fie privite mai mult din perspectiva realizarii cinematografice in sine, a succesului de box-office si a numarului de statuete Oscar primite. Valoarea lor documentara e lasata tot mai adesea in plan secund.
Fraza-cheie a acestei miniserii ii apartine personajului Heidrich, interpretat de David Warner: “Nu sunt decat niste evrei!”. Cred ca asta spune totul. Si explica, daca se poate folosi acest termen, multe.
Postări
