Cum decurge o înmatriculare în Germania

- Ajuns la oficiul de înmatriculări și luat bon de ordine: nr. 59;

- luat cu mâinile de cap la ideea că până se ajunge la numărul nostru, cresc ciuperci sub scaunele pe care ne așezaserăm; încep să mă uit discret după "Cafeteria";

- după doar zece minute, intră numărul 50 deja; erau șapte ghișee, toate ocupate. Abandonez ideea cafelei;

- intrat, înmânat actele funcționarei, executat două semnături;

- plătit o taxă la un bancomat din incinta clădirii;

- mers peste drum, la un mic atelier unde se fac numerele de înmatriculare;
- căscat ochii la tanti cea amabilă care aplică o matriță pe plăcuța albă, ștanțează numărul și o trece apoi pe sub o mașinărie care colorează cifrele și literele în negru;

- reîntors la ghișeu, unde funcționara pune două abțibilduri oficiale pe plăcuțe;

- o zi bună, la revedere.

N-a durat nici jumătate de oră, intervalul de așteptare included.

Așa să tot înmatriculezi mașini :D
 

Condeiul e sublim, dar lipsește cu desâvârșire (I)

După cum v-am mai povestit cu alte ocazii, în ceea ce se poate numi viața mea anterioară - respectiv, înainte de a emigra - am fost jurnalistă. În acte sunt și acum și voi fi până la sfârșitul vieții, de facto însă.... nu mai sunt și nu se știe dacă voi mai avea șansa de a fi. 

Profesia mi-a adus multe satisfacții, pe care parțial le-am enumerat mai demult aici, într-un puseu de nostalgie. Desigur, mi-au rămas și câteva neîmpliniri - cum ar fi Horațiu Mălăele, Gheorghe Dinică sau Tamara Buciuceanu-Botez... dar asta e, nu le putem avea pe toate. 

(Cu Gheorghe Dinică am vorbit la telefon totuși, în vederea unui interviu, care nu s-a mai concretizat însă.... La puțin timp după ce murise am ajuns în România și-am mers la mormântul lui, pe care am depus un trandafir alb. "Nu așa trebuia să ne întâlnim", i-am șoptit. A fost singura mea consolare față de realitatea că s-a dus, fără ca eu să fi apucat să-l intervievez. Dintre actorii români, l-am îndrăgit cel mai mult).

Anyway. Continuu să citesc interviuri publicate în presa românească și nu o dată simt că mă enervez până spre cota de avarie. Întrebările sunt catastrofal de proaste, uneori de-a dreptul stupide, reporterul e-n mod evident nepregătit, așa încât intervievatul nu poate da decât răspunsuri stereotipice, concretizate într-un material în cel mai fericit caz banal.

Și mi-e ciudă, fraților, parol! Mi-e ciudă că unele au ocazia să stea la taifas cu Nadia Comăneci, Sandra sau Michael Douglas și le adresează niște mizerii de întrebări, când ar putea să scoată niște interviuri memorabile.

Am ales câteva exemple de întrebări și răspunsuri pe care le voi publica, însoțite de comentariile mele. Nu voi menționa nici autorul, nici sursa, pentru că nu consider că are vreun rost. Nu-i discut pe ei, ci întrebările lor. 

Dat fiind că ar fi ieșit un articol la metru, am decis să-l împart în trei părți. Astăzi, extrase dintr-un interviu realizat acum câțiva ani cu Sandra, cu ocazia unui concert susținut pe 6 noiembrie 2009, la Sala Palatului.

  

- Cu ce gânduri veniți in Romania, știu că nu sunteți pentru prima dată aici?

Alo madam, aveai nevoie de o chestie de început și altceva decât umplutura asta nu găsiși? Cu ce gânduri putea să vină, altele decât acelea de a susține un concert? Doar n-ai crezut că-ți va povesti despre tochitura de purcel. Ai fi putut să-i urezi bun re-venit în România și să o întrebi cum i se pare țara noastră, la câțiva ani de la ultima vizită. Asta i-ar fi ridicat o minge la fileu. Așa, n-a putut răspunde decât: 

- Sunt încântată de fiecare dată când mă întorc în România, abia aștept să-mi întâlnesc fanii de aici. 

Măreț, ce să zic. La așa întrebare, așa răspuns.

- Aveți vreun ritual pe care să-l țineți înainte de concert?

Regula nr. 1 a unui interviu: niciodată întrebări închise (de tip da sau nu). Ce-ai făcut la seminariile de genuri de presă? Ai băut cerneală? Și pe urmă, chiar ți-ai imaginat că-ți va răspunde? Ce face un artist în cabină înainte de concert.... rămâne în cabină. Ah, și trei: un ritual se urmează sau se practică, nu se ține, păpușă.

