Existențială :D

Atâta rău dacă nu încep să ajung la concluzia că-s pe-alături cu drumul. Nu se poate ca atâția oameni din jurul meu să se înșele și eu să am dreptate. Cred c-am pățit ca-n bancul cu șoferul care aude un anunț la radio, potrivit căruia un nebun circulă pe contrasens și protestează: "cum adică, numai unul?!  Sute!".

Sâmburele, ca să zic așa, al acestui post este îndemnul pe care mi l-a adresat o cunoștință devenită mămică în urmă cu vreo câteva luni. "Fă, dragă, un bebe! Habar n-ai ce realizare înseamnă! Eu sunt așa de fericită când face așa și gesticulează altminteri și râgâie nu știu cum...".

Și tot așa in continuare, avea un debit demn de fluviul Amazon.

Ca să fiu mai clară, este vorba despre felul în care înțeleg să reacționez atunci când am câte-o bucurie sau o realizare personală.  Cel mai adesea eu nu spun aproape nimănui (afară de doi-trei prieteni foarte apropiați și de familie). Nu pun poze pe Facebook de prin excursiile pe unde-am fost. Nu povestesc decât dacă sunt întrebată în mod expres. E drept, poze și povești au fost și vor fi pe blog, însă aici e altceva: cei care vin, se numește că vor să citească despre subiectele respective, nu sunt nevoiți să asculte pentru că noblesse oblige, nici să vizioneze și nici să încuviințeze diplomatic :D

Nu-i înțeleg pe cei care le povestesc de locurile exotice prin care s-au preumblat, amicilor despre care știu că n-au fost decât poate cel mult în Bulgaria. Nu-i înțeleg nici pe cei care le povestesc despre relația lor fericită prietenilor despre care știu că au nemulțumiri în viața de cuplu sau că sunt singuri la momentul respectiv. Și aș mai putea da exemple, dar s-a înțeles ideea. 

Dezbătând însă problema cu niște cunoscuți, aceștia au fost consternați de atitudinea mea. Cum adică, de ce să nu spui? De ce să nu te lauzi? Ce, ai dat cuiva în cap? E vina ta că X n-are cutare și cutare?

Eu nu consider că se pune problema așa. Pur și simplu, nu văd de ce-ar trebui să-mi pun entuziasmul pe toate gardurile și mă pun întotdeauna în pielea celorlalți. Oare lor le-o cădea bine ce îndrug eu acolo? Oare nu tânjesc și ei? Oare nu le sădesc niște amărăciune în suflet? Cum adică, nu mă pot bucura la fel de mult dacă sunt ceva mai reținută?

Nu știu care dintre părți are dreptate, ceea ce știu este că, foarte probabil, nu mă voi schimba niciodată în privința asta. Prin urmare, mă preocupă să aflu dacă sunt sau nu într-o ureche :D

Trei bărbați și-o pereche de pantaloni

Mi-am petrecut începutul acestui weekend lenevind în pat până după ora 12, în compania a trei bărbați. Foarte diferiți unul de altul, având in comun doar preocuparea pentru artă și punându-se toți trei cu generozitate la dispoziția mea, cu mijloacele de care dispune fiecare. 

Unul dintre ei mi-a servit cafeaua, preparată exact după gustul meu.

Al doilea mi-a povestit, detaliat și cu umor, despre el și incredibil de interesanta sa viață.

Al treilea, gândindu-se pesemne că n-ar strica un oarecare fundal sonor, mi-a interpretat una dintre cele mai frumoase muzici care s-au compus vreodată.

Am petrecut mai bine de două ore agreabile împreună, experiență pe care mi-am propus să o reedităm cât de curând. 

După care, trecând la treburi ceva mai... telurice, am găsit de-acum celebrii pantaloni, pe care-i dădusem dispăruți în precendentul post. Erau în separeul cu lenjerie de pat, unde până acum nu mă gândisem să caut.  Faptul că i-am găsit acolo spune destul despre ordonata de mine :D

Și pentru că e weekend, m-am gândit să avem un pic de divertisment și vă propun un fel de ghicitoare. Cine-ar putea fi bărbații de mai sus și, mai precis, cum au decurs cele două ore petrecute împreună cu ei? :)

Se acceptă și aproximările ;))

(Dacă nu ghicește nimeni, luni seara vă dezvălui eu însămi).

