Ce cred eu despre naşterea neasistată

Yeah, yeah. Ştiu. Anticipez nişte posibile reacţii. "De ce te-oi fi apucând să scrii despre asta, de vreme ce tu n-ai copii şi nici de gând (să ai)?". Să mă scuzaţi, dar nu văd legătura. În definitiv, un judecător nu e un criminal în serie - sper, cel puţin -, fapt care nu-l împiedică să judece un criminal în serie şi să-l trimită la închisoare pentru tot restul vieţii, pe masa de injecţie letală sau în faţa plutonului de execuţie, depinde unde se întâmplă acţiunea. 

Aşa cum nu e necesar să-ţi bagi degetul în acid sulfuric pentru a şti că arde, nu e neapărat nevoie să fi născut sau să fii pe-cale-de pentru a reflecta că o naştere neasistată medical poate fi cea mai neinspirată decizie pe care-ai luat-o în viaţa ta. Dacă lucrurile merg prost, poate chiar ultima. Şi această decizie nu te priveşte numai pe tine, ci şi pe copilul tău, pentru care eşti responsabilă şi pe care nu l-a întrebat nimeni dacă are chef să rămână cu sechele în cazul în care situaţia se complică şi nu e niciun medic de faţă să-l ajute. Sau să rămână orfan din primele clipe de viaţă, sau să moară el însuşi, sau şi una şi alta.

Ceea ce-a început prin a fi o idee mai mult sau mai puţin izolată şi privită cu scepticism de majoritatea, se răspândeşte tot mai mult, căpătând tot mai multă amploare în principal datorită finalurilor fericite povestite în online şi preluate tot mai frecvent. Despre cele tragice se scrie mai puţin, şi-atunci de multe ori sub deviza "e un caz aparte, se întâmplă rar, gravida a greşit că n-a făcut aia şi ailaltă" - şi voilà explicaţie de ce-au murit şi mama şi copilul sau unul dintre ei, în timpul unei naşteri în mediu septic şi fără absolut niciun ajutor de specialitate.

Fundaţia pe care adeptele naşterii neasistate medical îşi construiesc argumentele este acela că nimeni nu ştie mai bine ce se petrece în corpul gravidei, decât ea însăşi. Că o foarte bună cunoaştere a organismului şi a ceea ce se petrece cu el în timpul travaliului, asociate cu o bună comunicare cu bebeluşul aflat în uter sau pe drum spre lumea exterioară (hm) şi linişte interioară sunt singurele premise necesare aducerii pe lume în siguranţă a unui copil sănătos. Şi-n confort, cuvânt repetat măcar de două ori în fiecare frază. Aparent, e foarte important ca mama să se simtă confortabil - sunt de acord cu asta, dar nu atunci când acest confort poate fi în detrimentul copilului.

Ce omit ele este că nimeni nu cunoaşte pe deplin corpul omenesc - doctorii sunt primii care o spun. Vindecările miraculoase sunt considerate astfel tocmai pentru că, potrivit cu legile anatomiei şi fiziologiei, un organ sau altul n-ar mai fi trebuit să funcţioneze aşa cum ajunge s-o facă uneori după diferite feluri de traumatisme. Analog, câteodată apar probleme acolo unde nimeni şi nimic nu le-ar fi putut anticipa. Medicina este şi va fi pentru încă multă vreme de-acum înainte o ştiinţă inexactă.

A fi asistată la naştere de către cadre medicale specializate în domeniu nu este o prejudecată, cum par să considere îngrijorător de multe femei. Da, uneori doctorii şi asistentele nu se comportă aşa cum ar trebui şi se pot întâmpla tragedii; însă pentru a nu se întâmpla asta, soluţia nu e să naşti acasă, singură sau cu un om care nu ştie ce să facă decât cel mult la nivel teoretic. Soluţia este să te documentezi cât mai bine şi din mai multe surse şi să alegi o clinică unde se respectă deciziile şi opţiunile mamei - asta, atâta timp cât totul se desfăşoară normal, că dacă bebeluşul e în poziţie transversală şi mama se încăpăţânează să nască natural, sper că nu se ţine cont nicăieri în lume de opţiunea ei.

