Sens sau contrasens?

Să presupunem că vă aflați la volan și circulați regulamentar: viteza în limita legală, centura de siguranță pusă, reguli respectate șamd. O patrulă de poliție vă face semn să trageți pe dreapta. "Bună ziua, control de rutină. Permisul de conducere și talonul mașinii, vă rog". Opțional, vi se cere să le arătați triunghiul reflectorizant și trusa de prim-ajutor (poate și vesta reflectorizantă în țările unde e obligatorie, în Germania nu e). 

Totul durează cel mult trei minute, inclusiv glumele referitoare la vremea capricioasă. Politicoși, vă mulțumesc pentru cooperare, urându-vă o zi bună.

Întrebarea este: cum vi se pare o asemenea ipostază? Cum v-ați simți, dacă v-ați regăsi în situația asta? V-ar fi totuna? Ați fi mulțumiți că poliția își face datoria? Sau v-ați înfuria că vai, cum își permit să vă controleze, ăsta e stat polițienesc, nu au dreptul să se lege de voi dacă nu au motiv să vă suspecteze de quelque chose, ce abuz, ce intimidare?

Vă întreb pentru că eu, regăsindu-mă în categoria a doua (n-am nicio problemă să-mi fie verificate actele, ba chiar mă bucur că poliția își face treaba și se străduiește să prevină incidentele), nu-i înțeleg sub nicio formă pe cei care consideră că le sunt încălcate drepturile și că oamenii cărora li se pare normal sunt, de fapt, niște oi blege, victime ale fostului regim comunist și alte bazaconii asemănătoare. Personal, o asemenea atitudine de "vai, ne persecută " mi se pare culmea ridicolului. Nu e deloc obligatoriu să te suspecteze de ceva ca să te oprească, de-aia se și numește control de rutină, for Pete's sake.

Dacă are vreo importanță, menționez că în Germania ești obligat să te supui acestui tip de control - dar și dacă n-ar fi așa, tot nu m-aș stresa. Eu mă simt foarte bine când, plecând dimineața la ora 5 din casă, văd mașini de poliție mișunând pe stradă. Îmi dă un sentiment de siguranță. A, că poate ei au decis că vor să știe ce-i cu mine la volan sâmbătă dimineața la ora 5? Așa, și? Să mă simt abuzată că au vrut să-mi vadă actele și să sondeze dacă am consumat sau nu alcool? 

Spre marea mea mirare, numărul celor care sunt de părere că e un abuz este foarte mare. Ar fi interesant de știut ce înțeleg ei prin abuz, de fapt (pentru mine, în situația descrisă, un abuz ar fi să-mi percheziționeze mașina, de exemplu). Și atât de vehemenți sunt, încât ajung la concluzia că una dintre părți este pe contrasens, asta că tot vorbim de trafic.  Mă întreb însă , care dintre ele...  eu și cei care gândesc ca mine, sau ceilalți?

Zarzavat cu marmură sau eșecuri vestimentare la Oscar

Back to life, back to reality...  Mă rog, să știți că depun eforturi substanțiale în acest sens :D dar taaaare greu mi-e să mă desprind de vraja lui Zubin! Unde mai pui că e tot în München și, chiar acum, în timp ce scriu acest text, el dirijează Recviemul lui Verdi... :)

Ok, deocamdată ajunge. O să mai povestim despre el, dar mai încolo, peste câteva luni. Într-adevăr, v-am "amenințat" că, dacă mi se îndeplinește dorința, o să înnebunesc de fericire și-o să vă tot povestesc despre asta săptămâni în șir :)) Nebună de fericire se poate spune c-am fost, cât despre partea a doua a "amenințării"....  s-o luăm în sens metaforic, ce ziceți? ;))

Și dacă tot mă strofoc să mă detașez de magia lui, ce să fac și eu, hai să chibițez la Oscaruri. Cum despre filme nu pot avea nicio opinie, pentru bunul motiv că n-am văzut niciunul, ce mi-a mai rămas? Exact, rochiile cucoanelor.  Unele din ele sunt extraordinare, adevărate lecții de eleganță. În același timp însă, multe sunt insipide, sau pur și simplu nepotrivite, sau în stilul "cine le-o fi dat ăstora drumul pe stradă?".

