Leapşă-foileton

Tomata a avut o idee excelentă. 

Mara a preluat-o şi a transformat-o în leapşă la liber (adică fix aşa cum îmi plac mie lepşele, v-am mai spus că nu agreez ideea de-a da o leapşă numai anumitor persoane; e ca şi cum celorlalţi le-ai spune "tu nu iei parte la joaca asta". Un fel de "ia gata, fiecare la scara lui", cam pe-acolo).

Şi eu am prins-o din zbor. Fapt care mă bucură foarte mult, pentru că temele impuse îmi par deosebit de interesante, pe alocuri chiar provocatoare. Nu toate vor fi uşor de abordat, dar n-o să mă fofilez de la niciuna. Am intrat în horă, păi înţeleg să joc până-mi rup opincile :))

Poză furată de la Mara, care-a furat-o şi ea :))

Deşi leapşa e gândită pentru o lună de zile, la mine va dura ceva mai mult de-atât. Vor fi, estimez, un articol-două pe săptămână de pe această listă. Ştiţi că nu izbutesc să scriu mai mult de trei-patru articole săptămânal şi mai povestim şi de altele, în afara celor 30 de teme.

Dacă vreţi şi voi să luaţi parte la leapşă - pe care Mara o numeşte campanie - daţi fuguţa la postarea de pe blogul ei, mai are nişte locuri libere ;))

Aşadar, way to go! :)

La doctor, ca într-un roman de Kafka

Am scolioză de când îmi aduc aminte. "Idiopatică", respectiv fără cauze cunoscute (termenul "idiopatic" se foloseşte frecvent în medicină pentru că sună ştiinţific, bănuiesc, dar asta înseamnă de fapt: că nu se cunosc motivele apariţiei afecţiunii cu pricina). Niciodată nu mi-a pus probleme la modul serios - adică n-am avut dureri sau dificultăţi de respiraţie, cum se întâmplă în multe cazuri, în funcţie de tipul deviaţiei - dar nici nu pot să spun c-aş putea-o ignora. Am tratat-o, în copilărie, cu gimnastică medicală şi înot, vreme de vreo şase ani. Pe urmă, un medic "isteţ" a zis că am făcut tot ce puteam face, de-acum oasele se întăresc, orvoar şi n-am cuvinte, ce-ai obţinut până acum, cu aia rămâi. Mare prostie. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc. 

De la o vreme am început să am ceva probleme, gen dureri de spate dacă stau o oră în picioare sau dacă am zile nebune la serviciu, în care nu e timp de stat pe scaun. N-a fost niciodată nevoie de calmante, durerea a trecut de la sine, dar am zis, hai să nu las lucrurile aşa. Să mă duc să mă caut, dacă tot beneficiez de unul dintre cele mai puse la punct sisteme de sănătate din Europa.

Medicul de familie m-a cercetat, a apreciat din ochi că "nu arată rău" şi mi-a dat trimitere la radiografie. Despre peripeţiile programării v-am povestit aici. În fine, am făcut-o şi pe asta, am primit CD-ul cu imaginile, radiologul a zis că trimite medicului de familie un raport şi gata.

Booon, asta a fost în decembrie. Pe 19, mai precis. Nu am reuşit să obţin programare la medicul de familie decât pe 23 ianuarie - "a, nu e urgenţă", a conchis relaxată duduia de la recepţie - deci pe 23, la ora 18:15. 

Am intrat la ora 19 în cabinet. Sunt un monument de organizare oamenii de-acolo, odată am aşteptat o oră şi jumătate (cu programare făcută, evident). Mă rog, să trecem peste.

Intru, îi povestesc de ce-am venit, el confirmă că a primit raportul, îl deschide de faţă cu mine - are patru rânduri, a transpirat radiologul scriind - şi zice mdaaa, nu prea concludent...  Am la mine CD-ul cu imaginile, îi spun. Wow, excelent, bravo, câtă prevedere, bagă CD-ul, copiază pozele ca să le poată accesa mai uşor şi hai să vedem.

