Un popă, un drăcuşor şi-un dialog (ab)surd

Nu c-ar fi vreo legătură între elementele din titlu, dar rezumă cel mai bine subiectul postării. Vă spuneam că săptămâna asta e carnaval. Pe care-l sărbătoresc şi bravii noştri conducători. Astăzi, Musiu Şarl s-a înfiinţat costumat în popă. Un popă foarte impunător, la 1,96 metri şi cele 130 de kile pe care le cară după el. Argumentul lui, unul pe deplin justificat de altfel, a fost "păi oricum eu vă predic toată ziua". Word! :))

Vedeta a fost, însă, adjunctul lui - poreclit de mine Sfârfâlică deoarece de foarte multe ori îmi vine să-i spun (ba o şi fac, atunci când sunt sigură că nu m-aude nimeni), "lua-te-ar dracii", precum, dacă vă amintiţi, i se spunea şi personajului omonim din "Moromeţii". O să vă povestesc despre el într-o postare separată, chiar mă mir că nu s-a întâmplat până acum. Sfârfâlică al meu e de colecţie, e... antologic. 

Aşa, deci Sfârfâlică s-a costumat în drac. Avea o manta roşie, perucă neagră zburlită cu nişte zulufi roşii de sub care se iţeau două corniţe şi furcă gonflabilă :)))) Toţi am căzut de acord că această costumaţie îl reprezintă la marele fix :D "Bravo", i-am zis, "în sfârşit nu mai negi evidenţa" :)) La care împieliţatul Sfârfâlică a dat să mă împungă cu periculoasa lui furcă, fapt care mă bagă la bănuieli: cred că are dificultăţi de asumare a identităţii încornorate.

Aparte de asta şi fără nicio legătură cu povestea de mai sus, azi mi-am luat numărul de martie al revistei "Reader's Digest". Îi spun doamnei de la ziare ce vreau, ea se uită împăiat la mine - "Wie, bitte?". Repet, răspicat. "Ce revistă e asta?". Titlul e în engleză, explic. "Nu avem reviste în engleză!". Dragă Frau, numai titlul e în engleză, reiau eu cu răbdare şi-ntre timp ochesc revista în stand. 

"Uitaţi, asta căutam", glăsuiesc victorioasă. "Aia e-n germană, nu avem reviste în engleză!". Tanti, te repeţi. Titlul e în engleză, repet şi eu (ce, numai ea să se repete?), înşfăcând revista. "A fost o neînţelegere", conchide ea, politically ireproşabilă.

În rest, toate vechi şi nouă toate. Plănuiam un articol în care să dau cu foarfeca în rochiile de la Oscar, n-am renunţat la idee, însă nu m-am simţit în stare. Stau cam prost cu moralul zilele astea, da-mi revin eu. Am luat o castană de mi-am făcut ditamai cucuiul. Povestim curând şi-apoi tragem cortina peste ceea ce n-a fost să fie.

Carnavalul teuton

Chiar dacă în perioada asta lumea e cu ochii pe Rio de Janeiro, unde se desfăşoară cel mai spectaculos carnaval din lume, să ştiţi că au şi nemţii carnavalul lor. Are o tradiţie de peste 200 de ani şi este aşteptat cu nerăbdare mai ales de către copii şi femei.

Copiii, e clar de ce. Se costumează, se pictează, interpretează roluri în scenete la grădiniţă sau la şcoală, poveştile pe care le citesc, ascultă şi îndrăgesc devin realitate şamd. 

Ok, da' femeile? Nu-i vorbă, de pictat se pictează şi ele. Am văzut în anii trecuţi nişte mostre de pantere defilând în costume de latex, pictate pe moacă de aveai impresia că numa' cât te uiţi la ele şi te muşcă şi cu nişte cozi luuuungi care băteau asfaltul în tandem cu tocurile de cinşpe.... aoleo! (Apropo, n-am percutat de ce tocuri; erau pantere, nu dropii, for Pete's sake). Sau acum vreo doi ani, o fostă colegă s-a costumat în plantă. N-am depistat care, dar ceva din lumea vegetalelor, clar. Vorba lui nenea Iancu, eu consimţeam la dorinţa femeii de a se contopi cu natura, dar imaginea pe care-o oferea era niţel apocaliptică. Doamna respectivă, în vârstă de vreo 60 de ani, era supraponderală. Bătea lejer suta de kile. Şi se înveşmântase într-un balot (pardon :D) de mătase foarte verde care-i ajungea până la glezne, îşi pusese o perucă verde şi se tamponase pe toată faţa cu sclipici. Tot verde. 

