Omul ŞI Artistul vs. Omul SAU Artistul

Postarea de astăzi are în vedere un subiect la care mă gândesc de ceva vreme, dar pe care, nu ştiu nici eu de ce, l-am tot amânat până acum. Este vorba despre "separarea", dacă se poate spune aşa, a artistului de om. Îi putem evalua, respectiv judeca independent, pe fiecare în parte? Sau sunt un tot unitar, iar dacă omul ne dezamăgeşte, nici artistul nu ne mai ajunge la suflet?

Ca exerciţiu de imaginaţie, mi se pare foarte dificil. Încă n-am avut parte de asemenea experienţă, sau n-a fost ceva atât de dramatic încât să nu pot depăşi; am citit de exemplu că Zubin a avut cândva o aventură extraconjugală şi are un copil în urma acelei escapade, însă asta nu m-a clintit cu niciun milimetru în respectul, admiraţia şi chiar afecţiunea mea faţă de el.

Poate sunt subiectivă până la capătul lumii şi înapoi, nu ştiu. Sau poate cu adevărat o aventură nu mi se pare un păcat capital şi de aceea am fost atât de îngăduitoare. Pe de altă parte, nu ştiu cum m-aş simţi - sau ce-aş simţi - dacă aş citi despre el că este arogant, se poartă urât cu membrii orchestrei, e nedrept, e răutăcios şamd (cum am citit despre alţi mari artişti, nu dau nume fiindcă nu asta e ideea). Probabil aş fi extrem de dezamăgită, ar fi una dintre situaţiile când n-aş putea separa omul de artist şi s-ar dărâma ceva în mine.

Să luăm un exemplu mai concret, cel al lui Gabriel Garcia Marquez. Unul dintre cei mai mari scriitori pe care-i va fi avut vreodată lumea aceasta, lui Marquez i se impută relaţia dubios de apropiată pe care-a avut-o cu dictatorul Fidel Castro şi, in extenso, faptul de-a fi fost informator al poliţiei politice cubaneze. Amănunte puteţi citi în acest articol. Similar, despre Milan Kundera s-a aflat la un moment dat că a colaborat cu Securitatea cehă. 

Acum, întrebarea este... dacă vă plac scrierilor acestor autori, în ce măsură aţi fi influenţaţi de faptele lor? Puteţi aborda omul separat de opera sa? Faptul de-a le avea la suflet scrierile ar fi umbrit de micimea caracterului şi chiar a sufletului lor? V-aţi simţi dezamăgiţi? Le-aţi citi cu aceeaşi plăcere operele?

În ceea ce mă priveşte, cum spuneam... depinde despre ce fel de faptă vorbim. În general, de la un artist mă aştept să fie cu o clasă peste restul lumii (vorbind strict de portretul moral). Şi asta poate mă face, în mod paradoxal, mai pretenţioasă şi mai puţin înţelegătoare faţă de eventualele sale "căderi". Spun "paradoxal", pentru că unui artist i s-ar putea la o adică ierta mai multe, în numele a ceea ce dăruieşte omenirii.

Dar eu... n-aş putea. N-ar mai fi la fel.

O duminică tihnită

Am fost foarte obosită după săptămâna tocmai încheiată, aşa că weekend-ul ăsta n-am prea făcut altceva decât să mă odihnesc. Am dormit, am citit şi recitit. "Tabloul" în sine, dacă-i pot spune aşa, a fost destul de clişeistic: am stat în pat, sprijinită de două perne mari (mă doare cam des spatele în ultima vreme şi nu prea ştiu pe ce să dau vina; până una-alta, pernele ajută), cu o cană de cafea sau un pahar de Pepsi şi am recitit nuvele de Agatha Christie. 

Cu această ocazie, am descoperit cărei specii aparţin:

Cu toate că personajul meu preferat este Poirot, "micuţul detectiv belgian cu capul în formă de ou", azi am recitit numai poveşti cu Miss Marple. Poate de unde pe cele cu Poirot le-aş putea spune pe de rost, deci nu mai aveau foarte mult farmec. 