De cum a dat click pe prima imagine, bag seama că i se lungeşte faţa. 

- Ah, zice. Dar e rău... rău de tot. 

Casc ochii, cer lămuriri.

- Daaaa, e foarte rău, de fapt de când sunt eu doctor n-am văzut ceva mai rău!

WHAT?!!!!

- Adică am văzut un singur caz mai grav decât al dumneavoastră, care a trebuit operat. Bănuiesc că nu vreţi să vă operaţi, nu?

Dafuck! Amice, eşti idiot?! Eşti doctor, cum naiba să te exprimi în felul ăsta în faţa pacientului? Sunt o mie de alte modalităţi de-a comunica un astfel de mesaj, ce-i aia "e foarte rău, n-am văzut niciodată ceva mai rău"?! Şi ce, până la operaţie nu mai există alte tipuri de terapie?

- Ba daaa, sigur că da: kinetoterapie, corset... 

Bon! Foarte bine! Şi-atunci de ce naiba primul lucru pe care mi-l spui e operaţia? Este iminentă? Nu, zice. Rezultă de undeva din imagini că ar fi afectaţi plămânii sau inima? Nici vorbă, ia uitaţi aici, e totul în regulă, deviaţia nu-i deranjează deloc. Ok, şi-atunci de ce aduci în discuţie din prima operaţia? (Nu-s vreo fricoasă, am trăit destule la viaţa mea încât să nu mă las prea uşor impresionată de intervenţii chirurgicale, dar nici nu mi le doresc - mai ales că operaţia de scolioză e una foarte serioasă). Îi cer trimitere la specialist. Daaa, cum să nu, imediat. Îmi mai explică pe imagini cât de rău e - "uitaţi cum ar trebui să arate coloana dacă ar fi normală, dar la dumneavoastră arată aşa, da, vedeţi ce rău e?" - şi apoi, fără să mă întrebe dacă sunt sau nu de acord, deschide uşa şi-o cheamă în cabinet pe găina de la recepţie.

- Dragă, uite, voiam să-ţi arăt ce bine se vede pe calculator o imagine Röntgen, să le spui şi celorlalţi pacienţi că vizualizăm foarte bine astfel de imagini, da? 

Găina se uită şi dă din capul ei de găină că da, o să le spună. Deja mă simţeam cam incomod că ea se holba pe imaginile care arătau coloana mea, dar mă gândeam că asta a fost, i-a arătat, gata.

Ţi-ai găsit.

- Uite, cred că nici tu n-ai mai văzut aşa-ceva, vezi ce scolioză urâtă are doamna?

Ha?!!!! Am crezut că n-aud bine. Ce-s eu, frate? Femeia cu barbă de la circ?

- Ar trebui să arate aşa şi aşa, dar uite cum e la ea... (şi începe iar cu detaliile).

- Nu sunt deloc sigură că vreau să aud asta încă o dată, am ricanat.

Ştiu, ar fi trebuit să fiu mai categorică, dar eram oarecum în şoc. Întâi de ce-mi spusese, apoi din cauza felului în care-mi spusese. 

- Ei, nu vă faceţi griji, bine că aţi venit, nu e timpul pierdut, mănâncă spanac doctorul. 

Ce liniştitor! Mă simt mult mai bine. Fenomenal. Sunt de-a dreptul zen. Într-atât, încât reuşesc să rămân calmă când o aud pe madam hlizindu-se:

- Şi eu am scolioză! Dar nu e atât de rău ca la dumneavoastră! 

Stop-cadru. Voi ce-aţi fi făcut în locul meu?

Mâine voi suna să obţin programare la un ortoped specializat în afecţiunile coloanei. Poate dura săptămâni bune, e ok, sunt pregătită pentru asta, la specialist nu e aşa de simplu de ajuns (în definitiv, nici la deşteptul meu de doctor de familie nu e uşor de primit programare, foc să-l coacă). 