 
Din categoria "la marmura zâmbăreață".

Rochia asta - materialul și culoarea, adică - i s-ar fi potrivit de minune unei femei cu o nuanță a pielii un piiicuț mai închisă. Anne Hathaway are pielea prea albă, rochia e prea deschisă la culoare și prea lucioasă, all in all e o apariție fantomatică. Dacă te întâlnești noaptea cu ea pe o alee întunecoasă în prima clipă îți vine să dai cu usturoi. Criticii comentează că i se vedeau sfârcurile, dar pesemne că s-or fi uitat la ea cu ochelari de soare de le-au ochit.

Scufița Roșie la pensie

Varză roșie de nailon. La asta mă duce cu gândul ținuta lui Sally Field. Ah, și la cămăși de noapte gen Nina Gospodina. Măcar de-ar fi fost neagră rochia, tot mai salva ceva. Dar deh, dacă e să ne punem poalele în cap, musai să fie roșii ca sângele eroului jertfit pe altarul patriei...  Pardon, asta cu eroul e din alt film :P

Alo, tanti, îți curge fusta

Păcatele mele cele mari și grele. Cred că Helena Bonham-Carter a greșit culoarea jupei. Și bag seama c-a izbutit-o prea largă :)) Te pomenești că toate casele de modă aveau inventar și s-a hotărât să-si facă singură rochia, din perdeaua de la baie. Din seria "tichie de mărgăritar îi trebuie chelului", nu lipsește colierul. Care, de fapt, la fel de bine putea să lipsească, oricum nu-l observă nimeni. Ochii tuturor sunt pe fusta albă care-o ia hotărâtă la vale.

Picasso, roade-ți unghiile! 

Ce ''Guernica'', ce cubism, ce mofturi. Amatorism, dom'le. Iote aici ce vasăzică arta abstractă. 

Mă rog, vorba vine. Abstractă sau mai degrabă apocaliptică. Explodată. Isterică. Rochia, nu Rachel Mwanza, că-mi mai ies vorbe... Să cheme cineva pompierii, vă rog.

Instrucțiuni de folosire: nu mișca, nu respira

Oare Olivia Munn o fi putut să respire în chestia aia drapată de pe ea? Mie-mi dă impresia că până și cel mai mic oftat o pune în pericol de a-i cădea topul. Chiar, poate fi un top mai decoltat de-atât? Cât despre fustă... sau în fine, grămada aia de material, pare că se ține într-un echilibru periculos de fragil. N-o împingeți, că se desface.

Nu pricep, frate. Femeile astea au acces la cei mai cunoscuți designeri, consilieri bănuiesc că au o turmă, de bani nu se pune problema, deci ar trebui să fie definiția perfecțiunii. În loc de asta, unele parcă-s venite de pe gârlă sau de la Armata Salvării. Eu suspectez că au pierdut vreun pariu :D Nu văd alt motiv pentru a apărea așa la evenimentul cinematografic al anului.

Sau există vreo altă explicație, care nu-mi vine în minte? 

Eu și Zubin Mehta :)

După încheierea concertului, de îndată ce mi-a fost clar că nu se vor oferi bisuri, m-am îndreptat spre culise, pregătind din mers autobiografia lui Zubin Mehta, "Die Partitur meines Lebens", și un pix. Eram dincolo de emoții, mă simțeam oarecum decorporalizată. Faptul că, timp de o oră și jumătate, audiasem o muzică plină de dramatism, cu schimbări de registru pe alocuri șocante și contraste aspre, trebuie să fi contribuit semnificativ la starea mea.

În culise, lume multă. Membrii orchestrei și cei ai corului Filarmonicii din München, care tocmai au coborât de pe scenă, schimbă impresii. Ochii mei aleargă de la unul la altul, toți sunt îmbrăcați în negru, nu-l văd pe nicăieri... Dacă a apucat să dispară în cabină, l-am ratat, îmi spun. Acolo n-aș îndrăzni să-l deranjez pentru nimic în lume.

