Ești tagged, deci exiști

Am impresia că, dintr-un anumit punct de vedere eu nu prea exist, ca să zic așa. La această concluzie am ajuns în seara asta, când am deschis Facebook-ul și m-a luat cu bling-bling încă înainte de a se fi încărcat integral pagina. Explozie de culori, imagini imitând mai mult sau mai degrabă mai puțin reușit 3D-ul, toate țipând extaziate la mine că să am un 2013 așa și pe dincolo.... bla-bla-bla, numai că-n clipa următoare constat că eu n-am fost ''tagged'' pe nicăieri.  Adică poza nu e și pentru mine, adică eu nu, adică....

Hait. Chiar nu mă regăsesc printre norocoșii care ocupă un loc onorant pe o listă gen ''... and 76 others''?  Potrivesc ochelarii mai bine.  Nu, domn'le.  Nu-s nici în poza cu 2013 scris cu albastru pe fond de cer înstelat (how romantic is that?), nici în aia cu 2013 multicolor și cu puchiței tărcați, nici în aia cu steluțe aurii, nici în cea cu două pahare de șampanie. Un calcul simplu arată că, în total, în pozele astea au fost ''rezolvate'' 223 de persoane.  Ceea ce înseamnă că lor nu mai trebuie să le urezi nimic, i-ai umplut de atenție și de politically corectele urări de bine.

Tiii, ce noroc pe capul lor. Păi ce? E de colo să fii desemnat alături de sute de inși într-o poză culeasă de pe net, din probabil câteva sute cu aceeași tematică și să fii băgat acolo la grămadă, ca zarzavatul în ciorbă? Și stai să vezi apoi ce bucurie pe capul tău, când ceilalți fericiți, copleșiți sau nu de emoție feisbuciană, purced să răspundă. Ca deh, ai / n-ai chef, noblesse oblige. Gândurile celor mai mulți dintre ei în prag de nou an sunt la fel de profunde precum mesajul transmis prin intermediul puchițeilor tărcați: ''Thx, la fel și ție!'', ''Ms, la mulți ani!'', ''La mulți ani, poop''. Mesajul e obligatoriu însoțit de un like. Că doar toată lumea știe, un ''thx'' sau un ''poop'' fără like e ca o cioară fără pene. Sau ca niște pene fără cioară, depinde din ce perspectivă privești. 

De la deal la vale, mai cu un like de la unul, mai cu un ''thx'' de la altul, ajungi ca-n interval de cel mult o oră să ai vreo câteva zeci de notificări.  Asta da viață socială! Desigur.  Care este. 

Am share-uit și eu o imagine, dar aduc următoarele argumente în apărarea mea: nu am tagg-uit pe nimeni, nu are puchiței și e, în sine, atât de frumoasă, de sugestivă și de sinceră, încât mi-a mers la inimă.

Este ceea ce vă doresc și vouă. Indiferent unde și împreună cu cine vă prinde domnul Midnight 2013 și indiferent dacă sunteți sau nu ''tăguiți'', eu vă urez să aveți parte de un an cu vise împlinite. Adică vă doresc ceea ce-mi doresc și mie. Să fim sănătoși, noi și cei dragi nouă, să dăruim și să primim iubire și să avem cât mai multe motive nu numai de-a zâmbi, ci de-a râde din tot sufletul.

La mulți ani și să ne fie bine :) Petrecere frumoasă tuturor, ne citim la anu' :)

Comori de suflet

În copilărie colecționam timbre și surprize de la guma de mestecat. Le păstram pe toate într-un clasor ciclamen, pe care-l răsfoiam adesea (asta în timp ce mă studiam în oglindă și mi se părea că fac lucruri extrem de importante :P). Mai târziu, prin liceu, am dat în patima casetelor. Îmi cumpăram una-două pe lună și fiecare astfel de prilej era o mică sărbătoare. Veneam acasă în viteză, ascultam caseta - de obicei de 2-3 ori consecutiv - iar apoi venea plăcutul moment în care-i hotăram locul, laolaltă cu celelalte. Le orânduiam în funcție de artiști și de genul muzical: rock, dance, pop, muzică clasică, sau celebrele, pe-atunci, ''Selecții'' (chiar, vă mai aduceți aminte? :) )

