Enigma de pe Facebook

Astă-seară țin musai să-mi exprim o nedumerire legată de ceva ce se întâmplă pe Facebook. Nu știu dacă mă poate lămuri cineva, dar chiar dacă nu, tot trebuie s-o pun pe hârtie, frate.  Îmi stă pe creieri de ceva vreme și-n ultimul rând am observat tot mai multe exemple de felul ăsta.  Și, vorba poetului, nu înțeleg și nu pricep :D

Acestea fiind spuse, iată și întrebarea mea:

De ce dau oamenii "Like" la propriile poze sau postări?

Adică.... din moment ce-ai pus chestia respectivă pe Facebook, indiferent despre ce e vorba - o poză, un link, o cugetare adâncă :P, un banc șamd - este de la sine înțeles că ți-a plăcut și ai vrut s-o împărtășești tuturor. Foarte bine. Dar de ce să-i mai dai și "Like"?

Disclaimer: în apărarea mea, țin să menționez că nu sunt de acord cu ideea exprimată în imaginea de mai sus :D Am postat-o doar pentru că e oarecum on topic, ca să zic așa :))

Post despre făcând nimic

Sau nimic semnificativ, în cel mai bun caz.

Zilele astea șed binișor acasă (recuperare ore suplimentare, până luni) și, așa cum se întâmplă de obicei, îmi făcusem niscaiva planuri. Să, să, să... plus infinit. Și, tot așa cum de obicei tinde să se întâmple, constat că zilele trec și nu prea concretizez nimic din ce mi-am propus. 

Pe de altă parte, nu-i ca și cum ar fi intrat zilele în sac sau puturoșenia mea ar fi fost unicul  motiv pentru care nu duc toate cele la îndeplinire. Asta pentru că, ce puteam să fac și eu dacă tot am liber, m-am îmbolnăvit. 

A început cu o tuse atât de puternică, încât aveam senzația că sunt conectată la un aparat de-ăla de vibromasaj, în felul ăsta mă zgâlțâia:D (chiar, oare nu mi s-o fi topit ceva din celulită pe chestia asta?). I-am dat la temelie cu niște pilule meșteșugit recomandate de o farmacistă. Febră n-am făcut, dar am avut o stare de epuizare care nu m-a lăsat să ies din casă de sâmbătă încoace. Încă o am, pe lângă un foarte înfundat nas, dar în același timp simt că dacă nu ies la aer, o să încep să vorbesc singură :))

Făcând o socoteală, am ajuns la concluzia că sunt la cea de-a treia răceală în interval de numai două luni. Ceea ce mă face să mă întreb dacă asta n-o avea cumva legătură cu faptul că-n ultimii ani nu mi-am mai făcut vaccinul antigripal. Din neglijență, nu din alt motiv. Știu că unora nu le priește, dar eu l-am făcut de trei ori și-n anii respectivi n-am avut absolut nicio problemă.

Ce înseamnă să fii răcit, domn'le: evenimentul central al acestei săptămâni va fi, cel mai probabil, faptul că-mi voi cumpăra o veioză :D

PS:  na poftim, constat că mi-au dispărut simțul gustului și cel al mirosului. Uite ce-mi lipsea!

Zubin Mehta - "Die Partitur meines Lebens"

"M-am gândit că ar fi un act de ipocrizie din partea mea dacă aș scrie cât de bun sunt, așa încât am fost foarte sincer", a spus dirijorul Zubin Mehta la evenimentul de lansare a ediției în limba engleză ("The score of my life") a autobiografiei sale al cărei titlu, original în limba germană, este "Die Partitur meines Lebens". Referirea la sinceritate a constituit o excelentă reclamă la adresa cărții, oamenii fiind nerăbdători să citească despre, credeau ei, aventurile picante ale vieții de muzician, cancanuri de culise șamd.

Însă cei care s-au așteptat la așa ceva au fost, probabil, dezamăgiți. Volumul descrie, amănunțit dar fără a se pierde în detalii, parcursul vieții autorului, de la băiețelul brunet, cu ochi mari și curioși, pasionat de muzica ascultată pe plăci de pickup, până la unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii. 