Între timp, mă simt nasol. Foarte nasol, chiar. O cunoştinţă (ipohondră şi suferind de sindromul "numai-eu-am-dreptate") mi-a zis cică, ce mare scofală că mi-a spus aşa, omul n-a vrut decât să fie sincer. Dar e doctor, femeie, şi nu-i cerusem să mintă! Însă cum spuneam, există multe alte feluri de-a o spune. Unele mai seci, mai impersonale, dar mai puţin şocante. Neah, nu e de acord, cică ea tocmai asta apreciază la el: sinceritatea (e şi medicul ei).

No shit. Tare-aş fi curioasă cum ar reacţiona dacă i-ar spune că "de când e el doctor n-a văzut ceva mai rău". La cum o cunosc, o cisternă de ceai de muşeţel n-ar fi suficientă ca s-o calmeze. I se pare că e ok şi treaba cu găina. "Şi ea trebuie să înveţe!". Cucoană, eşti cu capul? Ce sunt eu, material didactic? Nici nu ştiu dacă aia era cadru medical sau doar recepţioneră. Şi la o adică, dacă trebuia musai să-i arate, salvase imaginile, deci putea s-o facă după ce plecam eu. Cum să faci aşa ceva? Şi aia, cum să spună că şi ea are, hahaha, dar nu atât de rău ca mine?! "A fost un pic neîndemânatică, pentru că nu are experienţă". Oh, dar vai, mititica de ea. Şi medicul, cu experienţă cu tot, cât de "îndemânatic" a fost?

După consultul la specialist, trebuie să ajung iarăsi la ipochimenul ăsta. Habar n-am cum o să reacţionez când dau din nou ochii cu el. După cum vă spuneam alaltăieri, mai că i-aş face reclamaţie, dacă ar avea vreun rost. 

Later edit: programare la specialist pe 26 martie. Medicul, citesc pe Internet, are o reputaţie foarte bună şi evaluări pozitive de la pacienţi. O să treacă destul de greu săptămânile astea.

258 de ani de Amadeus :)

Aceasta este vârsta pe care ar fi împlinit-o astăzi, dacă legile firii ar fi fost altele.

WOLFGANG AMADEUS MOZART*

Eternul, irepetabilul şi magnificul Mozart.

N-aş mai şti să spun la ce vârstă l-am descoperit, sau ce lucrare de-a lui am ascultat pentru prima dată. Orice-ar fi fost, a avut o rezonanţă cu totul deosebită în sufletul meu. Nu că ar fi greu să-ţi placă Mozart. Multe dintre compoziţiile lui sunt simple (dar nu facile!), foarte plăcute la ascultat, fremătând de viaţă şi de entuziasm. Exuberanţa şi fericirea de-a compune se transpun perfect pe portativ şi, ulterior, se transmit ascultătorului. Cel puţin, aşa mi se dezvăluise mie muzica lui.

Dar nu se poate spune că l-am îndrăgit cu adevărat până n-am văzut minunea de film "Amadeus", în regia lui Milos Forman. Filmul este o capodoperă şi vi-l recomand indiferent dacă vă place sau nu Mozart şi indiferent dacă sunteţi sau nu ascultători de muzică clasică. Este cea mai perfectă îmbinare între imagine şi coloană sonoră pe care-am văzut-o vreodată şi induce unele dintre cele mai intense emoţii. Scenariul nu respectă decât prea puţin realitatea, dar este de înţeles; o realitate necosmetizată şi neromanţată n-ar fi fost în avantajul filmului. Putem trece însă peste asta, în definitiv "Amadeus" nu şi-a arogat nicio secundă titlul de documentar. 

Pe parcursul celor două ore şi jumătate m-am înduioşat, am zâmbit, m-am indignat, m-am revoltat şi m-am întristat. Toate aceste stări sufleteşti, resimţite foarte intens, au fost susţinute şi amplificate de muzica lui Amadeus, unul dintre "ingredientele" cheie ale acestui film. Muzică pe care o puteţi asculta accesând link-ul de mai jos şi care mă însoţeşte în timp ce scriu acest post.