Pe cuvânt, impulsul era s-o întrebi când şi-a făcut ultima dată un control la fiere :))

Bine, acum că v-am zis de doamna cea prea-verde, trebuie să vă spun şi de bărbatul ei, şi el la vremea aia coleg cu noi. El chiar a rămas antologic. Fizic vorbind, diametral opus verzii sale jumătăţi: un tip înalt şi deşirat, cu capul înfipt într-un gât cam prea subţire. Eh, şi apare omul nostru, secondat de verzuia lui tovarăşă de viaţă.... de fapt nu apare el aşa cum îl ştiam, ci: cu o perucă până la umeri, rozzzzzz cu sclipici, purtând o bustieră cu sâni (umpluţi cu vată or something), cu fustiţă scurtă, cu şoseţele scurte rozzzzzzz şi pantofi de lac, cu toc. Roz şi ăia.

Păcat că n-am poze. Le-au propus mai mulţi să-i fotografieze, da' n-au vrut. Cine ştie, le-o fi fost teamă să nu le fure careva ideile :))

Şi da, omul se epilase pe picioare. OMG şi WTF defineau cel mai bine expresiile mutrelor celor care  dădeau cu ochii de el. Mai nasol de departamentul nostru, că trebuia să colaborăm cu el şi toată ziua am făcut eforturi să mă adresez omului uitându-mă la el fără să-l văd, ca să zic aşa. Că dacă l-aş fi văzut, i-aş fi rănit iremediabil sentimentele, în sensul c-aş fi râs vreun sfert de oră fără să mă opresc.

Dar, în afară de costumaţiile mai mult sau mai puţin inspirate (ceea ce, după cum spunea Victor Bălosu din "Moromeţii", "devine după facultăţi"), femeile mai au un motiv să aştepte cu nerăbdare carnavalul. Mai exact prima zi a acestuia, când, potrivit tradiţiei, ele au dreptul de-a săruta orice bărbat doresc şi, de asemenea, au dreptul de a-i tăia cravata. Aşa, pur şi simplu. Cu foarfeca. Se duc la ei, le spun rânjind "Schnipp, schnapp, Krawatte ab" (un fel de "cioc boc, cravata jos") şi harşti, o taie de la jumătate. Nu e loc de supărare, ghinionul tipului care şi-a găsit tocmai în ziua aia să poarte cravată sau care n-a dat dovadă de suficientă prevedere încât să-şi pună o cravată veche, la care ar renunţa fără jale :))

Totuşi, fapta este amendabilă, dacă se petrece fără consimţământul purtătorului de cravată. Cu amendamentul că, dacă "victima" sărbătoreşte la rândul său carnavalul, îşi pierde dreptul de-a reclama la tribunal pierderea de-gât-legăului :))

Altminteri, în oraş e fain ce se întâmplă. Se organizează parade ale cluburilor şi asociaţiilor din regiune, copiii aruncă bomboane în trecători, ninge cu floricele de porumb şi confetti, se cântă, se dansează. 

Pozele sunt de-acum câţiva ani, din Bayreuth, unde locuiesc. 

And the Oscar goes to... whom?

Numai Leonardo DiCaprio să nu te cheme zilele astea. Cred că e cel mai încordat dintre toţi cei nominalizaţi la Oscar, fiindcă la niciuna dintre nominalizările anterioare n-a fost mai aproape de statuetă ca acum. Şi cred că speranţele lui sunt direct proporţionale, deci dacă Matthew Mccaugney îi suflă Oscarul de sub nas, decepţia va fi cu atât mai mare. Mai ales că este favorit la toate casele de pariuri.

Cândva, eram de părere că DiCaprio e doar un "păpuşel", mutră comercială, roluri zaharisite şi atât. De-atunci însă am văzut mai multe filme cu el şi-mi torn virtual un sac de cenuşă în cap. Omul este un actor al naibii de bun. În "Shutter Island" încaltea, a dat recital de ce vrea să însemne arta dramatică. Şi e numai un exemplu. L-am văzut în "The Wolf of Wall Street" şi, dincolo de faptul că filmul e o idee cam prea lung, ce s-a întâmplat acolo a fost one man show. Acţiunea şi personajele există numai pentru a-i ridica mingea la fileu lui DiCaprio şi a-l ajuta să pună în valoare actorul din el. Care e unul foarte, foarte bun. Sper din tot sufletul să se audă numele lui în Kodak Theatre de două ori: o dată când se trec în revistă nominalizările pentru cel mai bun actor în rol principal şi a doua oară după "and the Oscar goes to...".

Apropo de asta. Ce faceţi duminică noaptea, vă uitaţi la Oscaruri? Sau aţi face-o dacă n-ar trebui să vă duceţi a doua zi la serviciu? Eu nu cred c-aş avea răbdare, şi nu din motive de somn. Dar tensiunea de acolo m-ar apăsa. Asta cu atât mai mult cu cât mai întâi se decernează premiile pentru categoriile mai puţin glamour şi abia pe final cele mai importante. Păi nu m-ar ţine nervii, frate :)) Mai ales anul ăsta, când chiar îmi doresc să câştige Leo. Nu mi s-a întâmplat foarte des să "ţin" atât de mult cu vreun actor sau altul, poate doar în 2009, când voiam să câştige Kate Winslet (ceea ce s-a şi întâmplat). Acum sunt convinsă că o să câştige Cate Blanchett, chestiune faţă de care sunt neutră. N-am nicio favorită printre nominalizate.