Trebuie să încep prin a spune că, deși personal mi-a plăcut foarte mult cartea și probabil o voi reciti cândva cu tot dragul, aș recomanda-o mai ales celor interesați fie de viața și devenirea acestui om, fie de muzica clasică în general, fie de ambele. Dacă vă regăsiți printre aceștia, veți savura fiecare rând :) Dacă nu, tot sunt convinsă că vă va plăcea, dar este posibil ca explicațiile referitoare la diferențele dintre arcușul de tip german și arcușul de tip franțuzesc să vi se pară cam plictisitoare.

Deși am citit ediția în câteodată imposibila limbă germană, lectura nu mi s-a părut deloc dificilă. Scriitura este foarte simplă și accesibilă, de multe ori ai senzația că te afli în aceeași cameră cu autorul, care-ți povestește despre periplul lui de la Bombay la Viena, despre actele de îndrăzneală și momentele de nesiguranță, despre succesele și eșecurile sale. Căci a avut parte și de acestea din urmă și a povestit și despre ele, așa cum a spus, cu sinceritate, ba  și cu umor pe alocuri. Bunăoară, a dirijat pentru prima dată la vârsta de 15 ani (un concert de vioară de Johannes Brahms) și, emoționat, a uitat să dea intrarea oboiului. N-a ieșit prea bine. Cu atât mai mult cu cât solist era însuși Yehudi Menuhin. Vorba lui Mark Twain: "să fim milostivi și să tragem perdeaua".... :D

Însă la numai zece ani după acest nu foarte încurajator debut, urma să devină dirijorul orchestrei simfonice din Montreal. Avea, deci, 25 de ani și elita mondială a muzicii clasice începea să afle de cel care, la Academia de Muzică din Viena, era cunoscut ca "der Inder" (fără ca acest apelativ să fi avut vreo nuanță peiorativă, însă). Având în vedere că, în paralel cu acest post, a preluat și orchestra Filarmonicii din Los Angeles, porecla lui devenise "jet set", ca urmare a navetei cu avionul pe care o făcea între cele două orașe. A fost primul dirijor care și-a asumat provocarea deținerii simultane a două posturi de șef de orchestră.

Povestirea curge simplu, liniar și firesc. Ai crede că toate stelele și-au unit forțele pentru a-i netezi calea lui Zubin Mehta, dar în spatele fiecărui concert încheiat în ovațiile sălii se află sute de ore de studiu individual și, poate, zeci de repetiții. Orchestrele Filarmonicilor din New York, Berlin, München, Viena, orchestra de la Teatro del Maggio Musicale Fiorentino (Florența), orchestra Filarmonicii Israeliene sau cea a Operei de Stat din Viena, sunt numai câteva dintre notele muzicale de temelie, dacă pot spune așa, aflate pe partitura vieții sale. Nu lipsesc povestirile despre oamenii care i-au marcat destinul, atât cel profesional, cât și cel personal, relația deosebită pe care o are cu orchestra Filarmonicii Israeliene al cărei dirijor pe viață a fost numit în 1981 și nici observațiile sale asupra anumitor opere sau compozitori.

Într-o notă mai personală, mi-a venit aproape să aplaud când i-am citit mărturisirea că, în afara celor doi copii din primul mariaj cu soprana Carmen Lasky, mai are doi: o fiică, Alexandra, rezultat al unei relații avute între cele două căsătorii și un băiat, Ori, născut în urma unei aventuri extraconjugale din timpul căsniciei cu actrița Nancy Kovack. 

Probabil nu i-a fost deloc ușor să scrie despre asta și e cu atât mai de apreciat că a făcut-o. "Sunt conștient că i-am provocat soției mele o suferință imensă și niciodată nu-i voi putea mulțumi îndeajuns pentru că nu m-a părăsit. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru ea să afle despre existența fiului meu, mai întâi de la mine, apoi și din ziare. Dar a suportat toată această suferință, mi-a rămas alături și am depășit acest moment împreună".

(Evident, am mustăcit eu, citind paragraful de mai sus. Cine-ar părăsi un Zubin Mehta? Mai ales unul spășit :D). 