Fără a fi fost neapărat o împătimită a muzicii, mi-a plăcut întotdeauna să ascult muzică bună. În jurul vârstei de 16 ani l-am descoperit pe Clayderman - și mi-am cumpărat urgent vreo patru albume - ceea ce a marcat începuturile mele ca ascultător de muzică clasică. Casetele erau mica mea comoară, la care mă întorceam mereu. Nu se poate spune că am avut o adolescență ușoară, iar casetele reprezentau pentru mine un fel de asigurare în alb.

Prima mea dragoste au fost însă cărțile. Cititul rămâne și-n ziua de azi principalul mod în care prefer să-mi petrec timpul liber. Unul dintre cele mai dragi vise este acela de-a avea o cameră cu pereții îmbrăcați în cărți. Până când se va întâmpla asta, o pregătesc. Nu-mi place să cumpăr altceva decât cărți. În orice altă privință, nu agreez defel shopping-ul și mă vântur prin magazine numai când e chiar musai. Sunt genul de femeie care-n interval de-o jumătate de oră își cumpără 3 bluze, o pereche de blugi și una de cizme, 2 rujuri și 3 oje și după aceea e-n stare să stea cel puțin două ceasuri în librărie. În aceeași notă, fac parte dintre persoanele cărora nu e greu să le iei cadouri. 

De fapt, un foarte recent cadou de Crăciun mi-a și dat ideea acestui post. Am primit, printre altele, o carte. Una despre care nici n-avusesem idee că există și pe care nu știusem că mi-o doresc. Biografia lui Hugh Laurie, de Anthony Bunko.

Pentru cine nu știe, sunt - sau, mă rog, am fost - un fan consecvent al lui Hugh Laurie în general și a lui Dr. House în special. Am urmărit serialul cu religiozitate, am și scris despre el, mi-am cumpărat romanul lui Laurie (''The Gun Seller'') și CD-ul lui, am două tricouri cu moaca lui și cu câte-un citat (''Everybody lies'', respectiv ''I was deluded into thinking I might be craizy''), de-un an de zile nu mai beau cafea decât dintr-o cană accesorizată cu mutra aceluiași personaj și cu un citat reprezentativ (''Rational arguments don’t usually work on religious people. Otherwise there would be no religious people''). Așadar, se poate spune că-s destul de ''într-o ureche'' în ceea ce-l privește și cartea despre el mi-a făcut o mare bucurie.

Urmând pattern-ul din anii de glorie ai casetelor, next move a fost să-i fac loc în deocamdată mica mea bibliotecă. Am scos, am reordonat, am pus la loc. Și-apoi mi-am privit cărțile cu sufletul atât de plin de autentică și copilărească bucurie, încât am simțit nevoia să scriu despre ceea ce-mi place să numesc ''comoara'' mea. 

Hugh Laurie se află într-o companie, aș zice, distinsă. Pe-același raft stau de taină două cărți despre dragul meu Zubin Mehta, patru despre Mozart, volumul de interviuri al lui Al Pacino, alt volum, tot de interviuri, acordate de George Enescu, două romane de Garcia Marquez, unul de Thomas Mann și o biografie a lui Elvis Presley. E raftul meu de snoabă, cum îmi place să glumesc :)). Spun asta pentru că am și cărți de Agatha Christie, John Grisham, Stephen King, Sophie Kinsella sau Dan Brown.  Dar pe alte rafturi :D

Bucuria pe care-o am când îmi privesc cărțile îmi hrănește sufletul. Le citesc și recitesc, le privesc, le rearanjez cu o voluptate pe care n-o mai regăsesc în nimic altceva. Nici în zecile de perechi de cercei, nici în numeroasele creme și loțiuni pentru care dulăpiorul din baie tinde să devină neîncăpător. Desigur, au și astea importanța lor și evident că mă bucur și de ele, dar în alt chip. Cărțile sunt, cum spuneam mai sus, comoara mea.