Mă fascinează inconştienţa unora. E şi motivul pentru care mai citesc astfel de poveşti, dar cel mai adesea sfârşesc prin a mă enerva. La un moment dat am şi comentat pe un astfel de blog, întrebând-o pe mamă: "Şi ce faci dacă bebeluşul nu respiră singur, dintr-un motiv sau altul? Ce faci dacă are nevoie de oxigen?!". Îl aspir, zice. Tu?! Mira-m-aş să fii în stare, după un travaliu de, foarte probabil, ore în şir. Cel care e cu tine? Dacă nu e cadru medical, ce siguranţă ai că ştie exact ce are de făcut, că nu se pierde cu firea sau că nu leşină lângă tine? Cum poţi să-ţi asumi riscul ăsta? Mă rog, întrebarea a fost în pungă (adică degeaba): autoarea mi-a recitat chestiunea cu autocunoaşterea, comunicarea cu bebeluşul şi stăpânirea de sine (astea chipurile garantează oxigenarea optimă, apropo de exemplul meu), iar alte comentatoare mi-au sărit rapid în cap, aducându-mi la cunoştinţă că-s o ignorantă frustrată şi alte asemenea "amabilităţi" - reacţia clasică a unui anumit gen de persoane, atunci când rămân fără argumente. 

O să mă opresc aici, deşi aş mai avea multe de spus; dar ar ieşi un articol prea lung (nu că n-ar fi la metru deja) şi oricum, ideea principală a fost expusă mai sus: viitoarelor mămici, nu vă asumaţi riscuri. Eu înţeleg că vă doriţi să fie cât mai uşor şi să vă amintiţi cu plăcere de momentul întâlnirii cu bebeluşul vostru. Puteţi obţine asta informându-vă, citind forumuri despre experienţele altora la diferite clinici şi cu diverşi medici. Mergeţi voi însevă la maternităţi, uitaţi-vă, puneţi sute de întrebări, luaţi notiţe, comparaţi. Nu spune nimeni să vă duceţi la naştere ca nişte miei la abator. Dar nu lăsaţi un moment atât de important pe seama sorţii şi-a naturii şi nu vă lăsaţi atrase de clişeele induse de unii şi alţii. Câteva minute pot face diferenţa (în cazul neoxigenării, de exemplu, revin la ideea din paragraful precedent). Chiar vreţi să vă asumaţi un asemenea risc?

Post de piţipoancă (III)

A trecut mai bine de jumătate de an de la ultimul post piţipongic (vorba vine), drept pentru care cuget că e timpul pentru episodul următor. Chiar dacă postarea asta nu prea e una piţi, din moment ce va fi vorba despre smacuri şi maglavaisuri pentru faţă şi corp, am pus-o la grămadă cu celelalte. Oricum voiam să vă întreb ceva legat de aspectul tenului, deci numa' bine...

1) Zilele trecute am atins un nou prag existenţial, concretizat în faptul că mi-am cumpărat prima mea cremă antirid. Mda, a venit şi vremea pentru de-astea. E pentru riduri fine, ca de început, aşa... dar gata, se numeşte că am apucat-o pe calea asta, s-a terminat cu şmecheria (o expresie din tinereţea mea... din paleolitic, adică). Am luat-o în principal pentru două riduri pe care noaptea le fac şi ziua dispar - or fi un fel de Cenuşăreasa a ridurilor, te pomeneşti :)) Le fac pe frunte, în partea dreaptă - două riduri paralele, care practic "brăzdează" fruntea de la rădăcina părului, până la sprânceană. În timpul zilei se estompează vizibil, până la a nu se mai vedea deloc, dar în dimineaţa următoare le regăsesc tot acolo. Numai pe dreapta, repet, deşi eu dorm pe ambele părţi (niciodată pe spate sau pe burtă). 

Voi aţi mai pomenit asemenea bazaconie?

