Recunostinta

Sunt foarte norocoasa si, cum spunea Umberto Eco, in viata exista semne. Trebuie doar sa stii sa le identifici ca atare.

Ieri am facut pana de cauciuc. Sau mai corect spus, am provocat o pana de cauciuc, dat fiind faptul ca am incalecat - cu roata si nu tocmai delicat - o bordura. Cauciucul s-a rupt, in sensul ca se putea baga un deget in el, prin urmare de nerecuperat (nu ca nemtii ar recupera ceva in privinta asta; aici termenul de vulcanizare pur si simplu nu exista, ei nu vulcanizeaza, ci inlocuiesc).

Bineinteles ca m-am dat de ceasul mortii (iar am comis-o, nu-s buna de nimic, alti bani alta distractie, fir-ar sa fie si inca vreo cateva expresii, prea deocheate pentru a le mentiona). 

Retrospectiv insa, realizez ca am avut de 4 ori noroc:

1) Faptul s-a consumat in parcarea firmei, deci n-am fost in situatia de a nu mai putea ajunge la serviciu;

2) Aveam in masina roata de rezerva + plus tot necesarul de scule trebuincioase pentru inlocuirea rotii;

3) Doi colegi rugati si ambii gata sa schimbe roata; deoarece unul din ei a trebuit sa plece mai devreme, s-a ocupat celalalt coleg, inlocuind-o intr-un sfert de ora (sper ca-i place vinul romanesc, ca am un Murfatlar pregatit pentru el);

4) Astazi, la service (unde am luat cauciucuri noi), ni s-a spus ca fostele erau intr-o stare destul de proasta. Nu intr-atat incat sa nu se mai poata merge cu ele - la inspectia tehnica din aprilie au trecut fara probleme - dar pentru o persoana lipsita de experienta ca mine, un drum inghetat de exemplu ar fi putut fi periculos. Mecanicul a conchis ca "era si cazul" sa fie schimbate. Ceea ce n-am fi avut de gand sa facem inca, daca nu izbuteam ieri sa ma sui pe bordura.

Adaugand la asta inca vreo cateva aspecte - printre altele, faptul ca-n urma cu 2 saptamani am derapat pe gheata, ajungand cu masina intoarsa la 90 de grade pe contrasens si nu s-a intamplat absolut nimic (nu venea nimic nici din fata nici din spate, am derapat intr-o zona unde era doar pamant acoperit cu zapada moale deci no harm done, am reusit sa redresez masina si sa ajung safe la destinatie) - nu pot concluziona decat ca sunt foarte, foarte norocoasa. 

Imi impreunez mainile si-mi ridic privirea.  Multumesc...:)

De ce audiobook?

Aflandu-ma la biblioteca saptamana trecuta, am fost oarecum surprinsa sa constat ca, in majoritatea lor covarsitoare, oamenii se indreptau catre standurile de audiobook-uri. Standuri care, de altfel, nu erau deloc mici si, foarte bine organizate, iti puneau la dispozitie literatura dintr-o multime de domenii si pentru toate varstele, de la povestioare cu arici si libelule pana la "Nasul" lui Mario Puzo. De mirare mi s-a parut indeosebi faptul ca, daca pentru carti "de hartie" termenul de imprumut era de patru saptamani, pentru audiobook-uri era de numai doua. 

Asta ca sa nu mai spun de una din cele mai mari librarii din targ, unde standul de audiobook-uri aproape ca e mai mare decat cel pentru carti obisnuite.

Iar acestea nu sunt niste exemple izolate - audiobook-ul tinde sa devina un fenomen, editurile publica tot mai multe carti in astfel de format, aud pe tot mai multi vorbind admirativ despre ele.

M-am scarpinat in cap si asta fac si-acum cand cuget la chestiunea in discutie - pentru ca, va marturisesc, sunt nedumerita: ce e atat de fascinant la audiobook-uri? De ce sunt atat de cautate? Incep sa ma simt usor alienata :))

Personal, nu le vad decat o calitate, si-aia discutabila: sunt practice. Le poti audia in timp ce esti la volan, in timp ce calci rufe si mai enumerati voi alte activitati care nu exclud ascultarea, dar exclud cititul fizic. Bun. Si? In afara ca le "bifezi" pe lista de lecturi, ce mai obtii? Placerea lecturii? Emotia? Tensiunea? Admit ca e posibil, dar cum? 