- Da, dar dacă v-aș spune ce, nu ar mai fi un ritual...

No, vezi. Exact ce-ți spuneam. 

- Care a fost cel mai mare eșec din viața dumneavoastră?

Nimeni nu-ți va da un răspuns direct la asemenea întrebare. Și de fapt de ce-ar face-o, sunt nebuni? Să-și înșire pe tarabă rateurile, de bunăvoie și nesiliți de nimeni? 

- Nu pot să numesc eșecuri pentru că, în viață facem lucruri din care să învățăm și, de aceea, acestea nu pot fi numite eșecuri. Eu consider că exista experiență, nu eșec.

Na poftim. Poate fi un răspuns mai clișeistic și mai plictisitor de atât?

- Invitat special pe scenă va fi Francesco Napoli. Ce ne puteți spune despre el?

Mă doare capul. Cum vine asta, ce-ți poate spune despre el? Vorba lui Caragiale, "el era un om bun" :D  Are un cap, două mâini și se sprijină pe două picioare, aș adăuga eu.

- Îmi place foarte mult muzica lui și, mai mult decât atât, facem parte din aceeași generație. M-am gândit că ne potrivim foarte bine în acest spectacol.

Răspunsul e anost și previzibil ca seceta în Sahara, dar aveai un clenci interesant, de care-ai fi putut să te legi: mențiunea referitoare la potrivirea în spectacol.  Ce-a vrut să spună, în ce sens potrivire? Nu e sigur că ți-ar fi dat prea multe amănunte, dar ar fi putut face un preview interesant al show-ului.

Evident, n-ai profitat de ocazie. Ar fi fost de mirare dacă o făceai. 

Restul materialului nu e cu mult diferit, nici n-ar fi avut cum să fie. Ei bine, ce părere aveți despre aceste întrebări? Ați aflat ceva interesant din răspunsuri, simțiți că acest material v-a îmbogățit cu ceva spiritul?

Nu că mă laud, dar aș fi izbutit o treabă mult mai frumoasă. Am toate motivele să fiu convinsă de asta, printre altele pentru că am la activ niște materiale considerate de foarte mulți drept o reușită. 

Deci, mi-e ciudă :D

În episodul viitor disecăm un interviu luat Nadiei Comăneci.

"House of Cards" - întunecatele culise ale politicii la nivel înalt

Cu siguranță unul dintre hit-urile anului în materie de seriale și disponibil deocamdată numai online, "House of Cards" se axează pe intrigile și dedesubturile politicii din Washington D.C., mai exact de la Casa Albă și Capitoliu. Este, poate, mai puțin spectaculos și mai puțin exotic decât "Suits", de exemplu, între altele pentru că-i lipsește nota de glamour a acestuia din urmă; dar cu siguranță este la fel de captivant încă de la primele minute, când facem cunoștință cu Francis Underwood, liderul democrat al Camerei Reprezentanţilor din Congres. 

Serialul debutează cu un bobârnac pe care Francis Underwood, extraordinar interpretat de Kevin Spacey, îl încasează în plin: tocmai a aflat că, spre deosebire de ceea ce i se promisese, nu va fi  numit Secretar de Stat al proaspătului președinte - președinte pe care îl susținuse și-l ajutase să câștige alegerile. Ambițios și, aș estima eu, oarecum ranchiunos, Francis decide să se răzbune și începe prin a-l sabota pe cel care urma să ocupe mult râvnita funcție. O minte inventivă, un plan în esență simplu, dar foarte eficient și un fost jurnalist corupt - toate acestea sunt de ajuns pentru ca viitorul Secretar de Stat să cadă în dizgrație. Răzbunarea s-a săvârșit;  e timpul pentru noi planuri și obiective. 

Unele foarte îndrăznețe. Pentru a-și pune în practică ambiția - aceea de deveni vicepreședinte al Statelor Unite, urmând ca la viitoarele alegeri să candideze pentru fotoliul principal de la Casa Albă - Francis Underwood pune la cale o intrigă spectaculoasă și, în același timp, sinistră. Nu va ezita să se folosească de oricine, indiferent dacă persoana de care profită este bodyguard-ul lui, sau o tânără jurnalistă începătoare, sau colegi din Congres, sau președintele Statelor Unite, sau chiar propria lui soție. Pentru Francis Underwood nu există tabu-uri și nu s-au inventat lucrurile care nu se pot face, dacă acestea servesc scopului. Drept pentru care, în final nu se va da înapoi nici măcar de la crimă. 

