Astăzi sunt girafă

Adică arăt aşa: 

Nu vă speriaţi. Totul a pornit după ce-am răspuns la o ghicitoare postată de Simona Tache pe pagina ei de Facebook. A fost ca un fel de leapşă: cine ghiceşte răspunsul corect, primeşte felicitări. Cine nu, îşi pune la profil, timp de trei zile, o girafă. Răspunsurile s-au dat în privat, pentru a nu influenţa pe ceilalţi.

N-am nimerit-o, deşi m-am considerat perspicace. Prin urmare, girafă it is! 

Acum să vă spun şi vouă ghicitoarea, să vă încercaţi puterile. Cu rugămintea ca, dacă ştiţi răspunsul corect, să menţineţi suspansul. Iar dacă nu, spor la ghicit!

Aşadar: e ora trei noaptea, sună cineva la uşă şi te trezeşti din somn. Musafiri pe nepusă masă: părinţii tăi, care au venit să ia micul dejun. Ai în frigider gem de căpşuni, miere, vin, pîine şi brînză. Care este primul lucru pe care-l deschizi? 

(În altă ordine de idei: nu-i aşa că-s drăguţă? :D).

Abisurile comunicării cu Helpdesk-ul (II)

Despre vitejii noştri colegi de la Helpdesk v-am mai povestit. Pot să vă spun că situaţia nu s-a schimbat foarte mult de la postarea aceea încoace; dimpotrivă, s-ar putea spune că pe alocuri ceaţa e tot mai densă, dar, pe de altă parte, ni s-a ascuţit simţul umorului. Într-atât, încât aproape reuşim să nu ne mai enervăm. În măsura în care este posibil, ne străduim să evităm "telefoniada", pentru că, vorba poetului, "verba e volantă, scripta e manentă" :)) şi dăm totul pe mail. Încercăm o dată, de două ori, la al treilea mesaj de "reamintire" îl punem pe Musiu Şarl în CC.  Miraculos, problema se soluţionează în decurs de câteva ore.

V-aţi putea întreba de ce nu-l luăm pe şef din prima în CC, am economisi timp. Mda, însă uneori se întâmplă ca oamenii să fie rapizi şi fără această soluţie in extremis şi nu vrem nici să-l punem pe el în avangardă ori de câte ori IT-ul doarme în papuci. Cred că am găsit un echilibru mulţumitor; ei întârzie mai rar cu rezolvarea task-urilor noastre, noi ne facem treaba, toată lumea e aproximativ mulţumită. În continuare au nevoie de 2524332415122 de explicaţii şi de cam tot atâtea screenshot-uri, dar putem trăi cu asta.

Dar de "regula celor trei zile" tot n-am reuşit să-i dezvăţăm pe deplin. Această regulă s-a împământenit ca urmare-a stilului lor de-a nu întreprinde absolut nimic legat de-o anumită problemă timp de trei zile, după care fie ne sună să ne întrebe dacă s-a rezolvat (nu s-a rezolvat, de vreme ce v-am dat-o vouă mai departe pentru că pe noi ne depăşeşte, iar voi n-aţi făcut nimic), fie, dacă-i sunăm noi, se întâmplă să primim răspunsul liniştitor: "momentan se lucrează la nişte update-uri, să vedem ce se întâmplă în două-trei zile....". 

Odată chiar am cutezat să-l întreb pe unul dintre ei, după ce mă amânase din nou: "să mai încerc peste trei zile, poate nu-mi mai apare eroarea?". Chestiunea este că eu făceam mişto. Speram să sesizeze ridicolul situaţiei. Dar se vede treaba că fusesem prea subtilă. "Da, da, şi neapărat sunaţi-mă să-mi spuneţi dacă aveti acces la date. Dacă tot nu merge, încercăm altceva". Expresia mea facială trebuie să fi fost pur şi simplu priceless. 

Şi uite-aşa îmi aduc aminte iar de Toma Caragiu şi de cum povestea el de anumiţi funcţionari: "Pleacă cu o hârtie la semnat la ora 8 şi se întoarce la birou la ora 3"... :D

Monday issues

Hmmm... Ceva de felul ăsta?

Ori aşa ceva?

Sau aşa?

Eu votez cu ultima. Tot luni e, dar cu siguranţă mi-e mai uşor să keep calm dacă drink coffee.

Voi pe care-o alegeţi?

Lume multă, oameni puţini

Alaltăieri a avut loc unul dintre cele mai importante evenimente ale acestei luni la nivel global, şi-anume botezul Alteţei sale regale George Alexander Louis, prinţ de Cambridge (am stat ceva să reflectez cum ar trebui să scriu toată polologhia asta; mai întâi titlul şi-apoi numele sau, vorba lui Caragiale, viţăvercea? Foarte complicată viaţă au feţele astea nobile). 

Ceremonia în sine a fost una discretă, ferită de ochii presei şi cu numai 22 de invitaţi, tocmai din dorinţa părinţilor de-a evita bâlciul. Frumos, elegant şi decent, aşa cum se poate spune că ne-au obişnuit deja. Până şi protagonistul în vârstă de trei luni s-a comportat ca un viitor monarh ce este, abordând evenimentul cu demnitate şi aplomb :D

Eh, dar lumea "bună" de pe Facebook poate să nu bârfească? Nu poate. E musai să găsească vreun chelcăşoz de care să se lege? E musai. N-au căutat prea mult. Şi, de vreme ce lui Kate nu i-au putut reproşa nimic - ţinuta aleasă a fost foarte potrivită evenimentului - au pus "tunurile" pe bietu' copil şi pe onor taică-su. 