Daca ar fi sa le caracterizez cu un singur cuvant, acesta ar fi "nefiresc". Parerea mea este ca, atunci cand citim o carte, ii imprumutam un pic din propria noastra personalitate, din vocea noastra interioara, din sufletul nostru. Fiecare cititor isi imagineaza personajele in felul sau, le confera, mai mult sau mai putin constient, un chip, o voce, o anume modulatie, un anume timbru. Toate acestea sunt parte din placerea lecturii si toate acestea dispar atunci cand audiem cartea, in loc sa o citim. 

Un exemplu, pentru ca tot ziceam mai sus de "Nasul" - nici nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi sa-l aud pe Don Vito Corleone vorbind cu vocea oricui altcuiva decat cea usor gajaita si - prin asta - inconfundabila a lui Marlon Brando. Ma numar printre cei care mai intai au vazut filmul si ulterior au citit cartea (cred ca-s destul de putine situatiile cand ordinea e inversa, tinand cont de notorietatea filmului). Ei bine, acest personaj are deja o identitate pentru mine; citind cartea, il vad si-l aud. Or, un audiobook ar anula asta. 

(Sa stiti ca nu vorbesc neinformata :P Am ascultat, mai demult, un basm pe audiobook. M-am plictisit cam la fel ca la 17 ani, cand am incercat sa fiu 'telectuala si am citit fix o pagina din "Critica ratiunii pure", dupa care am abandonat-o - definitiv, cred :D. Deci sa zicem ca am idee ce inseamna sa audiezi o poveste).

Prin urmare, sunt foarte curioasa. Voi ati citit carti in format audio? V-a placut genul asta de lectura? Va stimuleaza? Ati avut vreodata curiozitatea de a reciti o carte - indiferent de starea ei de agregare - dupa ce ati audiat-o?

Pe scurt

• Sefu' a constatat ca mai aveam 2 zile de concediu de anul trecut (o puternica banuiala in acest sens am avut si eu in decembrie, cand mi-a dat concediu chipurile pentru toate zilele ramase, in numar de 6 - dar am zis ca mi se nazare). Asa ca luni si marti am stat frumusel acasa, interval in care unicul lucru constructiv pe care l-am facut a fost abonamentul la biblioteca din oras, de unde m-am intors cu 4 carti - doua de John Grisham si doua de Sophie Kinsella. Sa nu va prind ca radeti, ca va jupoi :D In primul rand citesc in germana, in al doilea rand ma destind, in al treilea rand citesc in germana (parca am mai zis o data chestia asta, doua la prefectura....) si-n al patrulea rand doar nu v-ati imaginat ca as citi Schiller si Goethe in original? Serios acuma :D

• Dupa "Dr. House" si "Breaking Bad", am inceput sa ne uitam la un nou serial: "The Shield", realizat in intervalul 2002-2008 si pe care vi-l recomand. Fara a avea pretentia unor personaje atat de puternic individualizate ca "Dr. House" ori a unui story atat de fluent si incitant ca "Breaking Bad", serialul "The Shield" are in primul rand meritul unui realism tot mai putin regasit in peliculele americane. Am "mancat" deja 2 DVD-uri a cate patru episoade si ne e tot mai foame, ca sa zic asa.

• Ghicitoare: se iau 4 pulpe de pui si se pun la fiert cu responsabilitate in apa cu sare. Se ia spuma cu constiinciozitate. Cand carnea este pe jumatate fiarta se adauga morcov, cartof, telina, pastarnac. Periodic se degusta si se adauga "Secretul Gustului de Gaina", cu maturitate si pricepere. La final, cand legumele sunt si ele fierte, se adauga patrunjel tocat marunt. Intrebarea este: de ce, dupa toate cele de mai sus, supa MEA are numai un  vag gust de pui? Pe cine trebuie sa dau in judecata, in afara de pui?