Acum contemplez crema, până la noi ordine singurul produs din gama anti-aging pe care-l am. Deprimant :|

2) Nu demult am primit un kit de îngrijire a tenului, conţinând 14 fiole; e un tratament de hidratare intensivă pentru două săptămâni, în fiecare dimineaţă aplicându-se conţinutul unei fiole. 

Par să-mi priască, nimic spectaculos, dar aş spune că arăt mai bine şi mai odihnită într-o zi în care m-am dat cu aşa ceva. Poate un rol în treaba asta îl are şi faptul că mă hlizesc de fiecare dată când dau cu ochii de cutiuţa cu fiole. Păi cum altfel? Ştiţi cum se spune în germană la fiolă? Die Ampulle. Şi la tratament, cu sensul de cură? Kur îi zice. Eh, adunaţi doi şi cu doi: cum se spune "cură de fiole"? 

Aha, exact. Ampullen Kur.  Acum rostiţi chestia asta cu glas tare, de preferat la oglindă. Vă spun, e fitness facial în toată regula - eu râd de-a binelea, în timp ce îmi masez faţa cu ulei de Buriti.

3) Parcă v-am mai spus că sunt user activ pe un forum de femei. De curând, una dintre fete a scris despre o metodă foarte simplă şi, pare-se, eficientă, de combatere a celulitei şi a vergeturilor: scorţişoara. Se face un maglavais din două linguri de scorţişoară măcinată şi apă fierbinte (cât suportaţi) şi vă masaţi pe zonele problematice, după care vă înfăşuraţi în folie de plastic, pentru a se menţine efectul termic. Eu stau câte-o jumătate de oră, alte fete de pe forum şi o oră, iar altele n-au rezistat, usturimea fiind prea puternică. Din acest ultim motiv vă sugerez, dacă vreţi să încercaţi metoda, să testaţi mai întâi pe o porţiune mică de piele, pentru a vedea cum reacţionaţi.
Opţional, în loc de apă se poate folosi cafea concentrată, sau miere. N-am încercat încă, dar nu exclud.

Acestea fiind zise, mă duc să-mi oblojesc ridurile alea neruşinate.

Mania persecuţiei la unii imigranţi

Nu v-am povestit, dar în ultimele două luni m-am îndeletnicit, printre altele, cu un curs de germană, teoretic pentru nivel avansat. Ideea mea era să-mi îmbogăţesc vocabularul şi să-mi împrospătez cunoştinţele legate de cele şaptesutecincizecişitreidemiioptsutedouăzecişipatru de chichiţe gramaticale ale acestei limbi pentru care, pe bună dreptate, Mark Twain spunea că a fost inventată veşnicia: ca să ai timp s-o înveţi :D

Mă rog, se poate spune că mi-a ieşit şi nu prea. Am învăţat, ce e drept, unele cuvinte şi expresii noi, dar n-ar fi fost nevoie de curs pentru asta; citesc oricum foarte mult în germană şi deprind multe din lectură. În ceea ce priveşte gramatica, nu s-au aprofundat lucruri pe care să nu le fi ştiut. Poate par lipsită de modestie, dar nu-s; nimeni nu poate fi mai sever cu mine în ceea ce priveşte limba germană, decât eu însămi. Însă am învăţat bine şi sistematic (la cursul de integrare, despre care am scris mai demult pe blog) şi, noile cunoştinţe venind pe-un teren "virgin", au prins rădăcini puternice. 

Mi s-a întâmplat la fel ca la cursul de pregătire TOEFL, pe care l-am făcut acum o sută de ani :)) Mă dusesem în ideea că se lucrează exclusiv pe modele de test, pentru a mă antrena cu acest tip de examen, şi m-am trezit că acolo se predau timpurile verbale. Cam aşa a fost şi aici. În fine, dacă n-aş fi făcut-o mi-ar fi părut rău, gândindu-mă că am ocazia să aprofundez una-alta şi nu profit. Dar nu despre asta voiam să vă istorisesc acum.

