Doua scurte de la job

1) Zilele trecute s-a dat alarma de incendiu la serviciu. Ne-am imbulzit cu totii spre iesire, nu prea rapid, totusi – de vreme ce unii au gasit ragazul de a insfaca si o cafea de la automat in ideea ca, nah, e posibil sa fie ultima din viata asta :D – si am stat afara vreo douazeci de minute, in timp ce pompierii (sositi in timp record) au inspectat cladirea. Dupa ce-au puricat bine toate locurile unde-ar fi putut aparea flama, au conchis ca nu-i nimic si ne putem intoarce la treaba, ca si-asa ne-am relaxat destul (ultima parte e de la mine :P).

Revenind in firma, o colega se intreaba:

-          Si totusi, ce a ars?

-          Creierele noastre, zic eu, cu naduf.

Nu pot sa va spun cat de mult s-au amuzat ceilalti de raspunsul meu, care nu s-a vrut deloc a fi unul nostim. Eram obosita, hartuita, cu o mie si una de treburi de rezolvat pana la sfarsitul programului si nu mai aveam energie nici cat sa click-ai mouse-ul. 

Asa ca reactia celorlalti m-a mirat destul de mult, dar apoi am reflectat ca nu e nici pe departe prima data cand ii vad pe nemti ca se amuza de niste chestii absolut banale. Au un simt al umorului atat de naiv… pe cat sunt de eficienti, sobri si seriosi cand vine vorba de munca, pe atat sunt de copii in alte privinte. Nu reusesc sa pricep fenomenul. 

2) Vineri l-am ajutat pe un coleg sa rezolve o problema. In fine, n-am cine stie ce merit, altul in afara de faptul ca i-am indicat unde gaseste niste accesorii de care avea nevoie urgent si care urmau sa fie livrate sambata unui grangur din regiune. Respectivele accesorii fusesera aduse la noi in departament, dar niste bravi colegi le pusesera intr-o cutie si trasesera cutia undeva intr-o parte – vorba aia, sa nu stea in drum si sa se impiedice lumea de ea. Nu s-a impiedicat nimeni, dar colegul o cauta innebunit, fiind presat de insusi managerul. Am dat de ea cu totul intamplator si am crezut ca bietul om innebuneste de bucurie cand i-am zis. Ma rog, case solved.

Acasa, ii povestesc sotului ce-am facut la serviciu si cum am contribuit eu la propasirea firmei, incepand in felul urmator:

-          Azi l-am facut fericit pe Robert.

La care barbatul ridica o spranceana:

-          Femeie, si-mi marturisesti asta asa…. linistita? 

Sa mai spuna cineva ca nu-s o persoana sincera si deschisa :P

Happy Blog Birthday :)

Ma intrebam: oare despre ce-o sa scriu? Trecuse atata vreme de cand semnasem ultimul articol, cerneala se uscase in varful penitei nefolosite... si-mi simteam mintea goala. Tot ce stiam era ca voiam sa scriu din nou, tanjeam dupa voluptatea momentului in care iti pui semnatura sub un articol care relateaza despre concertul lui Michael Bolton (am ramas datoare cu povestea, stiu, o sa ma revansez). 

Tinusem, timp de vreo 14 ani, un jurnal. Zeci de agende si carnetele "vocabular", ulterior in format electronic. Am scris cu regularitate, constiincioasa, si-mi face intotdeauna placere sa recitesc despre unele perioade. Nu despre toate. Insa pentru mine scrisul a fost o adevarata terapie intr-o vreme, si - ca orice tratament - a fost si dureros. Evit agendele respective. Ceea ce nu inseamna ca as putea uita vreun moment cat de mult m-a ajutat asta.

Dar jurnalul nu-mi mai era de ajuns. Nu-mi mai era suficient sa scriu numai pentru mine, voiam - din nou - sa impartasesc. Sa stiu ca, dincolo de monitor si de caseta de text, exista oameni care citesc, carora (poate) le place si care aleg sa revina. Asa au aparut scrisorile de sertar, asa ati aparut voi, cei care cititi, comentati, reveniti. Si care-ati devenit foarte importanti pentru mine. 