Cu DHL sosesc chilotii

Am ajuns la concluzia ca avem niste clienti foarte generosi. Cand returneaza diferite articole cumparate de la noi (in interval de 2 saptamani se poate returna marfa, daca nu corespunde asteptarilor), unii ne trimit si diverse "cadouri". Involuntar, desigur...  Iar noi le trimitem imediat inapoi, firma platind pentru ca sunt ei cascati :D 

Daca ar fi sa le pastram, in colectia noastra s-ar regasi, spre exemplu:

- un telefon mobil;

-o cheie de masina ("Porsche? Audi?" s-a interesat cu speranta un coleg. S-a dezumflat cand i-am comunicat ca e doar o cheie de Opel);

- un suport de carti de vizita;

- o forma din teflon pentru fursecuri;

- o jucarie in forma de insecta neidentificata, din material plastic de un verde suspect;

- .... si cireasa de pe tort, chiar astazi: 2 perechi de chiloti. De dama. Din aia seriosi, din material grosut, cu banda elastica pe talie. 

Daca mi-ar fi povestit cineva, as fi zis ca e o gluma, si inca una destul de insipida. Insa astazi am printat eu insami adresa clientei si am ambalat budigaii antementionati. Clienta cu pricina, mi-au zis colegele de la Relatii Clienti care vorbisera cu ea, sunase total disperata si jenata, povestind ca fetita ei in varsta de vreo cativa anisori isi facuse de lucru cu pachetul si, in joaca, pusese in el si textilele cu pricina, fara ca mama sa bage de seama.

Ce e cu deosebire interesant e ca toate exemplele de mai sus au fost de la clienti care au comandat la aceeasi firma (noi suntem distribuitori pentru mai multi producatori). Acum stau si ma intreb, cum altfel decat suav :D, dupa ce tipar psihologic or fi croiti cei care comanda produsele astora....

In pauza si cu desavarsire capiata de ineditul situatiei, am povestit colegilor tarasenia. N-au fost prea surprinsi. "Eh, am vazut si mai rau de-atat", a fost concluzia generala. Nu am intrebat in ce consta acest "mai rau". Nici ei nu pareau din cale-afara de dispusi sa povesteasca, si nici eu n-aveam un chef debordant sa aflu.

Cat de mult putem ierta?

Am avut o discutie cu niste cunoscuti in seara asta, discutie in urma careia am cazut pe ganduri ca baba pe scanduri.

Bref, era vorba de "pana unde am fi dispusi sa mergem intr-o relatie si cat de mult / cat de multe i-am putea ierta celuilalt".  Printre altele eu am zis ca, ipotetic vorbind, cred ca l-as ierta daca m-ar insela. O data. Conditia fiind ca respectiva sa fie o aventura de-o noapte, nu o relatie paralela in care se premediteaza "delegatiile", "ramasul peste program la serviciu" si altele de-acelasi gen. 

Bineinteles ca a urmat un cor de "asta zici acuma, dar daca se intampla...." si tot bineinteles ca spusesem doar ce gandesc, adica-n acest moment sunt de parere ca asta as face - parere pe care i-am comunicat-o, mai demult, si lui (purtatorului verighetei pereche, adica).  Inclusiv asta le-am marturisit interlocutorilor, carora le-au iesit ochii din cap de stupefactie si au decretat la unison ca "rau ai facut, acum stie ca-si poate lua nasul la purtare".

Nu-s de acord nici cu una, nici cu alta.

I-am spus pentru ca venise vorba despre asta (pe fondul unei discutii mai lungi despre problemele pe care le aveau niste amici comuni) si pentru ca, la cum il cunosc, sunt convinsa ca nu va profita. Dupa cum la fel de sigura sunt si ca, daca se va intampla vreodata, nu din motivul presupusei mele "ingaduinte" va fi si nu eu voi descoperi. Va veni el insusi sa-mi spuna.

Pe de alta parte, acum ma gandesc: oare intr-adevar s-ar cuveni iertata o astfel de greseala? Oare e adevarat ca daca s-a creat un precedent, sunt toate sansele sa se repete? In aceeasi nota, oare nu merita omul iubit a doua sansa?

In continuare stau comod pe scanduri si meditez.