Aseară, în jur de ora şase, ajungând la berăria unde urma să aibă loc petrecerea de Crăciun a firmei, îmi ziceam că timpul va trece, probabil, foarte greu până spre ora zece, oră la care mă gândeam că ar fi suficient de diplomatic s-o şterg fără ca asta să cauzeze demnităţi rănite.
Nu prea aveam motive să cred că va fi altfel decât cu doi ani în urmă, când am numărat orele până am scăpat de acolo. Teribilă plictiseala de-atunci; după cum vă spuneam într-o postare precedentă, tot ce făcuserăm a fost să mâncăm, să disecăm diverse de la serviciu şi să bem. Eu n-am băut atunci aproape deloc - ţin minte că primisem patru tichete pentru băuturi şi când am plecat, am lăsat două dintre ele colegilor.
Daaaar.... în mod cu totul neaşteptat, aseară a fost cu totul altfel. Sărind direct la concluzii:
1)
de data asta, am primit cinci tichete pentru băutură. Le-am întrebuinţat
pe toate :D Şi ca să fie clar de la început cum stau lucrurile, Cola am
cumpărat de la bar, nemaiavând bonuri :))
2) pe la ora zece, în loc să mă fofilez, l-am sunat pe soţ: "Poţi să vii tu să mă iei? Dacă nu, trebuie să plec în vreo 45 de minute, că ultimul tren e la unşpe.... şi aici e-aşa de mişto, c-aş mai sta vreo două ore....".
A putut :D (Venisem cu trenul ca să n-am grija locurilor de parcare de la berărie, aspect foarte problematic, de altfel).
Şi-acum, detaliat.
Începutul nu părea să fie din cale-afară de promiţător. În flyere (având ca subiect petrecerea şi care ni se distribuiseră din vreme), scria albastru pe alb că vom fi "întâmpinaţi" cu mini-pizza cu roşii şi rucola, respectiv cu sos de usturoi. Nu ne-a întâmpinat nimeni, mai bine-zis trecuse deja o oră de când ne instalaserăm la mese şi nu primiserăm nimic de mâncare. Am băut un Radler (bere cu suc de lămâie, la halbă de jumătate de litru) şi am bârfit pe îndelete şefii cei mari, pe care-i vedem în carne şi oase numai o dată pe an, anume cu ocazia acestei petreceri; în rest, le citim pe intranet vorbele pline de duh şi le contemplăm pozele din care zâmbesc corporatist.
Periodic lumea ieşea la ţigară, ca să mai alunge monotonia şi ghiorăiala stomacului. Într-un final, ni s-a adus primul fel - supa (motiv pentru o colegă să mormăie toată seara că am rămas neîntâmpinaţi :))). Avusesem de ales între supă de castane sau supă picantă de pui. Yours truly, pusă pe fapte mari, a ignorat banalul pui şi-a ales demnă fiertura de castane. Nu mai mâncasem niciodată şi voiam să testez.
Meh. O pastă cu gust dubios (mai degrabă de ciuperci, decât de castane), cam prea sărată şi cu nişte fulgi de migdale deasupra. Fail. Ieşeam mai câştigată cu licoarea transparentă de pui.
Între primul şi cel de-al doilea fel, moment artistic. Şefii cei mari au fost invitaţi în mijloc. "Din moment ce dumneavoastră aveţi cerinţe atât de ridicate de la angajaţi, e momentul să ne arătaţi de ce sunteţi în stare", a enunţat o vrăbiuţă de la departamentul de PR.
N-a prea înţeles nimeni ce legătură era între pretenţiile lor de la noi şi ce-au avut de făcut. Concurs de flotări - cine reuşeşte cele mai multe flotări într-un minut. Apoi, genuflexiuni, urmate de sărituri ca-şi-cum-ar-fi-avut-coardă (dar n-aveau), cine umflă cele mai multe baloane şi cine înfăptuieşte cele mai multe avioane de hârtie ("care nu e obligatoriu să zboare", a adăugat PR-ista plină de spirit şi, văzând că nu râde nimeni, a chicotit de propria-i glumă).
Momentul a cam fost un fiasco - niciunul din ei n-a efectuat integral un minut de exerciţii. Hahaha şi hihihi, nu mai putem. Sau cutare chestie nu vrem să facem; a fost un singur tip care s-a încumetat să umfle baloane, de exemplu. Ce să spun. De parcă pe noi ne-o întreba careva dacă vrem sau mai putem, asta că tot se voia a fi o paralelă între ei şi noi.