În apărarea acestei probabil deja prea lungi recenzii, argumentez că aș fi în stare să vă povestesc până mâine despre carte și omul - pentru mine, extraordinar - care a scris-o. Dar mă opresc aici, recomandându-vă cartea - mai ales dacă, așa cum am spus, vă interesează artistul sau domeniul. Lăsând la o parte considerațiile mele subiective, este o lectură foarte interesantă și, aș spune, motivantă.

(Cu) câți mergem în vacanță?

Zilele trecute, îmi povestește o cunoștință că și-a făcut rezervare pentru concediu. În luna iulie, în Turcia. Foarte frumos, zic eu. "Mergem noi cu ăsta micu' și încă șapte cupluri cu copiii'', continuă ea. Moment în care nu prea am știut cum să reacționez. Să fi zis tot ''foarte frumos'' ar fi însemnat să mint. Personal, nu m-ar încânta deloc o asemenea perspectivă. Dar cum să-i fi spus femeii așa ceva? ''O să aveți ceva antren'', am zis în final. Ea, încântată, mi-a dat dreptate, adăugând că abia așteaptă data plecării. 

Acestea fiind zise, cred că-s asocială. Nu mă văd în ruptul capului mergând în vacanță într-un grup atât de mare. Asta-mi plăcea în adolescență, când mergeam în tabere ''cu clasa''. Dar la aproape 33 de ani (God, asta sună scary :)) ), un astfel de concediu m-ar face să mă simt ca într-o tabără de matematică (nu-mi place matematica :D). 

Îmi place să merg în vacanțe și plimbări lungi doar cu husband și suntem, din fericire, un cuplu norocos în care partenerii se simt bine unul cu altul. Ne vânturăm pe străzi, căscăm gura la vitrine, facem poze vreunei mâțe zăbăuce sau unui pervaz cu flori mărunte și viu colorate. Stăm la o terasă dacă ne e foame sau sete, ne așezăm pe o bancă să mâncăm o înghețată, intrăm în ce muzeu avem chef. Când ești într-un grup, cred că e foarte greu să faci tot ce vrei, când vrei. Greu spre imposibil. 

Unora nu le e foame când ți-e ție, alții n-au chef de muzeul cutare, alții n-au răbdare să te aștepte pe tine să pândești pisica. La rândul tău, n-ai chef să intri la o expoziție de artă modernă și nici chef de bere. De aici, interminabile discuții și planuri - ''ne întâlnim în juma' de oră la fântâna aia, vedeți să nu întârziați'', inevitabil măcar o persoană întârzie, planul e dat peste cap, nu mai avem timp de mers colo și colo, cineva tot rămâne cu frustrări până la urmă, frustrări pe care alege să le țină pentru sine, ca să nu compromită atmosfera și buna dispoziție.

Pe de altă parte, am fost și-n vacanțe cu câte un cuplu de prieteni - și a ieșit bine, chiar foarte bine. Condiția este ca respectivii să fie foarte asemănători cu tine / cu voi în ceea ce privește felul de-a fi, gusturile și opțiunile de petrecere a timpului liber.  Ah, și să nu fie mai mult de un cuplu, desigur :D 

Voi de ce parte înclinați? În cuplu, în grup restrâns sau în gașcă extinsă?

"Twelve angry men" (1957)

Din capul locului (sau al postului) țin să spun că textul acesta nu se vrea a fi numai o cronică de film, deși este vorba despre un film teribil de bine făcut, ci și o reflecție despre natura umană. Natură ale cărei caracteristici au fost extraordinar subliniate în acest film relativ scurt (o oră și jumătate), alb-negru și a cărui acțiune se desfășoară, practic, într-o singură încăpere.

Așadar, "Twelve angry men". Filmul, regizat de Sidney Lumet și avându-l în rol principal pe Henry Fonda, începe cu imaginea unei săli de judecată unde pledoariile s-au încheiat și juriul se pregătește să se retragă pentru dezbateri. Cazul este acela al unui puști de 18 ani, acuzat că și-a ucis tatăl care-l abuzase și lovise în repetate rânduri - ultima dată, chiar înainte de-a fi asasinat. Judecătorul le ține juraților un speech bombastic despre datoria lor, responsabilitatea ce le revine șamd, încheind cu precizarea că trebuie ca, în unanimitate, să decidă: vinovat sau nevinovat, "beyond any reasonable doubt". Tocmai acest reasonable doubt va constitui nucleul întâmplărilor din timpul deliberării. 