Vai, de ce l-au îmbrăcat pe-ăsta mic în rochiţă.  Vai, dar parcă era băiat, arată "ridicol". Sau, una tare de tot, "e un atentat la masculinitate" (whaaaaaaat?!!!). În zadar s-au străduit unii mai informaţi (şi mai luminaţi) să explice faptul că rochia de botez e o tradiţie veche de sute de ani şi că piesa vestimentară aleasă pentru micul George e o replică a rochiei purtate în 1841 de fiica cea mare a reginei Victoria. Nooo, ei o ţin pe-a lor: "micuţul se va ruşina în viitor de aceste imagini". Cum să nu, probabil n-o să mai iasă niciodată în public de ruşine :)) N-au lipsit nici remarcile gen "creştini spălaţi pe creier".

Sigur, toate astea sunt absolut nesemnificative, dar "spectacolul" oferit de aceşti oameni e unul destul de trist. Trăiesc printre noi, aşa încuiaţi la minte, ignoranţi şi răutăcioşi cum sunt, sper măcar că n-au vreo funcţie de conducere pe undeva....

Pe urmă l-au luat la refec pe William. În primul rând, are chelie (şi dacă are, ce? E moştenire de familie şi, personal, mi se pare că adaugă o notă de distincţie, adică tot o are, cel puţin nu-i stă rău). Ca să nu mai spun, abia acum au aflat de chelia prinţului? Nu-i ca şi cum omul n-ar apărea frecvent în public. Şi tot din categoria "am descoperit apa caldă şi gaura din covrig", prinţul nu poartă verighetă, săriţi!

Right. De parcă abia acum l-ar fi văzut prima dată pe William după căsătorie. De parcă n-ar fi zis el însuşi, chiar înainte de nuntă, că nu va purta verighetă pentru că pur şi simplu nu-i place. De parcă ar fi omul care ar putea ţine secret faptul că e însurat. Dar au găsit încă un fleac de comentat? Au găsit.

Probabil familia regală e deosebit de afectată de aceste opinii tembele negative. Actualmente se pregăteşte un comunicat de presă prin care ducele şi ducesa de Cambridge îşi cer scuze lumii întregi pentru ofensa estetică produsă de rochia de botez a copilului, absenţa verighetei lui taică-su, precum şi chelia acestuia.

Desigur.
 

Stau şi cuget

Vă spuneam - mă plângeam, mai bine-zis - acum vreo două săptămâni că, după mai bine de-un an de lucrat doar în schimbul unu (programul fiind de la 6:00 la 14:45 sau, dacă se lasă cu oră suplimentară, 15:45), tocmai am reluat serviciul în schimburi. Două săptămâni schimbul unu, a treia săptămână schimbul doi şi da capo. 

V-aţi prins, asta e săptămâna mea cu schimbul doi, altfel ar fi cam imposibil să scriu pe blog acuma. Chestiunea e că nu mă pot hotărî dacă să continuu să fiu îmbufnată sau să-mi spun că, what the heck, nici aşa nu e CHIAR atât de rău. De precizat că schimbul doi înseamnă intervalul 14:45-23:30. Sau de la 13:45, dacă e cu oră suplimentară. Cu sau fără asta, ajung acasă la vreo jumătate de ceas după miezul nopţii.

Plusuri:

- dorm până târziu; nu mai tresar din tot corpul când sună alarma telefonului la ora patru dimineaţa;

- beau cafeaua pe îndelete, nu gogâlţ-gogâlţ, cum mânca lupul sarmalele caprei în povestea lui Creangă;

- am timp de citit ceva / scris pe blog / văzut un episod din "Six feet under";

- apuc să iau un brunch zdravăn, spre deosebire de săptămânile cu schimbul unu, când micul dejun e o utopie (n-aş putea să mănânc la patru dimineaţa decât dacă ar depinde viaţa mea de asta);

- îmi fac treaba liniştită, mă organizez în funcţie de priorităţi, telefonul e ca şi inexistent, n-am şef care să mă bată la cap că-i trebuie ceva urgent, n-am Helpdesk care să sune să mă pună să testez nuş'ce pentru a vedea "dacă merge";

- e absolut mişto să conduci noaptea, pe străzi pustii, cu Beethoven auzindu-se din opt boxe;

- am sâmbăta liberă (că nu se face schimbul doi);

- ultimul, dar nu şi cel din urmă plus: n-am Insipida pe cap :)) Yey.

Minusuri:

- adaptarea de la "numai dimineaţă" la "o dată aşa, de două ori altfel" e absolut epuizantă. Luni am fost în formă maximă (prima zi, deh), ieri mă târam, azi sunt groggy de-a binelea;

- la trezire am dureri de cap care persistă în surdină cam toată ziua, organismul înţelegând să protesteze că l-am scos din ritmul lui (presupunând că are unul :D);

- e foarte nasol sentimentul ăla că tu ai opt ore de muncă în faţă, iar colegii se duc acasă (ok, poate aici mă răsfăţ, dar e unul dintre minusuri, trebuie trecut pe listă);

- mi-e urât singură în departament, sunt tipul de om făcut pentru munca de echipă, nu-mi place să bufniţez singură la zece seara înconjurată de (munţi de) muncă;

- nu am timp de nimic - nu-mi pot face nicio programare, pentru că dimineaţa trebuie să dorm;
- acel sentiment, poate nejustificat dar cu siguranţă sâcâitor, că "se întâmplă lucruri" la muncă şi eu nu-s acolo, că vin la amiază.

Dacă mă uit, bag seama că plusurile sunt mai multe. Dar minusurile parcă atârnă mai greu... cel puţin deocamdată. Hmmm.