Colegii au fost simpatici, nimic de zis la acest aspect. O pakistaneză, o hindusă, două românce (cu mine, trei), trei cehi, trei spaniole, o bulgăroaică şi două sud-coreene. Iniţial am fost foarte entuziasmată, gândindu-mă că wow, voi avea ocazia să discut cu oameni atât de diferiţi, din lumi şi culturi atât de distincte. Nici asta nu mi-a ieşit; ori a fost timpul prea scurt (cursuri de două ori pe săptămână, timp de două luni), ori n-am rezonat noi... conversaţiile nu s-au legat, adică nu pe alte subiecte în afara articolelor din ziare pe care le citeam şi disecam la curs. 

Ceea ce m-a surprins - cam neplăcut, pot să zic - a fost când a venit vorba, tangenţial, despre relaţia noastră, ca străini, cu nemţii. Exceptând-o pe colega hindusă, toţi ceilalţi susţineau, la unison, că:

- Nemţilor nu le plac străinii (la asta era cât pe ce să replic ".... decât cu mujdei şi garnitură de cartofi prăjiţi");

- Nemţii vorbesc repede şi nu le pasă că străinii nu pot ţine pasul în discuţie;

- Nemţii nu acceptă străini în "gaşca" lor.

E şi nedrept, şi cam departe de adevăr. De fapt, un imigrant care gândeşte aşa se autoexclude. Nemţii sunt sociabili, după ce ajung să te cunoască. Îţi povestesc de-ţi fac capul cât baniţa despre copii, soţ, soţie, soacră, soră, frate, prieten, prietena prietenului, aoleo, dar ce nu povestesc. Normal că asta nu se întâmplă din primul moment, ar fi şi ciudat să te-apuci să-i povesteşti cuiva ce enervantă e nevastă-ta imediat după ce-ai făcut cunoştinţă cu persoana respectivă. E omeneşte, e... social, nu înseamnă că "au ceva cu tine".

Pe urmă, că vorbesc prea repede şi nu ţii pasul cu ei. Şpaga ta, pardon de expresie. Nici eu nu înţeleg întotdeauna absolut tot ce vorbesc colegii mei - mă refer la ce se sporovăieşte în pauze, că pe partea care ţine de muncă înţeleg totul fără probleme, am acumulat vocabular de specialitate de-aş putea îndruga şi abia trezită din somn toate protocoalele, cu termenii corecţi. Dar oamenii vorbesc normal, cursiv (deci nu repede! Repede vorbesc eu, credeţi-mă, e o diferenţă :D), poate mai bagă şi ceva dialect, aia e... n-ai cum înţelege totul. Dar dacă asculţi cu atenţie, pricepi cam 90-95 %. Un procent destul de bun, zic eu. 

"Nu acceptă străini". A se revedea paragraful de mai sus. Oamenii sunt mai reţinuţi, până ajung să te cunoască oarecum. Chiar nu cred că asta are de-a face cu naţionalitatea lor, în tot cazul nu ca factor determinant. Şi pe de altă parte, dacă tu eşti pornit pe ei că vorbesc repede şi nu le pasă că nu ţii ritmul..... la ce fel de integrare te-ai putea aştepta? Nu spun că nemţii or fi un popor cald ca pâinea proaspăt scoasă din cuptor (mi-e foame), dar ascultându-i pe oamenii ăştia, îmi pot da seama cum perpetuează mitul neamţului rece şi discriminator...

Şi cel mai trist e că astfel de opinie vine din partea unor oameni educaţi, de la care se pot avea pretenţii şi care nu realizează că, având această mentalitate, îşi fac singuri viaţa grea.

Scrisoare pentru B (Blog Challenge 5)

Leapşa-foileton continuă şi cerinţa pe care o rezolv acum este de a-i scrie o scrisoare unui "ex". Trebuie să mărturisesc faptul că am stat ceva timp pe gânduri, neputându-mă decide cui să-i scriu: lui B sau lui M, singurii "foşti" care-au contat, cu adevărat, în viaţa mea şi la care mă regăsesc uneori gândindu-mă. În final, m-am hotărât pentru B, pe considerentul că lui M i-am scris, oricum, sute de scrisori în decursul câtorva ani. N-am expediat niciuna dintre ele; au fost doar gândurile mele pentru un om care a reprezentat o piatră de temelie. Temelia noii mele vieţi.