Later Edit (26.11, orele 18:00):

Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați prins în micul meu joc :) Ați fost foarte aproape, dar, Carmen, te anunț că eu continuu să neg cu fervoare acuzația de a-mi fi băut nădragii :D

Așadar:

Cafeaua mi-a servit-o Dr. House, din cana pe care se află fotografia lui (bonus pentru Thea, care a intuit că e vorba de ceva legat de-un film);
Despre el și despre, într-adevăr, fascinanta sa viață, mi-a povestit Zubin Mehta în autobiografia sa  (aici, bonus pentru Little Book of Myself);
Iar pentru că citeam despre viața unui dirijor, am simțit nevoia să-l las pe Beethoven să se ocupe de muzică.  S-a potrivit la fix în atmosferă :)

Misterioasa dispariție a pantalonilor & altele

În ultima vreme m-au enervat, fiecare în felul său, următoarele chestiuni / aspecte:

- camioanele și tractoarele (ce fac mai ales astea din urmă la șase dimineața, de nebune pe șosea? Umblă huhurez cu 20 km/h ca să exaspereze șoferii, aia fac).

- brutăria/patiserie de lângă serviciu, de unde majoritatea ne aprovizionăm dimineața. Oferta lor nu trece în ruptul capului de următorul stadiu: sandvișuri cu-de-toate, pateuri cu brănză și/sau șuncă, "portofele" (a se citi ștrudel) cu mere sau cireșe, un fel de tarte cu brânză sau cu prune, precum și turtă dulce, că e de sezon.  M-am săturat de toate și demult nu le mai mănânc decât ca să mănânc. De ce n-or diversifica nițel oferta? Nici n-ar trebui să se strofoace prea mult; ar putea încerca un portofel cu prune, de exemplu.  Sau un sandviș cu turtă dulce, aia da inovație :D 

- nu mai am energie pentru nimic seara, nici măcar pentru citit.  De scris pe blog, de cele mai multe ori nici pomeneală. În schimb, adorm greu și dimineața aș da nu doar un cal, ci o herghelie, pentru o jumătate de oră de somn în plus. 

- oricât de stupid (sau de femeiesc, sau de-amândouă ar putea părea), de câteva zile nu reușesc să-mi găsesc o anume pereche de pantaloni de casă. Ultima dată au fost văzuți în coșul de rufe, după care le-am pierdut urma. I-am căutat peste tot, atât în locurile plauzibile, cât și-n cele mai puțin probabile. Nu dau de ei nicăieri, și asta mă scoate din sărite. Sunt foarte comozi, stau și frumos pe mine, dar dincolo de asta, ma exasperează: unde pot să fie, frații mei albi?!

- am comandat o carte pe Amazon care n-a ajuns nici după aproape două săptămâni, deși banii au fost luați din cont chiar a doua zi, dacă-mi amintesc bine. 

- o mulțime de videoclipuri youtube îmi sunt inaccesibile pentru că nu sunt respectate drepturile de autor. "Zapp-ez" youtube de mai bine de-un ceas, căutând clipuri cu Zubin Mehta și nobilele mele simțăminte la adresa celor de la GEMA se intensifică pe măsură ce constat că nu pot vedea nici aia, nici aia, nici ailaltă. Dacă aș putea pune un pătrățel roșu la postul ăsta m-aș exprima ceva mai liber de-atât, respectiv le-aș spune eu capetelor ălora pătrate ce-ar putea face cu drepturile lor. Și, evident, aș pretinde și drept de autor pentru gingașele mele urări :))

Una peste alta, cea mai sâcâitoare problemă rămâne cea a pantalonilor. Unde sunt, domn'le?

Nu mai pot cu "sfârșitul lumii"

Hotărât lucru, a înnebunit lumea.  E noaptea minții, vorba lui Mircea Badea.

Nu mai pot deschide aproape niciun ziar online fără să mă ia de ochi vreo "previziune" sumbră despre ce se va întâmpla într-o lună și trei zile. Mayașii nu cunoșteau ei prea multă geofizică sau astronomie și suspectez că nici despre extratereștri nu auziseră; cu toate acestea însă, simplul fapt că 21 decembrie este ultima zi din calendarul lor a generat o isterie la nivel global. 

Erupții solare. Invazia extratereștrilor. Gaură neagră. Inversarea câmpului magnetic. Erupția unui supervulcan (care-o fi ăla, de n-a auzit nimeni de el până acum? Cred că l-au plantat extratereștrii). Asteroid nerușinat care-o să lovească planeta și ne ducem cu toții pe copcă, săriți.  Și lista ar putea continua, cred că-s deja câteva mii de posibile ipoteze. 