Şi vremea a ţinut cu mine; înnorat, ploaie, vânt. O vreme tipică pentru a sta în pat, chiar dacă nu cu un platou de prăjiturele şi ceai englezesc servit din ceşti de porţelan Rosenthal, ci cu o cafea aromată, băută (nu servită :D) dintr-o cană de pe care mă priveşte un flegmatic Dr. House :))

Uneori am mare nevoie de zile ca asta de azi. Tare bine mi-a prins.... dar s-a înserat deja, de-acum e timpul pentru duş, spălat pe cap, uscat cosiţele cu ondulatorul, ales hainele pentru mine, călcat, uf, vreau să câştig la Loto.

Duminica voastră cum a fost?

Opinia mea despre muzica mainstream (Blog Challenge 6)

Cea de-a şasea cerinţă din leapşa-foileton (sau maraton) mă cam pune în dificultate. Cică să-mi exprim părerea despre muzica mainstream (promovată intens, comercială, difuzată des la radio). Problema e că-n privinţa asta nu mai am de mult timp o părere. Pentru bunul motiv că nu mai ascult radio. Ultima dată când am ascultat ştirile eram în maşină, în dimineaţa decernării premiilor Oscar (zic "dimineaţa" raportându-mă la fusul orar european), că plecasem de-acasă înainte să se acorde trofeul pentru cel mai bun actor în rol principal şi voiam să văd dacă anul ăsta e anul lui DiCaprio. Dar asta a fost o situaţie excepţională, în rest nu simt nevoia de radio, deci habar n-am ce e "trendy".

Preferinţele mele muzicale sunt cât se poate de demodate, unii ar zice plictisitoare chiar. Este adevărat, îmi place foarte mult să ascult muzică la volan, în special dimineaţa. Atunci e momentul meu preferat din zi: sunt fresh, şoseaua e aproape goală, mă încarc de energie ascultând ce-mi place. Şi ceea ce-mi place nu e mainstream - în cel mai bun caz, nu mai e demult. Ce ascult, aşadar?

Ei bine, deseori ascult muzică clasică: Mozart, Beethoven, Bach (în special concertele de vioară şi Concertele Brandenburgice; nu prea mă împac cu muzica de orgă, deşi e divină, dar cred că nu sunt genul de ascultător căruia să i se dezvăluie), Dvořák, Béla Bartók, Vivaldi, câteodată arii de operă. De asemenea, ascult şi compoziţii de dată mai recentă cum ar fi "The Planets" de Gustav Holst (o suită orchestrală compusă în intervalul 1914-1916 şi alcătuită din şapte părţi, fiecare dedicată unei planete, cu excepţia lui Pluto, care nu fusese descoperită încă, şi a Pământului), lucrări de John Williams (coloana sonoră "Star Wars" îmi place foarte mult) şi altele. Mai nou, parcă-parcă încep să-i dau de gust lui Bruckner... am ascultat într-o zi simfonia a VIII-a, pe care acum câţiva ani n-aş fi "digerat-o" şi nu mi-a displăcut. O fi vreun semn de evoluţie a gusturilor? Rămâne de văzut.

N-am mereu dispoziţie pentru muzică clasică, dar când am, o savurez. (Şi nu ascult doar lucrări dirijate de Zubin, cum aţi fi tentaţi, poate, să credeţi; este adevărat că el predomină, dar îmi plac teribil simfoniile lui Beethoven dirijate de Herbert von Karajan, de pildă). 

Când nu e muzică clasică, poate fi Jean Michel Jarre. Ennio Morricone. Angelo Badalamenti (compozitorul soundtrack-ului "Twin Peaks"). Queen. Beatles. Abba. Roxette. Phil Collins. Michael Bolton. Demis Roussos. Celine Dion. Garou. Al Bano & Romina Power. Ricchi e Poveri. Şi mulţi alţii, dar cred că nu se mai poate spune despre niciunul că ar mai fi musai de actualitate. Mainstream, cu atât mai puţin. 

De fapt, în afară de Katy Perry şi Lady Gaga, a căror piese le mai ascult uneori, se poate spune că-s pe dinafară cu totul. (Nici de ele nu ştiu dacă mai sunt mainstream sau nu, dar au fost precis). Nici nu-s foarte disponibilă pentru experimente, trebuie să recunosc. Dar sunt deschisă la recomandări, aşa încât, dacă vă plac anumite piese ori artişti, please shoot! Promit să le ascult şi, dacă-mi vor plăcea, să le re-re-reascult.