Jurații sunt grăbiți, pentru cei mai mulți dintre ei cazul este foarte clar, așa încât se trece imediat la vot. Unul după altul votează "vinovat" și soarta acuzatului pare pecetluită. "Nevinovat", rostește liniștit unul dintre jurați.  Stupoare.  Poftim? Cum adică? Ai spus "nevinovat", domnule? De ce? Nu e evident că e vinovat? 

"Pentru mine, nu", răspunde juratul interpretat de Henry Fonda. "Nu sunt convins, beyond any reasonable doubt, că acest băiat și-a omorât tatăl". 

Și de-aici începe nebunia. Ceilalți încearcă să-l convingă, dar nereușind încep să se enerveze, pentru că atât timp cât votul nu este unanim nu pot avea un verdict, ergo trebuie să dezbată în continuare. Fiecare are probleme mai importante decât faptul că viața unui adolescent se află în mâinile lor. Unul se grăbește la un meci de baseball. Altul e răcit și ciufut. Un altul e certat de ani de zile cu băiatul lui și, revoltat, le povestește despre asta celorlalți, arătându-le poza fiului nerecunoscător. Alt jurat, întrebat de ce crede că puștiul e vinovat, își rostogolește ochii și îngaimă, timid: "păi.... dacă am văzut că aproape toți ați spus că e vinovat, am spus și eu la fel".

Juratul cu numărul opt, deocamdată singurul care înoată împotriva curentului, nu se lasă impresionat de "argumentele" celorlalți și nici de faptul că votul e de 11 la 1. Păstrându-și în permanență calmul, începe să pună întrebări, să le ceară să-și argumenteze punctul de vedere. Discuțiile degenerează, atmosfera se încinge, dar la următorul vot scorul este de 10 la 2. Încă un jurat a votat "nevinovat". 

Cu un scenariu fenomenal și joc actoricesc pe măsură, filmul scoate în evidență slăbiciunile, scheletele din dulap, prejudecățile și meschinăriile fiecăruia. Demonstrațiile logice sunt inițial combătute cu dispreț, pentru ca apoi să-i convingă și pe alții. Sorții încep să încline în favoarea băiatului care așteaptă să afle dacă va fi eliberat sau trimis pe scaunul electric (acestea fiind singurele variante posibile în context). Dupa încă două runde de votare, scorul e de 6-6. 

Filmul este plin de subtilități și amănuntele sunt cele care fac diferența. Doi dintre jurați, care-au votat "vinovat" până în ultima clipă, joacă X-0 în timp ce ceilalți dezbat cazul. Vremea de afară se schimbă în funcție de ceea ce se întâmplă în camera juraților. Dacă la început, când 11 sunt pentru "vinovat", este o zăpușeală insuportabilă și de natură să-i agaseze pe toți, spre final începe să plouă, spre bucuria tututor. Votul ajunsese de 9-3 pentru "nevinovat".  La final, când 12 din 12 au votat "nevinovat", se oprise ploaia și ieșise soarele. 

Fără exagerare, mi se pare unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată. Este uluitor ce se poate face cu un buget redus și un decor constituit dintr-o încăpere și 12 scaune. Din punct de vedere al tipologiilor umane, filmul e material didactic pentru cursurile de psihologie. Un om poate să trimită un adolescent pe scaunul electric doar fiindcă nu vrea să piardă un meci. Altul se agață de "he is guilty" pentru că pur și simplu n-are chef să admită că s-a înșelat. Și așa mai departe. Un singur om își pune problema că nu poate fi convins de vinovăția puștiului beyond any reasonable doubt. Și reușeste să întoarcă un verdict care părea cert.

Dar dacă n-ar fi fost unul ca el în juriu? Dar câte jurii n-or fi fost compuse numai din oameni precum erau inițial cei 11 din povestea asta?

Dincolo de faptul că vă recomand din tot sufletul acest film, ideea din spatele lui mă face să reflectez asupra pedepsei cu moartea. Cred că o să scriu un post despre asta. Poate n-o să aduc cine-știe-ce idei nemaivăzute și nemaicitite, dar o dezbatere e întotdeauna utilă. "Twelve angry men" reprezintă un argument în acest sens.