Pe de altă parte, soția lui Francis - Claire, interpretată de Robin Wright (în formă excelentă, dacă mă întrebați pe mine) - este directoarea unei organizații filantropice. Fapt destul de paradoxal aș zice, dacă ținem cont că alege să-și concedieze secretara în vârstă de 60 de ani, deși știe că aceasta nu mai are nicio șansă pe piața muncii, numai ca să angajeze persoane mai tinere, mai energice și care ar da mai bine în ochii potențialilor donatori. Aceeași Claire nu ezită să-și saboteze soțul, dacă prin asta poate obține mai mulți bani pentru organizația ei. Cum s-ar spune, Francis și Claire se merită unul pe altul.  Sacul și peticul.

Nu pot să nu-mi exprim și o observație la nivel cromatic. Din acest punct de vedere, serialul e destul de întunecos. În casa cuplului Underwood nu pare să pătrundă aproape niciodată lumina zilei, de cele mai multe ori jaluzele fiind trase și veiozele răspândind o lumină difuză. Biroul lui Claire nu are ferestre, la Casa Albă singura încăpere puternic luminată e Biroul Oval. Repet, asta ca notă generală, pentru că excepțiile nu lipsesc. Dar mă gândesc dacă nu este încă un mod de a ne induce ideea că lumea politicii la nivel înalt este, de cele mai multe ori, una întunecată.

Primul sezon se încheie într-o notă de alb-negru pentru Francis. Partea albă este că, după nenumărate sfori și sforicele trase, oameni manipulați și folosiți și nelegiuri comise, și-a atins țelul: i s-a propus oficial funcția de vicepreședinte. În partea neagră, două reportere ambițioase au prins un capăt de fir și trag de el cu tenacitate.  Spre ghionionul lui Francis, e capătul bun al firului. 

Rămâne de văzut când și cum vor descâlci ghemul, ca să spun așa. Ceea ce se va întâmpla în sezonul viitor, care nu va apărea mai devreme de anul viitor. Răbdare! Stau prost la capitolul ăsta. Uite-o lecție pe care-aș putea s-o învăț de la Francis Underwood :D

În concluzie - dacă vă doriți să vedeți un serial interesant, complex și un actor realmente de geniu, vă recomand "House of Cards". Și, în aceeași notă, vă recomand și răbdare până la anul :D

PS: oare cât de realist o fi scenariul? Nu cred că vreau să știu :))

Cap pătrat de bufniță absurdă

Am spus vreodată că nemții nu sunt absurzi? Să-mi dați două după ceafă dacă oi mai zice-o din nou. Am spus vreodată că nemții nu sunt capete pătrate? Sau că nu discriminează? În ambele cazuri se aplică rezoluția de mai sus. Aia cu datul după ceafă, that is.

Pentru că azi după-amiază m-am confruntat cu un caz de absurditate / cap pătrat / discriminare pe care, pardon de ceea ce-mi dau seama că e naivitate, nu l-aș fi crezut posibil.

Sooo, povestea e așa: am ajuns la concluzia că ne dorim un televizor mai mare și mai cu moț decât cel pe care deja-l avem. Un avans urmat de zece rate lunare, pe care practic nu le-am simți, e soluția ideală. Zis și făcut. După o oarecare informare telefonică, ne-am înființat la un magazin media, foarte asemănător cu Media Galaxy din România. Ne preia o bufniță relativ amabilă în primă fază, care începe să ne chestioneze. Mai bine-zis să mă chestioneze pe mine, contractul fiind preconizat pe numele meu. 

- Un act de identitate și fluturașul de salariu, solicită bufnița, clăpăcind autoritar din taste. 

Ia de-aici. 

- Ce ocupație aveți?

Cu mare plăcere i-aș fi spus că sunt vânător profesionist de bufnițe. Mă rog. 

- De când lucrați la actualul angajator? 

Din februarie 2011, să trăiți.

Mai bate, mai pune două întrebări. Are o atitudine de parcă ar mânca lemne. Ok, feel free să-mi spuneți că sunt subiectivă, dar din momentul în care a văzut pașaportul românesc s-a comportat ca Aghiuță când dă de agheazmă. Într-un final, termină de clăpăcit și bufnițează că datele trebuie verificate, ceea ce va dura cam un sfert de oră, deci să ne facem de lucru între timp. 