Perspicacitate

O scrisoare neaşteptată de la banca unde ai contul este întâmpinată cu o ridicare din sprâncene şi-un oftat de exasperare: "ce mai vor şi ăştia?". Rupi febril plicul, despătureşti hârtia şi citeşti pe repede înainte, gogâlţ-gogâlţ. 

"Stimate domnule Icsulescu,

am constatat că doamna Icsculescu foloseşte contul dumneavoastră cu numărul xxxxxxxx pentru tranzacţii proprii, cu toate că este doar împuternicit, nu titular de cont. Acest lucru nu este permis. De aceea, începând cu data de 30.07, nu va mai putea face plăţi din acest cont".

Bla-bla, urmează câteva detalii legate de neregularitatea doamnei Icsulescu, încheiate cu recomandarea de-a converti contul într-unul comun, în care atât domnul cât şi doamna să fie titulari. La sfârşit, evident, se mulţumeşte pentru înţelegere (de parcă, în situaţia dată, ai avea de ales dacă să fii sau nu înţelegător).

Toate bune şi, mă rog, mai mult sau mai puţin frumoase, dar doamna Icsuleasca foloseşte acest cont în calitate de împuternicită de aproape şapte ani. Tot de-atunci are card, a autorizat plăţi din acest cont, a făcut chiar şi achiziţii online, de mai bine de trei ani primeşte salariul în contul cu pricina, deci ani de zile de tranzacţii şi "circuit" al diverselor sume, iar dintr-odată, ce să vezi, vigilenţii au "constatat". Vai de mine, câtă eficienţă, să nu le fie de deochi, ptiu, ptiu.

Ne-am dus azi la bancă să vedem cum rezolvăm dandanaua. Cucoana de la ghişeu, foarte amabilă până i-am explicat despre ce-i vorba şi i-am arătat scrisoarea, moment în care s-a strepezit. 

- Împuternicirea nu echivalează cu a fi titular de cont, plescăie ea autoritar. De aceea împuternicita nu are dreptul de a face tranzacţii pe numele ei din contul acesta.

Omul explică: aşa i s-a recomandat de către funcţionarii băncii în toamna anului 2007, când am venit eu aici şi ideea a fost să pot dispune de acest cont cu aceleaşi drepturi şi în aceleaşi condiţii ca şi el.

- Împuternicirea nu este acelaşi lucru cu a fi titular, repetă individa, apăsat. Trebuie să convertiţi contul pentru a fi cont comun.

Păi da, ştiam toate astea din scrisoare, deci deocamdată nu se poate spune că am fi cu mult mai deştepţi. Cucoana ne expediază într-un birou unde ne întâmpină un pitpalac birocrat şi amabil. Explicăm tărăşenia da capo. 

- Desigur. Împuternicirea nu este acelaşi lucru cu a fi titular, grăieşte el înţelept.

Îl suspectez că a copiat după cucoană. Or fi stat în aceeaşi bancă.

În fine, aflăm că procedura de convertire e simplă şi durează cam o săptămână până când contul va fi convertit. Avem acte de identitate la noi? Avem, deci putem face pe loc treaba. Pitpalacul scoate nişte formulare şi se aşterne pe scris. E stângaci, deci scrie încet, apăsat, oarecum nesigur. Greşeşte, taie, scrie din nou, apasă o tastă, sistemul îl deloghează, stai să se logheze din nou. 

- Numărul de telefon este xxxxxxxxxxxx? îl întreabă pe om.

Nu, o cifră era greşită. Pitpalacul e siderat. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Trebuie să corectăm în sistem, zice. Mai scoate un formular, cârcăleşte conştiincios şi-l dă omului să semneze. Formularul are un titlu complex şi profund, gen "autorizare de prelucrare a datelor cu caracter confidenţial". My oh my. Termină cu asta, se întoarce la formularele iniţiale, scrie înceeeet, ca un şcolar silitor. În micul birou nu se aude decât zumzetul aerului condiţionat. 

- De cât timp aveţi cont la noi? sparge el tăcerea. Şi de ce nu e cont comun?

Se miră foarte tare când aude că aşa am fost sfătuiţi la vremea respectivă (mă rog, respectând adevărul istoric, omul a fost sfătuit, nu eu - la vremea aia nu ştiam germană decât cel mult cât să dau bună ziua).