Una dintre cele mai impresionante şi grăitoare scene se găseşte chiar în prima parte a filmului. Antonio Salieri (compozitor al Curţii şi, potrivit unor surse, un adversar fanatic al lui Mozart, fapt care însă în realitate nu se verifică) este internat în spital după o tentativă de sinucidere şi primeşte vizita unui preot. "Sunt compozitor", îi spune mândru acestuia. "Să vă cânt ceva compus de mine...", se oferă Salieri şi interpretează la pian una dintre piesele compuse de el. "Îmi pare rău, nu o ştiu", răspunde preotul, vizibil jenat. Scena se repetă de câteva ori, preotul nerecunoscând niciuna dintre piese. Deodată, Salieri se luminează la faţă: "Pe asta sigur o ştiţi!". De la primele note preotul zâmbeşte, fericit că poate să-i facă o bucurie pacientului: "Ah, sigur că o ştiu! Este fermecătoare! Îmi pare rău, n-am ştiut că dumneata ai compus-o!".

Zâmbetul lui Salieri este însăşi definiţia resemnării:

- Nu eu am compus-o. Mozart.

Şi pentru că am găsit scena asta pe youtube, vă invit să vi se facă şi vouă pielea de găină :)

Nu voi cădea în păcatul de-a face rezumatul filmului, dar dacă nu l-aţi văzut încă, nu-mi ajung cuvintele pentru a vă spune cât de călduros vi-l recomand. Eu l-am văzut de cinci ori până acum şi nu intenţionez să mă opresc aici. Tom Hulce este foarte convingător în rolul lui Mozart; te pomeneşti îndrăgindu-l pe foarte orgoliosul şi tânărul geniu, cu inocenţa, sinceritatea, râsul molipsitor şi glumele lui seci; în acelaşi timp, cu greu ar putea fi întruchipat un Salieri mai veridic decât cel al lui F. Murray Abraham. Şi amândoi pun foarte bine în evidenţă conflictul dintre geniu şi mediocritate.

După cum spuneam, filmul este în mare parte ficţiune; Salieri nu este vinovat de moartea lui Mozart, în niciun caz nu l-a asistat la scrierea "Recviemului", iar Konstanze n-a fost nici pe departe soţia iubitoare şi devotată imaginată de Forman. Mai multe despre cum au fost în realitate Wolfgang şi Konstanze, puteţi afla din recenzia făcută de mine uneia dintre cele mai documentate şi îndrăzneţe biografii ale lui Mozart, pe care am citit-o anul trecut. 

Muzica mai complexă a lui Mozart am descoperit-o mai târziu. Îmi plac foarte multe dintre simfoniile şi concertele sale de pian, iar "Recviemul" mi se pare şi-n ziua de azi o compoziţie în care s-a atins perfecţiunea. Scena din film, care prezintă înmormântarea lui Mozart pe acorduri de "Lacrimosa", este aproape nepământean de impresionantă.

Acum, pe final de postare, nu-mi pot reţine un zâmbet întrebându-mă dacă orgoliosului Amadeus i-ar fi plăcut ce-am scris despre el de ziua lui... :)

*(Imaginea reprezintă unul dintre foarte puţinele portrete autentice ale lui Mozart - neterminat, realizat în 1782 de Joseph Lange, cumnatul său). 

În ultimele zile...

... am avut parte de întâmplări şi experienţe dintre cele mai diferite, care-au generat sentimente la fel de felurite şi de contradictorii.

• Am trăit ceva cu desăvârşire halucinant în cabinetul medicului de familie. Patru zile mai târziu, încă nu-mi vine să cred. A fost dincolo de penibil; a fost de-a dreptul grotesc. I-aş face reclamaţie, dacă aş avea vreun martor. Evident, n-am. Vă povestesc în curând, trebuie neapărat să scriu despre asta, altminteri fac implozie.