La inceput mi-a fost teama si-am avut, recunosc, unele ezitari. E meritul unei prietene foarte dragi ca le-am depasit. De-atunci a trecut un an, care se implineste astazi. N-am scris atat de mult pe cat as fi crezut ca o voi face, insa am scris constant, inclusiv despre teme foarte delicate si personale, despre care n-as fi crezut ca voi avea curajul sa vorbesc. Daca am facut-o, inseamna ca am avut incredere in voi.

Pentru asta, dar nu numai pentru asta, va multumesc :)

Imi doresc sa ajung sa scriu mai des, cu mai multa inspiratie si cu verva, chiar daca o sa scriu un eseu despre o cana (nu, n-am asa ceva in plan, dar acum ca veni vorba... :D). 

Si-mi doresc cat mai multi cititori care sa acceseze blogul cu aceeasi curiozitate si sete de nou cu care deschide un copil romanul "Winnetou". Sau "Harry Potter", ca sa fiu in trend.

Un vis maret, nu? Poate obraznic, ar zice unii. Dar ce-ar mai ramane din noi daca ne-am pierde (si) visele? :)

Iar nu mai inteleg viata

Nu ca pana acum as fi inteles-o prea grozav. Dar situatiile absurde, din categoria "cum de s-a putut intampla asta tocmai lui X" erau, intr-o oarecare masura, departe de mine.

O verisoara de-a mea a murit. Nu eram foarte apropiate, in sensul ca nu ne-am intalnit prea des. Dar tineam la ea, o stiam "acolo". Acolo = in Statele Unite, unde a emigrat in urma cu vreo 13 ani, unde se casatorise si unde avea o familie ireal de frumoasa, alaturi de un sot care-o iubea din tot sufletul si cu doi copii foarte reusiti.

S-a internat pentru niste analize. Nu se simtise prea bine in ultima vreme. Cu o ora in urma am aflat ca nu mai e. O forma galopanta de cancer limfatic. Nu stiu amanunte. La ce mi-ar trebui sa stiu, oricum? Nimic n-o mai aduce inapoi. 

S-a dus azi dimineata, la ora 9. La ora cand ea murea, eu eram la serviciu. Preocupata  sa rezolv problemele in ordinea importantei lor, resetandu-mi prioritatile pe masura ce aparea altceva din categoria "treaba asta trebuie facuta imediat. Dar imediat, ok?" si asteptand cu oarecare nerabdare pauza de cafea, ca sa ma mai destind. Mai tastand ceva in viteza, mai raspunzand la telefon, mai schimband o gluma cu Hans, colegul de munca si "partenerul" cu care impart stresul zilnic.
Iar in timpul asta, verisoara mea murea.

Daca nici asta nu suna ca un scenariu de teatru absurd...

Observ ca scriu sacadat. Scriu in ritmul in care respir. Si-mi tremura mainile. Nu pot sa inteleg. N-am ce sa inteleg. Nu sunt in stare sa pricep de ce o femeie moare la 36 de ani, lasand in urma un sot distrus si doi copii orfani. 

Poate intrebarile mele-s penibile. Poate eu sunt penibila ca mi le pun, pentru ca, intr-un mod cumplit de ironic, lucrurile astea nu sunt iesite din comun. Se intampla, cu totii stim macar un caz de genul asta. Dar cred ca nimeni nu poate sa inteleaga.

Si mi se face frica de viata. Din nou. 

"Marele C" schimba totul

Nu cred ca exista vreun sef care sa fie pe placul tuturor angajatilor si caruia sa nu i se doreasca din cand in cand o „teleportare“ cu bilet numai dus in Papua Noua Guinee, Nusa Tengarra, sau prin alte locuri de care n-a auzit decat Wikipedia. Dupa cum, ca sa nu fiu acuzata de subiectivism, nu cred ca exista vreun angajat caruia seful sa nu doreasca a-i pune pielea in bat (tot din cand in cand).