Nu lipsesc, bineînțeles, sondajele de opinie. Care, dată fiind tema, nu pot fi decât stupide. "Credeți că pe 21 decembrie va fi sfârșitul lumii?" sau "Ce credeți că se va întâmpla pe 21 decembrie?", cea mai ridicolă întrebare fiind  "Ce veți face dacă e sfârșitul lumii pe 21 decembrie?".

Lăsând la o parte faptul că, dacă ar fi să ne luăm după  "profeții", lumea s-a sfârșit de câteva ori până acum, nu reușesc să înțeleg de ce-ar fi nevoie de atâtea analize și întrebări.  Dacă se termină, n-o să avem oricum de ales și cu siguranță n-o să ne întrebe nimeni ce părere avem despre asta. Iar dacă nu se termină, se va concluziona că  "interpretarea a fost eronată", argument folosit și-n alte dăți când lumea nu s-a terminat, în ciuda profețiilor. 

Cel mai tare mi s-a părut un articolaș dintr-un ziar obscur, unde ni se sugerează în ce locuri am putea "petrece sfârșitul lumii".  Dincolo de enormitatea chestiunii - adică de ce m-ar mai interesa unde mă aflu de vreme ce tot ne ducem cu toții la cules de margarete, so to speak - recomandările sunt cel puțin caraghioase. Dacă e să mă iau după autoarea textului, ar trebui să mă baricadez într-un buncăr civil. Sau, dat fiind că e o situație specială (o dată se sfârșește lumea, nu?), să fâlfâi din gene la recent realesul președinte american, ca să mă primească în buncărul prezidențial. De parcă sfârșitului i-ar păsa de buncărul meu. 

E noaptea minții, cum ziceam la început. Și cred c-o să fie tot mai noapte, ca să zic așa, pe măsură ce trece timpul și se apropie ziua respectivă. După care se vor dezumfla cu toții și vor conchide că  "s-a strecurat o greșeală în interpretarea datelor". Quelle surprise. 

Și dacă tot se fac sondaje pe tema asta:  voi cu ce vă îmbrăcați de sfârșitul lumii? :D

Bucuria unei așteptări :)

Nicio personalitate culturală sau artistică nu-mi este mai aproape de suflet decât el.  Nicio muzică nu-mi place mai mult decât aceea dirijată de el. Pe nimeni nu urmăresc "în exercițiul funcțiunii" cu mai multă pasiune decât pe el.  Omul acesta îmi este atât de drag, încât dacă aleg să cred în vieți anterioare, ajung la concluzia că trebuie să fi fost ceva care m-a legat de el mai mult decât faptul că dă viață uneia dintre cele mai frumoase muzici din lume. 

Alaltăseară l-am urmărit la televizor aniversându-l pe uriașul Daniel Barenboim, prietenul său de-o viață, în cadrul unui concert susținut la Berlin. Celebrul pianist a împlinit 70 de ani în acorduri de Beethoven si Ceaikovski, înconjurat de orchestra Filarmonicii din Berlin și călăuzit de bagheta extraordinarului, minunatului și dragului meu Zubin Mehta :)

Iată-i la finalul concertului. Chimia, magia dintre ei doi, întreținute și alimentate de-o viață dedicată iubirii lor pentru muzică, sunt aproape palpabile. 

Nu știu ce impresie le fac eu altora, dar nu sunt multe lucruri care mă pot face cu adevărat fericită.  Adică de genul celor care mă pot ajuta să mă detașez, să uit de orice altceva și să fiu  "acolo" 100%.  Insă privindu-l și ascultând muzica dirijată de el, sunt cu adevărat fericită. Mi se umple sufletul de bucurie, parcă prind aripi, este emoție în stare pură. 

Ca experiență culturală, nu-mi imaginez că ar mai exista ceva care să-mi dăruiasca trăiri atât de intense.  

Cu ajutorul Lui Dumnezeu, îl voi revedea peste câteva luni :) Sunt, evident, foarte nerăbdătoare, dar în același timp savurez și așteptarea aceasta...  E parte din vraja pe care Zubin Mehta a aruncat-o pentru totdeauna asupra mea într-o seară de septembrie a anului 2005, când l-am văzut la București dirijând Simfonia a VI-a de Mahler.