Pentru ultima "probă" au avut de răspuns la întrebări legate de companie. De exemplu, câte femei lucrează în firmă. Vreo 300, a zis cu tupeu un manager. Wrong! Răspunsul corect era 442. Da' bine mai era informat, să nu-i fie de deochi, ptiu, ptiu.
Câte calculatoare sunt în departamentul cutare, l-au întrebat pe altul. A zis o cifră mai mare decât în realitate. "Două la primărie, două la prefectură..." :D
La sfârşit, unul dintre ei a fost declarat câştigător; era aşa o hărmălaie, că nimeni n-a înţeles exact care-au fost criteriile de departajare; dar ce conta, oricum?
A sosit felul doi, pentru care puteam opta între gulaş de căprioară şi filé de porc cu sos de smântână şi garnitură de cartofi Macaire. Nimeni nu ştia ce-s ăia. Dar eu nu mănânc căprioară, din principiu (că veni vorba, nici raţă şi nici gâscă nu mănânc, în toate trei cazurile explicaţia fiind simpatia mea pentru animalele respective). Deci am luat porcul, cu neelucidaţii cartofi Macaire cu tot (s-a dovedit că era vorba de-un fel de chiftele din cartofi, banale). Mâncarea n-ar fi fost rea, dar sosul era sărat, ocnă! Se spune că, dacă mâncarea e sărată, înseamnă că bucătarul e îndrăgostit; ei bine, ăsta de preparase porcul trebuie să fi fost Romeo, Hamlet, Paris, Lancelot şi Orfeu la un loc. Dixit!
Am "stins" scurt al doilea Radler, de se uita Insipida la mine ca raţa la fulger. O fi crezut c-am să stau toată seara pe Cola? Un coleg a propus un Schnapps, pe care nu l-am refuzat. Simţeam nevoia, cu atât mai mult cu cât apăruse o formaţie locală care cânta în principal coveruri, dar şi melodii nemţeşti. Ceea ce n-ar fi fost rău deloc, dar cântau fals. Teribil de fals. Şi, cum altfel, foarte tare. Mai puteam comunica între noi doar dacă ne ţipam în urechi.
Dar Schnapps-ul şi-a făcut treaba cu brio: ne-a apucat zelul şi-am ieşit cu toţii la dans. Aşa, pe lălăiala aia falsă. A fost foarte nostim şi inedit să ne vedem unii pe alţii şi-n ipostaza asta. Când voiam să ne odihnim, cântam de la masă. Adică, mă rog - cântat e un fel de a spune. În realitate am urlat frenetic în grup, de cred că mâine suntem toţi pe bomboane de gât :))
La desert am avut clătite cu mere şi sos de vanilie. Digerabile. Măcar pe-astea nu le-a mai izbutit sărate :D Însă mi-era tot mai sete (de la căldură, dans şi sarea îngurgitată până atunci), drept pentru care cele două halbe de Radler au devenit rapid patru.
Unul dintre şefii de tură - un adevărat gentleman, în vârstă de aproape 60 de ani, pe care n-am cuvinte să vă spun cât îl respect - m-a invitat la dans. Era o melodie nemţească zbânţuită, cu un ritm cam îndoielnic. "Trebuie să ai răbdare cu mine, n-am mai dansat niciodată pe muzică de-asta", i-am spus. "Nicio grijă", zice, "eu n-am mai dansat de 18 ani". Aha, deci ne completăm reciproc :)) Ne-am descurcat onorabil şi-a fost un moment chiar frumos.
Revenind la masă, un coleg a făcut o mişcare greşită - de fapt, ne fluturam mâinile în aer plini de zel, lălăind "YMCA" - şi tot paharul lui de Cola a aterizat la mine-n poală. "Ei poftim", i-am spus partenerului meu de dans, "cum îi explic eu bărbatului că, după ce-am dansat cu tine, sunt udă leoarcă pe fustă?" :))
Am plecat acasă aproape de miezul nopţii, după cum vă spuneam. Cei doi litri de Radler mi se cam urcaseră la cap, iar Schnapps-ul trona victorios în vârf :D Mai băusem şi nişte Cola şi cafea, dar tot îmi bâzâiau creierii. Am adormit destul de greu şi mă gândeam că mâine - azi, cum ar veni - am să mahmuresc. Bag seama că nu. Mă simt obosită, dar cred că era firesc, după asemenea desfăşurare de forţe.
Concluzionând, aşa da. Mai vreau! Numai să schimbe bucătarul şi formaţia :))
Postări