- O eroare umană, conchide el, împăciuitor.

A terminat de scris. Era şi timpul, cred că se făcuseră vreo 20 de minute de când se îndeletnicea cu asta. Mă întreabă dacă am card. Păi am, am avut din capul locului. De ce, o să primim carduri noi din cauza convertirii ăsteia?

- Păi dumneavoastră nu, îi spune omului. Dumneavoastră însă (către mine), va trebui să vă informaţi angajatorul.

Ha? De ce, nu rămâne acelaşi cont şi acelaşi IBAN? Ba da, zice, nu se schimbă nimic. Păi şi-atunci? 

- Ah, aveţi şi dumneavoastră card?

D'ohhh. Nu trecuse un minut de când îi spusesem.

- Şi primiţi salariul pe acest card? În acest cont? 

Mă doare capul.

-Ah, păi atunci nu trebuie să mai faceţi nimic. 

N-aş paria deloc pe asta. Aştept cu negrăit interes să văd dacă săptămâna viitoare mai pot face ceva în cont. Indiferent ce :)))

34

A rămas mai puţin de-o oră şi s-a dus ziua mea, dar încă mai am timp să vă invit la un pahar de şampanie. Cu Leonardo :)

Vă mulţumesc din tot sufletul pentru urările voastre, din comentariile precedentelor articole. Înseamnă foarte, foarte mult pentru mine.

N-am lucrat azi. Şi, contrar mormăielilor mele pesimiste de acum câteva zile, am avut parte de o zi plină, de care m-am bucurat. 

Am răspuns la telefoane, mail-uri şi mesaje. Am primit cadouri, şi mai am de primit. Un DVD cu Zubin dirijând orchestra Maggio Musicale Fiorentino într-un concert organizat în memoria lui Giuseppe Verdi, prin care se comemorează 100 de ani de la moartea lui. Un parfum "Wish" de la Chopard. Pe drum este încă un DVD cu un documentar ;) şi alte câteva lucruri.

Seara am ieşit la o prăjitură, că numai asta mă interesa. Terasele - arhipline, dat fiind că în seara asta a jucat Germania cu Ghana şi lumea se strânsese să vadă meciul pe televizoarele instalate la aproape fiecare terasă. Mă rog, vorba lui Caragiale, n-au prea avut ce procopseală să vază.... 2-2 cu Ghana şi ai pretenţii la titlu? Haida-de :))

Aşa. Mă uit în meniu, prăjitură cu ciocolată şi cireşe şi-un moţ de frişcă, am zis. Poftiţi, doamnelor calorii, nu vă înghesuiţi... este loc pentru toată lumea :D De băut? Ciocolată albă cu vanilie, citesc. V-am mai zis că sunt fan absolut al ciocolatei albe? Asta să fie. 

Lume, şi-mi aduce chelnerul o cană cu ceea ce părea să fie lapte cald, şi un baton de ceva alături pe farfuriuţă. Tot pe farfuriuţă se aflau o linguriţă şi o sculă dubioasă, semănând cu un fel de tel rotund.

- Cu asta ce se presupune c-ar trebui să fac? mormăi, răsucind obiectul în mână şi uitându-mă bănuitoare la micul baton, pe care-l miros: părea un fel de glucoză.

Bărbatul preia problema inginereşte. 

- Ce ai în cană?

Amuşin, ca un ogar conştiincios.

- Da' gustă, femeie, că nu muşcă.

Hmm.

- Lapte, zic triumfătoare, dar şi oarecum confuză: unde e ciocolata mea albă?  

- Pune batonul ăla în lapte şi mestecă. Da, cu chestia aia rotundă.

După efectuarea acestei complicate proceduri, am obţinut o băutură fierbinte cu gust de ciocolată albă. Cu vanilie, sau ceva pe-acolo. N-a fost rea, dar mă întreb de ce n-or executa ei la bucătărie operaţiunea baton-topit-în-cană. Ar fi cu siguranţă mai de efect decât atunci când o faci tu însuţi. 

În încheierea zilei de azi, îl las pe Zubin să-mi spună încă o dată "La mulţi ani" :)

(E vorba de nişte variaţiuni pe tema piesei "Happy Birthday", aparţinând lui Peter Heidrich şi foarte reuşite, dacă mă-ntrebaţi pe mine).