Dar astăzi nu va fi vorba despre el, ci despre primul meu prieten.

Dragă B,

dacă ai să descoperi vreodată blogul ăsta (ceea ce eu nu cred că se va întâmpla, nu-mi amintesc despre tine să fi fost foarte pasionat de lectură, no offence), probabil ai să fii mirat că-ţi scriu. Şi de ce n-ai fi? Nu ne-am mai văzut de aproape 14 ani, iar ultima întâlnire a constat numai într-un salut (al tău) şi-un răspuns anemic (al meu), că eram ofuscată.

(Apropo, în retrospect îmi pare rău că nu m-am oprit să stăm de vorbă, cum păreai tu să vrei; poate n-ar mai fi rămas atâtea lucruri nerostite).

Cândva, mi-ai spus că am fost prima ta dragoste şi chiar dacă atunci nu ţi-am dat crezare, ba te-am luat şi cam în zeflemea, să ştii că acum te cred (în cazul în care aspectul mai prezintă vreo importanţă pentru tine). Problema noastră - dacă am mai avut vreuna, în afară de faptul că nu prea ne potriveam - este că ne-am întâlnit prea devreme. Aveam 13 ani amândoi, la ce-am fi putut să ne aşteptăm? Eu voiam poezii, declaraţii romantice, ţinut de mână şi, mai presus de toate astea, seriozitate. Adică să vii când ai spus că vii şi să suni când ai promis că suni. Ah, şi mai voiam fidelitate, capitol unde noi am întâmpinat cele mai mari probleme :)) Deh, tu mai voiai ŞI altceva, eu nu eram deloc pregătită pentru altceva-ul cu pricina... drept pentru care ai căutat în altă parte ceea ce nu găseai la mine. Dar tot la mine te-ai întors după fiecare escapadă şi, chiar dacă ţi-am comunicat că eşti un măgar când mi-ai spus că m-ai înşelat numai fizic, nu şi sufleteşte (încă sunt de părerea asta, by the way), acum cel puţin înţeleg de ce-ai făcut-o. Aşa cum, mai târziu, am înţeles şi altele şi-n anumite privinţe te-am înţeles şi pe tine mai bine.

Am fost trei ani împreună şi-am colecţionat multe clipe şi momente. Cele urâte şi cenuşii s-au pierdut, s-au risipit undeva şi nu-mi doresc defel să le readuc în prezent. Păstrez cu drag amintiri din plimbările noastre, din serile la cinematograf sau la teatru, din ieşirile la cofetăria "Diana" (unde comandam întotdeauna tort "Diplomat" şi suc de kiwi), lungile noastre discuţii, sărutul în zăpadă (maximul de experienţă erotică, dacă-i pot spune aşa, pe care l-am atins împreună), noi doi împodobind bradul de Crăciun, dansând îmbrăţişaţi pe "Without you" în camera mea şi multe, multe altele :) Drăcuşorul de pe umărul meu stâng se întreabă de câte dintre ele-ţi mai aduci şi tu aminte, oare.

Ne-am despărţit la 16 ani, îmbrăţişându-ne. Nu ţi-am spus niciodată, dar să ştii că am bocit mult, în seara aia şi nu numai. În anii următori, am încercat de mai multe ori s-o luăm de la capăt. Numărat, de nouă ori, în interval de 4 ani. N-a mai fost să fie. Dar femeia din mine este, recunosc, flatată de faptul că toate aceste încercări de a reînnoda firul au fost la iniţiativa ta. Asta mi-a mai cârpit niţel orgoliul :)

N-ar mai fi putut să fie, pentru că - aşa cum scriam mai sus - eram prea diferiţi. Nu-i nimic, a fost frumos, curat şi autentic atât şi aşa cum a fost. Mi-ar plăcea să te revăd într-o bună zi, să bem o cafea împreună şi să povestim ce-am mai făcut în ultimul deceniu. Probabil ar fi cea mai relaxată discuţie a noastră, prima unde n-aş încerca să-ţi citesc gândurile.