Altfel spus, relatia sef-angajat e cam in stilul relatiei soacra-nora: aprioric partile nu se inteleg si, de foarte multe ori, comunicarea dintre ele pare a fi urmarea vreunui pact de neagresiune (nu-i cazul meu in ceea ce priveste soacra, cred ca-s una dintre cele mai norocoase nurori din lume, da’ asta-i cu totul alta discutie).

Relatia noastra cu seful nu e vreo exceptie de la regula. Nu putine au fost zilele cand ne facea nervii franjuri sunand de 74134628232 de ori ca sa vada daca am rezolvat problema X, declarandu-se nemultumit indiferent de ce faceam, parandu-i-se ca nu lucram destul de repede si de bine, tipand sau avand pretentii absurde. Rasuflam usurati cand il vedeam ca pleaca, pentru ca (lucky us) cel putin nu are obiceiul de a suna de-acasa ca sa ne frece.

Luni a venit parand destul de iritat, a zbierat in chip total neconstructiv (adica pentru ceva ce nu statea in puterea noastra, ci a altui departament, dar pisica moarta plonjase neinvitata la noi in ograda) si a plecat bombanind. Am mormait ceva de bine in urma lui si ne-am vazut de-ale noastre. Ne cam „acriseram“, dar asta ajunsese sa faca parte din cotidian.

Marti n-a aparut. Am simtit imediat ca “se aude liniste”, cum e vorba. Nu ne-am preocupat prea mult si ne-am facut treaba ca de obicei. Miercuri insa, a inceput sa fie dubios. Ce-i cu el? E bolnav, ne-a zis o colega mai veche, care-l suplineste in absenta. Am dat ochii peste cap la unison. E, asta era acu’. A zbierat prea mult si si-a pierdut vocea sau ce?

Mai tarziu, in cursul aceleiasi zile, am inceput sa ne scarpinam in cap: aveam nevoie de el, mai bine-zis de Ok-ul lui pentru niste chestii. Respectivele chestii fiind in sarcina mea, mi-am luat inima in dinti si am tabarat din nou pe biata colega: cand binevoieste Maria-Sa sa apara? Nu vine toata saptamana. Ce face?!! Da’ cat e de bolnav, domn’le?! Raspunsul a venit, scurt si sec: “are cancer”.

Stop-cadru. Ma holbez socata. La ea si apoi in gol. Vreau sa zic ceva. Nu stiu nici eu ce anume. Inghit de zor in sec. Imi iese doar un: “aaaa…. Poftim?”. Da, zice fata, cu un aer obosit. Boala e in remisie de cativa ani, dar la recentele analize de rutina i-au iesit niste valori care nu-s in limite normale.

Am incredere in tine, continua colega. Te rog sa nu mai spui nimanui. Stim doar eu, managerul si acum si tu. Ti-am zis pentru ca stiu ca n-ai sa duci vorba.

O ascultam numai cu jumatate de ureche. Prin minte imi treceau tot felul de ganduri, dadeam filmul inapoi, trageam concluzii. Deci, de asta era atat de capsat luni. Deci, de asta are un aer atat de epuizat uneori. Deci, poate ca de-asta se tunde zero (chimioterapia pe care trebuie s-o fi facut o fi cauzat caderea parului si n-o mai fi crescut ca lumea ulterior).

Ma-ntorc la treaba mea, simtindu-ma ca si cum as fi somnambula. Increderea colegei este justificata: nu suflu o vorba celorlalti. Dar constat ca acum ma deranjeaza teribil ironiile colegilor la adresa lui, ironii la care pana recent luam si eu parte, cu entuziasm si inspiratie. Spre deosebire de zilele trecute, acum as da mult sa-l vad venind ca o furie si rastindu-se ca X comanda nu a fost solutionata corespunzator. Si inca si mai mult as da sa-l vad surazand. Pentru ca asta ar insemna ca se simte bine.