Concluzionând, noapte albă nu fac (şi să vreau n-aş putea, luni dimineaţă sunt pe baricade), dar de cum fac ochi mă năpustesc la calculator, sperând să citesc în presă că DiCaprio a primit, în sfârşit, ce-i al lui.

Zona crepusculară: revolution

Mai ţineţi minte experienţele mele din zona crepusculară? Dar despre pantalonii mei pierduţi, căutaţi cu asiduitate prin toată casa şi găsiţi, în cele din urmă, în sertarul cu lenjerie de pat vă mai amintiţi? Ei bine, să nu credeţi că duc lipsă de aventuri.

Astfel, în ultima vreme:

- voiam să dau cu aspiratorul, dar am înşfăcat hotărâtă fierul de călcat. Fier pe care l-am băgat în priză şi pe care l-am contemplat apoi preţ de câteva secunde, căutând butonul de pornire;

- a sunat telefonul, iar eu m-am dus să dau drumul la uşă;

- nu doar că n-am mai găsit epilatorul, ceea ce-mi întăreşte convingerea că există lumi paralele unde lumea se epilează; recent am pierdut pămătuful de şters praful. În lumile paralele se face şi curăţenie, constat. Vrednicul meu pămătuf albastru. Îl folosisem cu vreo două zile în urmă; nu e nicăieri. L-am căutat peste tot, inclusiv în frigider şi în cele din urmă am achiziţionat alt pămătuf. Tricolor, de data asta (roz, galben şi bleu turbat).

E luni mâine, nu? Naşpa... oare şi-n zona crepusculară s-or duce lunea la muncă?

PS: este vreunul dintre cititorii mei fan Matrix? Nu de alta, dar trebuie să ştiu.... ce mai poate urma după reloaded şi revolutions? Fiindcă sigur vor mai fi postări de tip zona crepusculară, pe care nu cred că mai ştiu să le intitulez :)) 

Un moment ireal de frumos, suspendat în timp :)

Un aspect interesant: acum, când încep să scriu acest text, este ora 20:00. Mi-am pus Simfonia a II-a ("Învierea") de Mahler. Aceeaşi pe care, fix acum un an şi fix la ora asta, o ascultam live la Filarmonica din München. 

Cu ochii aburiţi de emoţia reîntâlnirii unui om despre care, fără să exagerez, pot spune că-mi este drag. 

Cu mâinile încleştate, în încercarea de-a ţine sub control tremurul stomacului şi freamătul care pusese stăpânire pe mine. 

A fost pentru prima dată când, după foarte mult timp, am reuşit să mă detaşez de toate şi să trăiesc clipa la intensitate maximă. Eram, cu adevărat, fericită. 

Nu ştiam ce avea să se întâmple după aceea, dacă-mi va ieşi ce-mi doream sau nu. Dar am încercat ca pe durata concertului să nu mă gândesc la asta, mai bine-zis să nu mă gândesc la nimic. Doar să mă bucur de muzică, de calitatea interpretării şi de prezenţa omului pentru care, de ce s-o dau cotită, mă aflam de fapt acolo. 

Am reuşit asta, ba chiar - aspect cu atât mai surprinzător cu cât eram la prima întâlnire cu această simfonie - am fost într-un fel de transă pe tot parcursul concertului. Poate intensitatea muzicii, poate elementele contrastante, poate emoţiile acumulate sau poate toate astea la un loc, dar mi-a mers la suflet concertul acela ca niciun alt eveniment cultural de până atunci.

Ce s-a întâmplat după aceea în culise, v-am povestit :) Desigur, nu mai reiau (nu că nu m-ar tenta :D), cine vrea să (re)citească, există un post despre concert, unul despre întâlnirea cu Zubin şi poze. Cu mine şi cu el :)

Aşadar, a trecut un an de-atunci. An pe parcursul căruia m-am gândit foarte mult la seara aceea, am retrăit-o şi am lăsat-o să-şi găsească locul ei aparte în inima mea.  Fără a-mi fi teamă de cuvinte, pot spune că s-a schimbat ceva în mine. Fundamental şi în sensul bun. Am căpătat mai multă încredere şi curaj. Am văzut că visele se pot împlini. Că dacă-ţi doreşti suficient de mult şi crezi în dorinţa ta, primeşti. Clipele acelea de fericire mi-au hrănit atât de mult sufletul, încât şi-n ziua de azi am combustibil de la "alimentarea" de atunci :)

Am primit un cadou extraordinar, pentru care voi fi întotdeauna recunoscătoare. De-atunci îndrăznesc mai mult să cred că voi primi şi altele... :)