Ne-am făcut, eficient aș putea spune: am găsit două CD-uri - muzică orchestrală de Wagner, respectiv un concert de pian, o sonată și un studiu de Chopin, (în interpretarea lui Lang Lang), în ambele cazuri dirijorul fiind, hai că ați ghicit deja, Zubin Mehta ;)) A fost singura parte pozitivă a vizitei la magazin.

După un sfert de oră, când revenim, bufnița mă privește cu severitate din spatele ochelarilor. 

- Trebuie să vă solicit un act prin care să dovediți faptul că domiciliați la adresa pe care ați indicat-o, plescăie ea. 

Desigur, avem un astfel de act, se eliberează de la Primărie la fiecare schimbare de domiciliu. Dar cine știa că ne trebuie? Eu am mai avut două credite în Germania, la alte magazine, și niciodată nu s-a pus problema actului în discuție. Contractul de muncă și pașaportul au fost suficiente. Aveam contractul la mine, deși la telefon nu ni se spusese că ar trebui, și i-am explicat bufniței că în contract e trecută adresa. Elementar, Watson. 

- Așteptați să întreb dacă se acceptă contractul ca dovadă a domiciliului.

Așteptăm, dar eu deja începeam să văd puchiței roșii. Comportamentul angajatei denota lipsă de considerație, chiar dacă din cioc se adresa politicos. Aha, exact "cioc" am zis. Doar e vorba de-o bufniță.
Previzibil, mai ouase ceva.

- Da, contractul de muncă se acceptă, dar trebuie să prezentați și permisul de muncă.

Am simțit că mi se rupe filmul.

- Doamnă, aveți în față contractul meu de muncă, încheiat pe perioadă nedeterminată. Un astfel de contract nu ar fi posibil dacă nu ar exista permis de muncă. Aveți cel mai recent fluturaș de salariu ȘI contractul de muncă, deci toate informațiile referitoare la solvabilitatea mea.  De ce ar fi necesar și permisul?

- Pentru că sunteți cetățean român trebuie să dovediți că aveți drept de muncă, recită bufnița, nepercutând la faptul că nu aș putea avea contract nedeterminat dacă n-aș fi avut deja permis permanent. 

Era deja ora 18:15, magazinul urmând să se închidă la ora 19. N-ar mai fi fost timp să vin acasă, să iau permisul și să terminăm de făcut hârțoagele până la încheierea programului. Dar chiar dacă ar fi fost timp, mi se tăiase orice chef. Thanks, but no thanks. Ne vom adresa la alte magazine, unde am avut deja experiențe foarte bune.

Serios, bufnița nu era pe-ale ei. Repet, nu mi s-a mai cerut nicăieri dovada domiciliului sau permisul de muncă. Sau nu, mint: a trebuit să duc actul cu domiciliul când mi-am făcut abonament la bibliotecă. În fine, hai că pe-asta aș mai fi înțeles-o, trebuie să știe de unde să mă ia la o adică. Dar permis de muncă? În momentul în care ai actele care demonstrează că lucrez legal? Serios, cât de stupid poate fi? Nu mă întrebi de contractul de muncă, actul care demonstrează cel mai clar faptul că sunt solvabilă, și mă întrebi de permis?

E atât de ridicol, încât nu pot decât să râd. Dar e un râs mai degrabă amar. Gena discriminării n-a dispărut, sau nu din toți nemții.
Sau poate am dat peste o bufniță tra-la-la, deși mi-e greu să cred.

Dacă v-ați scrie memoriile...

Cred că v-am mai povestit că, de la o vreme încoace, citesc preponderent biografii. Am început cu volumul de interviuri acordate de Al Pacino, iar tipul ăsta de literatură m-a fascinat într-atât încât am început să vânez astfel de cărți, evident în funcție de afinitatea pe care-o am pentru protagonist. 

Prefer autobiografiile, întrucât mi se pare extraordinar să am acces la gândurile, sentimentele și impresiile autorilor, povestite de ei înșiși. Deocamdată nu mă mai trage ața deloc spre ficțiune, cu atât mai mult cu cât Hugh Laurie și Lang Lang stau la rând :)

Din una în alta, în seara asta m-a vizitat un gând destul de trăsnit... oare cum mi-aș intitula autobiografia? Asta, evident, în ipoteza că aș scrie-o vreodată, respectiv că ar merita scrisă :D N-am ajuns la o concluzie clară, dar cred că mi-ar plăcea să facă referire la vise împlinite și la curajul de a ținti stelele. 

Și dacă tot e vineri mâine, mi-am zis să vă provoc nițel:  voi ce titlu ați da unei cărți al cărei personaj principal sunteți? Sau la ce ar face trimitere titlul?