• Aseară am urmărit în direct, din nou, un concert al Filarmonicii din Berlin, avându-l pe Zubin la pupitru. Dar evenimentul a fost unul mai degrabă trist, pentru că a stat sub semnul decesului dirijorului Claudio Abbado, care a murit luni. Erau prieteni de-o viaţă, încă din timpul studenţiei la Viena - aşa că-n pauza concertului Zubin a povestit, în cadrul unui interviu de 15 minute, amintiri din tinereţea lor. Inclusiv despre cum au fost daţi afară împreună de la un cor :)) - întâmplare foarte simpatică, pe care am povestit-o şi eu anul trecut, în recenzia făcută biografiei lui. Concertul a fost extraordinar - pe lângă repertoriul programat ("Şase piese pentru orchestră" de Webern, "Imperialul" lui Beethoven şi poemul simfonic "O viaţă de erou" de Richard Strauss), în memoria lui Abbado a fost interpretat şi "Adagio-ul" din Simfonia a V-a de Mahler. Atmosfera era apăsătoare, se vedea că toţi erau marcaţi de eveniment. Chiar şi aşa, au cântat sublim. Atât de frumos, încât publicul nu voia să-l lase pe Zubin să plece... Orchestra intrase în culise, dar oamenii nu se clinteau şi continuau să aplaude. Aşa că Zubin a ieşit din nou, fiind doar el singur pe scenă... :) Abia după asta sala a început să se golească :) Mi s-a părut un moment foarte emoţionant. Despre concert n-o să povestesc deocamdată, ci peste câteva luni. Iar atunci când o voi face, va fi clar de ce n-am făcut-o acum ;)) 

• Am urmărit o oră din "Wolf of the Wall Street", apoi ne-a cam luat somnul şi filmul a rămas înfipt. Dar intenţionăm să-l terminăm, ca să-i fac apoi o cronică gospodărească :)) Chiar şi după numai o oră, sunt fascinată de jocul lui DiCaprio. Ar fi cazul ca la decernarea Oscarurilor să i se dea, în sfârşit, ce-i al lui...!

• Mă străduiesc să gândesc pozitiv. Ştiţi voi legat de ce anume :) Ţineţi-mi pumnii, vă rog... 

Nestemate cu pătrăţel roşu

O postare a Prinţesei Urbane pe pagina ei de Facebook mi-a dat o idee pentru ceea ce sper să fie un text simpatic, abordat de voi cu multă îngăduinţă :D 

Asemeni majorităţii copiilor în primii ani de viaţă, am emis şi eu nişte nestemate la vremea mea. Nu atât de multe încât să-mi pot face un colier din ele, dar de-un set de cercei + inel ar ajunge cu siguranţă :))

1) Yours truly avea undeva la un an şi jumătate şi i se arătau, pe nişte jetoane, animalele. Mama pronunţa clar şi răspicat  numele fiecărui animal şi eu repetam după ea. Ideea era, desigur, să le recunosc singură. Făceam astfel de "lecţii" în fiecare zi şi, din ce mi se povesteşte, mă descurcam onorabil. 

Până într-o zi, când mi-a arătat şopârla. 

- Ce-i asta, Gretuţa?

Am privit concentrată imaginea. Nu era prima dată când o vedeam şi-n dăţile anterioare pronunţasem ceva destul de vag, dar mă rog, inofensiv (o chestie gen "ţopala"). Dar acum aveam idei noi. 

- Pula, am zis, serioasă.

Maică-mea s-a uitat la mine ca la maşini străine. Evident, cu intuiţia specifică oricărui copil, mi-am dat seama că am zis ceva ce nu trebuie, drept pentru care am repetat, de data asta entuziasmată:

- Pula.

Maică-mea şi-a regăsit glasul.

-... cum ai zis, mamă?