Aș recomanda oricui să aibă măcar o comoară, indiferent de felul în care se concretizează ea: timbre, magneți de frigider, colecția ''Arborele Lumii'', discografia Beatles, romane rusești, albume de pictură, șervețele de prin toată lumea sau pietre semiprețioase etc.

Trăim într-o lume haotică, avem tot mai puțin timp pentru noi. De aceea mi se pare cu atât mai important să avem o astfel de ''oază'' numai a noastră, în care să ne regăsim pe noi înșine. 

În altă ordine de idei, afară de cărți, mai am o comoară - deocamdată mult mai mică decât ele și de dată mult mai recentă, dar deja atât de dragă, încât mă face să nu-mi mai încap în piele de bucurie. Dar despre ea vă povestesc altădată, acum aș fi curioasă să aud despre comorile voastre, dacă aveți unele și sunteți dispuși să mi le împărtășiți :)

 

I wish you.... :)

Având în vedere că săptămâna viitoare nu voi fi prezentă pe-aici, vă îmbrățișez și vă doresc după cum urmează:

- un Crăciun liniștit, colorat și însorit la figurat și cu zăpadă la propriu, ca să puteți fredona ''Dashing through the snow...'' :))

- cât mai mulți dintre cei dragi în jurul vostru;

- un Moș Crăciun ca-n închipuirile copilăriei celei demult trecute;

- optimism și liniște în suflet;

- dorințe împlinite. De Moșu', sau de zâna din povești, sau de astre, sau de oricine-o fi responsabil cu asta ;))

- un brad sclipitor, mirosuri amestecate de cetină, aluat proaspăt copt, vanilie și scorțișoară de la prăjituri și cimbru de la sarmale;

- cât mai puține kilograme în plus (zic eu, prefăcându-mă că ignor cantitatea absolut nerușinată de dulciuri de sub brad). 

Acestea fiind spuse (nu, nu ''își luă calul și se duse'', calul e și el în vacanța de Crăciun), mă duc să mă scufund în treburi.  Ne citim de vineri încolo. 

Merry Christmas everybody :)

Curat apocalipsă, coane mayașule!

M-am culcat aseară destul de convinsă că tot la cinci fără un sfert o să mă trezesc, ca de obicei, tot alarma telefonului o să-mi alunge somnul - și nu gongul de sfârșit de lume, sau din ce-or suna în acea unică împrejurare :)) - si tot cafea o să beau (nu ambrozie și nectar sau smoală topită, în funcție de locul unde-aș fi ajuns :D). 

Și ce să vezi, domn'le, chiar așa s-a întâmplat. Am orbecăit după ochelari, am pus filtrul la muncă și, clipind mărunt în baie din cauza luminii, le-am cugetat adânc: ''s-a mai dus o apocalipsă''. 

Chiar așa. Am bifat-o și pe asta. Personal, am mai prins două, cea mai răsunătoare fiind aia din 2000, anunțată la fel ca acum, cu surle și trâmbițe. Ipotezele erau demne de scenarii hollywood-iene. Final de mileniu, mișcări planetare, asteroizi, buhuhu. Nu s-a întâmplat nimic. În ianuarie tot am avut sesiune :))

Opt ani mai târziu, ni s-a zis că gata, de data asta chiar am îmbulinat-o. Exista, chipurile, și-o explicație științifică pentru faptul că ne terminăm în masă, și- anume acceleratorul de particule de la CERN, care nu mai rețin exact ce se presupunea că va face, dar rezultatul era tot ăla prorocit de mayași :D Nici atunci n-a fost nimic. Sau cine știe, poate chiar o fi venit apocalipsa, dar omenirea a fost prea ocupată ca să observe :D