Ieri, in pauza, aflam ca nu vine nici saptamana viitoare. Colegii ridica din umeri, eu devin usor palida. Probabil situatia se prezinta mai rau decat se anticipase. Colega suplinitoare ne intreaba daca suntem toti de acord sa-i trimita un sms cu urari de sanatate, din partea intregului departament. Din nou ridicari din umeri, gen “n-ai decat”. Eu aprob initiativa, pentru ca stiu ce se ascunde in spatele ei. Fata expediaza sms-ul si raspunsul vine dupa doar cateva minute. “Va multumesc foarte mult ca va ganditi la mine, sunt impresionat. Ma simt mai bine, slabit, dar am fost externat si acum imi refac fortele, ca sa pot reveni cat mai repede  alaturi de voi”.

Intorc capul, aproape imi dau lacrimile. Pentru prima data de cand e seful meu, il vad a fi… uman. Si asta numai pentru ca am aflat ca e intr-un joc de sah cu unul din cei mai perfizi adversari care vor fi existat vreodata.

Dupa alte cateva minute, inca un sms: “cum merg treburile pe-acolo?”. Colega ii scrie schematic un mic raport si raspunsul vine aproape instantaneu: “foarte bine, tineti-o tot asa”, urmat de cateva indicatii de “bucatarie interna”. Zambesc:  el e.  Nici acum nu poate sa nu se gandeasca la ce se intampla la serviciu.

Cu numai cateva zile in urma, as fi dat un party la auzul vestii ca lipseste doua saptamani. Acum, sper din tot sufletul sa-l revedem curand.

Intr-adevar, “marele C” schimba totul.

A doua nunta are gust de microunde

M-am gandit la asta urmarind secvente de la nunta Gabrielei Vranceanu ex Firea, actuala Pandele (da‘ stiu c-a durat ceva sa scriu numele, bine ca nu mai merge la scoala... nu de alta, dar pana ar striga-o la catalog mai repeta lectia o data).

Nu inteleg de ce s-ar mai imbraca o femeie in rochie de mireasa la cea de-a doua cununie. Cu atat mai mult nu inteleg voalul in context. Dincolo de aspectele legate de varsta - care sunt, pana la urma, discutabile - ce emotii mai poti incerca in momentul in care prietenele iti incheie fermoarul si iti innoada snurul de la corsajul rochiei in care esti mireasa pentru a doua oara? Ce mai palpita in tine in clipa cand te uiti inca o data in oglinda, inainte sa iesi din camera?

A fi mireasa e un adevarat “once in a lifetime”. Oricat de mare ar fi dragostea pentru al doilea sot, nu mai pot fi aceleasi trairi. 

Nu mai poti rasfoi cataloagele cu aceeasi febrilitate, nu ti se mai face “pielea de gaina” cand intri intr-un magazin cu rochii de mireasa – in postura de clienta si nu de insotitoare, respectiv second opinion…

Nu mai poti asculta zeci de valsuri, in incercarea de-a gasi melodia perfecta pentru voi doi si pentru visul care v-a adus impreuna.

Nu-ti mai simti genunchii de gelatina in clipa cand iti apleci fruntea peste Sfanta Evanghelie, iar preotul si nasa iti iau pirostria de pe cap in timp ce ti se ureaza: “si tu, mireasa, marita sa fii ca Sarra…”.

In ziua nuntii mele imi tremurau mainile si buzele cand ma fardam. Privirea mirelui, in momentul in care m-a vazut, a fost unica si irepetabila. Nasul mi-a oferit bratul si, pasind spre biserica, imi simteam sufletul frematand si-mi repetam “nu pot sa cred ca a venit si clipa mea, ca mi se intampla mie…”.

A doua oara ar fi ca o mancare incalzita la microunde: arata bine, e aburinda si miroase imbietor, insa nu mai are gustul de prima data. Nici pe departe. Fara ca asta sa insemne ca nu ar exista iubire, emotii… dar rochia de mireasa nu mai are, daca pot spune asa, aceeasi naivitate.

E, de fapt, o concluzie trista. Prin urmare, mi-ar parea bine daca as fi contrazisa.