Soțul mă face atentă la un grup de vreo patru bărbați în frac, care stau de vorbă. Privesc într-acolo și inima îmi urcă în gât, abia dacă-mi mai amintesc să respir. Unul dintre ei este Zubin Mehta. E antrenat în discuție și râde. Mi se împăienjenesc ochii. Nu-mi vine să cred că e atât de aproape. Parcă nu e atât de solid cum pare văzut de la televizor. Interlocutorii lui se îndreaptă spre cabine. O membră a corului îl abordează și îl felicită. O aștept să termine și mă îndrept către el. Un pas, încă unul și încă unul... am ajuns în fața lui.

Îmi surâde. Pentru mine, lumea a încetat să existe și timpul și-a oprit scurgerea.

- Good evening, Maestro.... piscui eu și-i întind mâna, pe care o ia în mâna lui. 

Cred că mi-a răspuns și el - sigur a zis ceva, adică - dar nu-mi aduc aminte nici în ruptul capului. Eram prea copleșită. Și nu vreau să redau decât strict ceea ce-mi amintesc. 

Îmi pregătisem în minte o frază solemnă și elaborată :D și de care, evident, s-a ales praful.

- I, I....  just want to thank you for the joy that you bring me through your music, piui eu mai departe.  It was a great concert!

- Thank you, îmi răspunde zâmbind și punându-și mâna pe brațul meu.

- ... aaa.... would you please.... give me an autograph on your book?

- Of course, și luând pixul de la mine, execută o semnătură elegantă pe pagina de gardă a autobiografiei sale.

- Thank you! And, and.... maybe I am too daring, but.... would you please make a picture with me?

- Picture, picture, spune el febril, rotindu-și ochii în jur, ca și cum ar fi căutat un fotograf de ocazie.

- Yes, my husband is right there and he can take it...

- Husband, where's the husband?

Privim amândoi spre obiectivul minusculei camere de la telefonul antemenționatului husband. Pentru prima dată în viață, simt ce înseamnă să-ți iasă inima din piept de fericire. 

Click. 

- Thank you so much! You made me such a big joy...! 

- Thank you, too, spune el și dă mâna și cu husband-ul, care de asemenea a zis ceva, dar nu-mi aduc aminte ce. 

În clipa următoare mă scurgeam spre ieșire. Aveam un nod în gât, cum am și acum, când scriu textul ăsta.  Ochii îmi pluteau în lacrimi, cum plutesc și acum, când retrăiesc momentul. 

- Ai primit câteva secunde din viața lui, conchide soțul. 

Pentru Zubin Mehta, au fost într-adevăr câteva secunde. Pentru mine, e o lume întreagă și un foarte prețios vis care a devenit realitate. 

Voi păstra întotdeauna aceste clipe în suflet, constituie una dintre comorile mele cele mai de preț. Alături de amintirea ochilor lui negri, a strânsorii mâinii și a zâmbetului său. 

Îmi era foarte drag și înainte. La acest sentiment, oricum multiplicat de mii de ori acum că l-am revăzut, se adaugă și recunoștința. Era obosit, surmenat după un foarte solicitant concert, dar și-a făcut timp și pentru mine. Și mi-a dăruit, în seara de 19 februarie 2013, unul dintre cele mai grandioase momente din viața mea. 

Singura părere de rău pe care-o am este că nu știe câtă fericire mi-a adus. 

Dragul meu Zubin Mehta m-a învățat că visele se pot împlini. Chiar și atunci când sunt obraznic de îndrăznețe, ca să spun așa.

Sunt, în continuare, foarte fericită și emoționată :) A fost, cu adevărat, un moment magic. Nu se compară cu nicio altă experiență din viața mea.

Doamne, cât de mult mi-am dorit să pot povesti asta și să scriu un text căruia să-i pot da titlul pe care l-am dat acestui post...