Foarte neinspirată întrebare. Urmarea a fost că am repetat tot mai veselă numele staţiunii croate :D şi, după cum mi-au spus ai mei muuuult mai târziu, le-a trebuit ceva străduinţă şi răbdare ca să mă facă să renunţ... :))

2) Foarte spinoasă chestiunea cu "păsărica" şi "cocoşelul". Pe la vreo patru ani, la grădiniţă, reflectam periculos de des la acest aspect :D Cum vine asta? Băieţii au cocoşel? Cum? Unde-l ţin? Ce aveam eu nu prea semăna cu păsărelele din cărţile de colorat, dar dacă-n privinţa asta mă puteam resemna, curiozitatea în privinţa "cocoşelului" nu-mi dădea pace. Asta cu atât mai mult cu cât aveam un cocoş de plastic destul de mare, pe numele său Gogu-Pintenogu, pe care mi-l adusese tata dintr-o delegaţie. Nu vedeam cum ar avea loc Pintenogu în pantalonii cuiva. 

Aşa că într-o zi, când ne scoseseră la joacă, am profitat de neatenţia educatoarei şi m-am dus cu Mariusică în spatele grădiniţei. (Mariusică fiind un băieţel de vârsta mea, care locuia în apropiere de bunică-mea şi ne jucam uneori împreună. Dar numai jocuri nevinovate, spun asta în apărarea mea şi-n perspectiva a ceea ce urmează).

Ţin minte că am fost dezamăgită. Ce cocoşel visează ăştia, domn'le? Gogu-Pintenogu ar fi teribil de ofensat.

- Am văzut eu la Mariusică, e aşa cumva.... ca firul de telefon, am raportat acasă, mândră de isprava mea, şi-am şi gesticulat demonstrativ. 

(Tocmai ne puseserăm telefon, deci normal că pentru mine totul se raporta la misteriosul aparat cu ajutorul căruia puteam vorbi cu persoane fără ca acestea să fie de faţă. Asta e singura explicaţie pe care o am pentru această comparaţie insolită). 

Maică-mea a căscat ochii perplexă.

-... ăăăă, ce-ai făcut?

Eu eram gata să reiau explicaţiile, cu elan. Poate nu m-am făcut înţeleasă, deci să mă străduiesc mai mult :D

A intervenit bunică-mea, energică:

-Da' las-o, ce, vrei să-ţi mai spună o dată?

N-a vrut. :))

3) Întâmplarea cu tata - când îl spionam la baie să văd "ce are acolo" - am mai povestit-o pe blog, dar, pentru că se încadrează foarte bine în context, îi dau un Paste aici. (Cred, de fapt sunt sigură, că "momentul Mariusică" s-a consumat la vreo câteva luni după asta, pentru că de la tata rămăsesem nelămurită :D).

Ca mai toate fetiţele, în primii ani ai copilăriei eram fascinată de tata şi, într-o notă mai extinsă, de corpul lui. Descoperisem că băieţii au "cocoşel" şi fetiţele "păsărică", aşa că eram curioasă să văd şi eu minunea. Şi cum tata mi-era cel mai la îndemână, am început să-l urmăresc la baie şi în dormitor. Mă insinuam şerpeşte, de-l băgam în sperieţi de fiecare dată.

- Ce-i, puiule?

- Vreau să văd ce ai acolo, am zis cu tupeu şi am indicat cu mâna locaţia :D

Mă rog, m-a uşuit o dată, de două ori…. Nu-l lăsa inima să mă repeadă mai dur, aşa că eu continuam să mă ţin după el. Până când a avut o idee pe care a considerat-o salvatoare.

 - Măi puiule, eu nu mai am. Mi-a mâncat-o lupul.

Hm! Nu-mi convenea, dar nu puteam decât să mă resemnez. L-am lăsat în pace vreo trei săptămâni, până când mi-a venit o altă idee şi m-am strecurat iar după el.

- Ce mai e acuma? Nu ţi-am zis că n-am, că lupul, etc?

- Vreau să văd că n-ai!

 De unde se dovedeşte ca încă de mică aveam o gândire perversă.

Acum, întrebarea e: din care să-mi fac inel şi din care cercei? :))