Dar nu ştiu ce-mi spune că asta nu se va întâmpla niciodată. Că-n seara aceea de decembrie 2000 ne-am întâlnit pentru ultima oară. Motiv pentru care-mi pare şi mai rău că nu m-am oprit. Că n-ai să ştii niciodată nici că-ntre timp am înţeles multe, nici că regret anumite aspecte, nici că te cred că ţi-am fost dragă. Şi, cel mai trist dintre toate, mă tem că n-ai să ştii nici cât de drag mi-ai fost tu.

Lucrurile care rămân nespuse ne apasă, poate, cel mai mult.

Forever not yours, 

                                                                                                                                                  Greta

Ellen DeGeneres - cu umor, despre lucruri serioase.

Despre cea de-a doua carte a lui Ellen DeGeneres, intitulată "The funny thing is..." am aflat pur întâmplător şi am citit câteva recenzii favorabile, care mi-au stârnit curiozitatea. Însăşi prezentarea de pe coperta a patra sună, veţi fi şi voi de acord, foarte intrigant ;))

• More than 50.000 simple, short words arranged in sentences that form paragraphs.

• All twenty-six letters of the alphabet.

Pentru mine, acesta a fost un indiciu evident al autoironiei, o trăsătură care personal mi se pare absolut încântătoare. Un argument suficient să mă determine să citesc cartea - în fond, o culegere de texte pe diferite teme, având la bază subiecte altminteri serioase, dar redactate cu umor şi într-un stil lejer şi mucalit, încât aveam impresia că mi se adresează mie în particular.

De exemplu, unul dintre sfaturile ei pentru o viaţă sănătoasă este de a bea multă apă. Iată cum face Ellen acest lucru:

"Drink lots of water. I can't function unless I drink a lot of water. My favorite way to drink water is to put it in a tray, make ice cubes, than put one of those cubes into a big ol' glass of scotch. Let's have some now, shall we?".

Citită în această cheie (a autoironiei), cartea constituie o lectură agreabilă. Aflăm, astfel, care sunt avantajele vieţii de puşcăriaş, cum decurge o conversaţie cu Dumnezeu (care, în fantezia lui Ellen, este o femeie de culoare), ni se detaliază o întreagă teorie a felului în care ne studiem fundul în oglindă şi în vitrinele magazinelor sau cum putem părea inteligenţi în caz de nevoie (ca de pildă, să reţinem cuvinte ciudate, pe care să le plasăm în conversaţii. Cum ar fi "zwitterion", despre care Ellen ne spune ce este şi cum putem aduce vorba de el: "... an ion carrying both positive and negative charge, thus forming an electrically neutral molecule. Example: "Oh look, there's a zwitterion").

(Nu ştiu dacă în felul ăsta vom părea mai inteligenţi, dar cu siguranţă nu va cuteza nimeni să ne contrazică :D).

Subtil, aduce în discuţie şi controversata problemă a mariajului cuplurilor de acelaşi sex. Se ştie, Ellen a recunoscut acum câţiva ani că e lesbiană şi, de altfel, este căsătorită cu Portia de Rossi. Mai exact, se referă la oamenii care-i discriminează, îi condamnă pentru că sunt altfel decât ei şi-i consideră ciudaţi. Sau, sugerează autoarea, le-o fi teamă: poate că-n mintea lor, dacă astăzi se permite căsătoria cuplurilor de acelaşi sex, cine ştie, posibil ca mâine să se legalizeze şi mariajul cu un animal.
 
"Oamenii aceştia mă sperie", mărturiseşte Ellen, încercând apoi să-şi imagineze cum ar arăta un cuplu în care unul dintre parteneri este... o capră. "Sunday morning you'll be trying to read the paper; the goat is trying to eat it. "Don't eat that section. I haven't read that yet. Don't you eat... Don't you eat.... Come here! I love you, you goat".

Nu prea ştiu cum să închei postarea asta, aşa că zic şi eu ca Ellen: good night :)) Şi dacă aveţi chef de-o lectură uşurică şi spumoasă, citiţi cartea, că n-o să vă pară rău :)