Cert e că în multe locuri din lume s-a răsturnat căruța de la Caracal, iar șarlatanii au făcut bani pe seama celor din căruță. Cum altfel se poate explica vânzarea masivă de seturi de prim-ajutor cu dezinfectante, soluție antibacteriană și alte minuni? (Btw, dacă s-ar fi terminat lumea, nu s-ar fi terminat și pentru bacterii? La ce-ar mai fi fost necesară soluția? Bacteriile or avea statut privilegiat, te pomenești).

Urmând modelul precedentelor apocalipse, prevăd un șir de declarații ale unor ''experți'', care vor detalia toate motivele pentru care apocalipsa n-ar fi putut avea loc astăzi. Asta deși tot ei s-au strofocat luni de zile să explice că de data asta ''e sigur'' :)) Și tot bazându-mă pe experiențele anterioare de acest gen, suspectez că nu mai auzim de apocalipse vreo câțiva ani de-acum încolo. E necesară o dezintoxicare după tot tărăboiul cu mayașii. 

În concluzie, acum pot să-mi procur un calendar pe 2013 :D
 

La ceas de bilanț, 2012.... :)

... mi-a fost cam teamă de tine la început.  Auspiciile sub care ne salutaserăm de bun-găsit nu păreau din cale-afară de favorabile, asta daca e să ținem cont de superstiții.

Ai fost un an destul de complex, pe parcursul căruia am avut parte de experiențe dintre cele mai felurite. 

Din punct de vedere profesional, să zicem că te-aș încadra la "călduț". Adică ai fost așa, nici prea-prea, nici foarte-foarte. 

M-ai învățat că munca pe brânci și seriozitatea nu sunt întotdeauna suficiente pentru a ajunge acolo unde vrem - și unde merităm, aș adăuga. Se presupune că la treij'doi de ani ar fi trebuit să știu demult chestia asta, dar nu eram pregătită pentru a afla că fusesem pe lista scurtă pentru o avansare, pe care însă am ratat-o în favoarea unei colege care la vremea respectivă abia nimerea să-și lege șireturile. Metaforic vorbind. A fost o pilulă atât de amară, încât aproape am bolit de supărare. Cumva a trecut, dar mi-am însușit lecția aia.

Drept dovadă, de ceva timp mă străduiesc din greu, după cum știi și tu. Și dacă-mi iese ce-am plănuit, o să fie și meritul lecției pe care mi-ai dat-o în vară. 

În alte privințe ai fost mult mai binevoitor. Am călătorit nesperat de mult și-n locuri extraordinare. Am avut parte de numeroase delicatese - pentru suflet, pentru papile gustative, pentru minte. M-am reîntâlnit cu oameni care înseamnă foarte mult pentru mine și pe care nu-i mai văzusem de-o groază de vreme, am descoperit muzici, filme și cărți noi, mi-am reapropiat un om care mi-e foarte drag. M-am lăsat îmbrățișată de Marea Mediterană și-am pierdut la cazinoul din Monte Carlo (asta da amintire, n'est-ce pas? :D).

Una dintre cele mai importante realizări a fost în plan personal. Este mult prea ''a mea'' pentru a fi detaliată aici, dar tu știi despre ce-i vorba. Pe de-o parte mă gândesc că ar fi trebuit să fac asta demult; pe de altă parte însă, dacă am făcut-o acum, se numește că acum i-a venit  vremea.

Concluzionând, dragul meu 2012, m-am simțit bine cu tine.  Îți mulțumesc pentru ce mi-ai adus, pentru ce m-ai învățat și-o să-ți păstrez o amintire frumoasă. Sper ca succesorul tău, 2013, să fie un an foarte bun, în care să-mi împlinesc măcar o parte dintre vise, pentru a putea face loc altora :)

Ceea ce vă doresc și vouă, dragilor :)