La ceas de Mahler, reîntâlnirea cu Zubin Mehta... :)

Nu pot spune că-l cunosc pe Mahler, nici că l-aș fi ascultat prea mult până acum, dar muzica lui tinde tot mai mult să devină un punct de referință pentru mine. 

Prima lucrare de Mahler pe care-am am audiat-o vreodată a fost Simfonia a VI-a ("Tragica").  Aveam 25 de ani și venisem la concert (susținut în cadrul festivalului "George Enescu") nu pentru Mahler, de care până atunci abia dacă auzisem. Ci pentru Zubin Mehta, dirijorul despre care citisem și pe care eram foarte curioasă să-l văd conducând orchestra cea mai dragă lui, aceea a Filarmonicii Israeliene. 

Într-un anumit sens, seara aceea m-a redefinit. Tragismul compoziției, intensitatea muzicii, dramatismul și măiestria interpretării, bagheta lui Zubin Mehta... toate acestea au schimbat ceva în sufletul meu.

N-am devenit neapărat mai interesată de Mahler, fiindcă nu este o muzică pe care s-o asculți pentru relaxare - ba dimpotrivă, aș zice: e de dorit să fii cât mai relaxat când audiezi Mahler, întrucât compozițiile sale sunt intense, apăsătoare, răscolitoare. Dar seara aceea a fost, cu siguranță, definitorie pentru relația mea cu muzica clasică, în general și cu muzica dirijată de Zubin Mehta, in special.

O simfonie mahleriană este un spectacol în sine, în primul rând prin complexitatea orchestrei și a forțelor muzicale pe care le antrenează. Ai sentimentul că n-a mai rămas niciun instrument care să nu fi fost adus pe scenă. Dincolo de audiție, impactul vizual este copleșitor - acesta fiind motivul pentru care n-aș asculta Mahler decât din sala de concert. 

Pe Zubin Mehta l-aș audia oricând cu drag, indiferent ce ar dirija - fie și black metal :D Însă m-am bucurat că, de data aceasta, va fi tot un Mahler. Nu cunoșteam Simfonia a II-a ("Învierea"), dar, având idee despre lucrările lui Mahler, cam știam la ce să mă aștept și fremătam la gândul desfășurării de forțe de care știam că voi avea parte.

Având o capacitate de 2387 de locuri, cea mai mare sală a Filarmonicii din München a fost, chiar și într-o seară de marți, aproape plină. Am constatat cu satisfacție că avem locuri bune - meaning, destul de aproape de scenă și a căror amplasare îmi oferea o vedere foarte bună spre pupitrul dirijorului, pe care urma să-l văd din semiprofil.  Aspect care mă interesa cel mai mult, de altminteri :D

Ora 19:55. Pe scenă intră întâi corul, apoi instrumentiștii.  Zumzăitul din sală lasă loc unei liniști pline de anticipație. După ce toată lumea și-a ocupat locul, se face acordajul.  E ultimul pas, o știu, înainte de apariția dirijorului. Îmi simt palmele transpirând, stomacul tremurând și-mi aud inima în tâmple. Artistul cel mai drag sufletului meu e doar la câteva clipe distanță. Nu-l mai văzusem de șapte ani și aproape îmi dau lacrimile de emoție când intră pe scenă.  A îmbătrânit, îmi spun aproape fără să vreau și mi se umple sufletul de duioșie. Un tremur pune stăpânire pe mine și-mi încleștez mâinile pentru a-l ține sub control.

Lucrarea începe în forță, muzica este grea, instrumentele de percuție se "prăvălesc" asupra noastră, trecerile dintr-un registru în altul sunt surprinzătoare, ca și alternanța de stări pe care o induc. Eu sunt și nu sunt acolo. Nu-mi iau ochii de la Zubin Mehta și prin mintea mea se derulează tot ce-am citit, de-a lungul timpului, despre el și devenirea lui ca muzician. Sunt copleșită nu atât de spiritul lui Mahler, cât mai ales de prezența omului care-i călăuzește muzica. Îi recunosc anumite mișcări și gesturi pe care le-am mai văzut de-atâtea ori în concertele sale, urmărite pe DVD-uri și Youtube. Mă simt ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu un vechi și foarte drag prieten. Nu îndrăznesc să-mi descleștez mâinile, am sentimentul că aș pierde ceva din legătura care, simt, s-a format între mine și pupitrul dirijorului. 

Uneori, dă impresia că abia atinge aerul cu bagheta, în timp ce viorile șoptesc timid. Alteori, gesturile sale sunt de amplitudine medie. Iar alteori, brațele lui țâșnesc în aer, în perfectă sincronizare cu bubuitul tobelor, talgerelor și timpanilor. Indicațiile, oricum ar fi date - din priviri, cu bagheta sau cu un gest al mâinii -  sunt limpezi și precise ca un ceas elvețian.

Este grandios, este de-o eleganță desăvârșită, este olimpian, este un zeu. Inspiră siguranță, aspect care, pentru cei care lucrează cu el, e inestimabil. Are în puterea sa o orchestră și un cor foarte complexe, pe care practic le hipnotizează și le conduce până la monumentalul imn al Învierii din partea finală.

Dar - și asta o spune el însuși în autobiografia sa - nu e doar conducătorul orchestrei, ci în același timp e parte din ea, e contopit în cosmosul muzical - în seara aceasta, al lui Mahler.  Cu un gest precipitat își dă la o parte părul de pe frunte, apoi zâmbește încurajator sopranei. Unul dintre secretele dirijatului este arta de a te adresa, iar Zubin Mehta este un maestru al acesteia. (De-a lungul timpului, nu puțini au fost soliștii care au declarat că, sub bagheta lui, au cântat mai bine ca niciodată).

Simfonia se încheie în aceeași notă aproape insuportabil de intensă. Nu se oferă bisuri. Dirijorul, orchestra și corul mulțumesc publicului și se retrag. Nu am timp să mă gândesc la ceea ce am ascultat și nici să las muzica să se "așeze" în sufletul meu; va fi timp pentru asta mai târziu. Acum am ceva mult mai important de făcut. Mă precipit spre culise, unde în doar câteva clipe s-a aglomerat: toți instrumentiștii și membrii corului sunt acolo. Ochii mei aleargă peste tot, scrutând mulțimea, căutând pe cineva...

Fericire :)

Am dormit cu noduri azi-noapte și încă-mi vine greu să-mi adun gândurile pentru a scrie. N-am stare, sunt fericită, surescitată, emotionată, exaltată. Dau filmul înapoi, retrăiesc momentul și nu-mi vine să cred că mie mi s-au întâmplat, aseară, următoarele:

- am dat mâna cu Zubin Mehta și i-am mulțumit, într-o engleză gâtuită și frisonată, pentru bucuria pe care mi-o aduce prin muzica lui;

- am primit autograf pe autobiografia lui, pe care-o luasem cu mine special în speranța că...

- m-am fotografiat alături de el.

Uneori, visele se împlinesc :)

Revin cu relatări amănunțite. Despre minunea de concert pe care l-am audiat (Simfonia a II-a de Mahler). Despre cum aproape nu mi-am luat privirea de la el și mi-am ținut mâinile încleștate pe tot parcursul concertului ca să-mi controlez tremurul stomacului și al sufletului și aproape mi-au dat lacrimile. Despre el, despre momentul ACELA.  Despre amabilitatea lui, despre mâna mea în mâna lui, despre ochii lui.

Dar ca să povestesc toatea acestea, e musai să mă adun puțin. Momentan aș ieși în stradă, aș opri trecătorii și le-aș povesti :)

Mulțumesc tuturor pentru pumnii strânși :) După cum se vede, au ajutat :)

(Chestiunea îndrăzneață pe care-o făcusem când v-am spus despre asta a fost că i-am scris asistentei lui, căreia i-am povestit în trei fraze despre admirația mea pentru om și pe care am întrebat-o dacă există vreo șansă să-l întâlnesc. "Bineînțeles", mi-a răspuns ea în chiar ziua următoare, "îl puteți aștepta în culise după concert"). 

Mi-aș striga fericirea în cele patru vânturi :)