17 ani degeaba

Astăzi se împlinesc 17 ani de la moartea Prinţesei Diana. Este vârsta pe care o aveam când a avut loc tragedia şi-mi voi aminti întotdeauna şocul acelei zile şi sentimentul de "nu poate fi adevărat, nu ea, nu Lady Diana". Nu aveam acces la prea multe informaţii despre ea, dar citisem două cărţi despre viaţa ei. Suficient pentru a o îndrăgi. Şi, cu toate că nu puteam realiza proporţiile tragediei petrecute în pasajul Pont d'Alma, îmi dădeam seama că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. 

       Îmi place foarte mult poza asta, privirea ei era atât de expresivă...

Acum doi ani am scris un articol pe blog, unde puneam nişte întrebări la care m-am gândit de-a lungul timpului, citind numeroase articole şi cărţi despre accidentul de pe 31 august 1997 (ce chestie, iniţial scrisesem "atentatul"). Întrebări al căror răspuns nu l-am găsit şi care probabil nu va fi găsit niciodată, în tot cazul nu la modul oficial.

Dar speculaţiile nu contenesc să apară, una mai gogonată ca alta. Printre cele mai ridicole mi se pare cea care acuză SAS (Special Air Service, un regiment special al armatei britanice) de implicare în moartea Dianei. S-a ajuns până acolo încât a apărut şi o scrisoare, chipurile aparţinând unui lunetist din acest serviciu, care povesteşte amănunţit despre un coleg de-al său, un anume "Soldat N", implicat în asasinarea Dianei. Repet: scrisoare. Redactată de mână. Cât de prost să fii să crezi, fie şi pentru o secundă, una ca asta? Cam câte cepe degerate ar mai valora viaţa celui care ar pune aşa-ceva pe hârtie? Cine şi-ar asuma asemenea risc?

După capul meu, astfel de ipoteze ridicole sunt menite să abată atenţia de la adevăratele întrebări care, probabil, vor rămâne pentru totdeauna fără răspuns. Oricât de mulţi ani ar trece.

Pentru astăzi sunt programate ceremonii comemorative şi depuneri de flori atât la monumentul de pe domeniul Althorp, cât şi la palatul Kensington, reşedinţa Dianei după separarea de Charles. 

Monumentul de la Althorp

Că veni vorba, monumentul de pe domeniul Althorp este doar unul simbolic, Diana fiind înmormântată pe o insulă aparţinând grădinilor Althorp Park, departe de ochii publicului. Zilele acestea presa britanică a scris că apa din jur este plină de alge şi nici mormântul nu pare să mai fi fost îngrijit în ultima vreme. 

Personal, cred că este doar o scorneală a presei de scandal; Prinţul William n-ar îngădui niciodată o astfel de neglijenţă. De altfel, informaţia a fost dezminţită de administraţia domeniului. Mi se pare foarte trist că nici după atâţia ani nu este lăsată să se odihnească în linişte, linişte la care a râvnit în toată scurta ei viaţă.

Despre cărţi tulburătoare

(Disclaimer: ştiu că temele abordate pe blog sunt destul de aride de la o vreme încoace. Realitatea este însă că-n ultima perioadă n-am prea avut parte de aventuri care să merite a fi povestite. Pe de-o parte, e bună şi acalmia asta. Pe de altă parte, sunt cam în pană de idei, altele decât cele peste care dau pe coclaurii virtuali. Nici în concediu n-am fost încă, deci vă rog să fiţi îngăduitori).

Zilele acestea circulă pe Facebook o leapşă despre cărţi şi bineînţeles că am făcut ochii cât cepele. De fapt nu este propriu-zis o leapşă, ci o invitaţie de-a vorbi despre cărţile care ne-au tulburat de-a lungul timpului. Sau, ca să folosim un termen mai blând, care au lăsat o puternică impresie asupra noastră. 

Am dat filmul înapoi şi mi-am amintit de "Aventurile lui Cepelică" de Gianni Rodari. 

Una dintre cele mai reuşite cărţi pentru copii, care - abordată din cheia unei parabole - poate fi citită şi la maturitate. Îmi aduc aminte de vicontele Cireşel terorizat de mătuşile sale (contesele de Cireşiamare) şi de Don Pătrunjel, de moş Dovleac, cel care ofta mereu şi economisea în permanenţă pentru a-şi cumpăra cărămizile necesare pentru construcţia unei case, de meşterul Strugure... 

Nu pot spune că m-a tulburat, dar după cum se vede, a rămas neuitată.

Ceva mai târziu, cred că eram prin clasa a V-a, am citit "Singur pe lume", de Hector Malot. 

O carte pe care orice copil ar trebui s-o citească, e o comoară în sine. Se învaţă atât de multe despre dragostea necondiţionată, devotament, iubirea faţă de animale, nobleţe sufletească, prietenie adevărată... dar şi despre mizeria umană, ticăloşia, avariţia şi lipsa de omenie. 

Am bocit la moartea domnului Sufleţel, a lui Zerbino şi a lui Dolce şi m-am bucurat din tot sufletul că Rémi şi Capi au rămas împreună, alături de familia lui regăsită.

 

În adolescenţă am descoperit "Cei trei muşchetari". A fost dragoste la prima lectură şi până-n ziua de azi Athos, Porthos, Aramis şi d'Artagnan rămân eroii mei  preferaţi. 

Sentimentul acela de "toţi pentru unul şi unul pentru toţi" m-a înflăcărat. Am devorat cartea cu voluptate, şi imediat după aceea şi celelalte două romane din ciclul muşchetarilor - "După douăzeci de ani" şi "Vicontele de Bragelonne". Îmi aduc aminte şi-acum cât am bocit când a murit doamna Bonacieux în braţele lui d'Artagnan. Suflet sensibil, ce vreţi :))

Cel dintâi roman despre care pot spune că m-a tulburat cu adevărat a fost "Anna Karenina". 

Era primul roman rusesc pe care-l citeam şi am fost fascinată de absolut tot. De scrierea lui Tolstoi, de construcţia personajelor, de povestea Annei şi destinul ei tragic, de naşterea traumatizantă prin care a trecut Kitty, până şi numele tuturor mi se păreau extrem de interesante. 

A fost prima dată când am reflectat ce impact devastator poate avea opinia societăţii, dacă asta vine pe un fond nevralgic şi măcinat de tensiuni interioare. L-am recitit după câţiva ani şi a doua lectură a lăsat impresii încă şi mai puternice.

Una dintre cărţile care şi-au lăsat cu adevărat o amprentă în sufletul meu a fost "Quo Vadis". Despre mine pot spune că am fost întotdeauna credincioasă, fără a mă putea numi însă practicantă. Cred, îmi înalţ ochii spre cer şi-mi împreunez mâinile când am ceva pe suflet, dar la biserică ajung tot mai rar. Cred, dar mai mult în interiorul meu şi pentru mine. În aceste condiţii, e lesne de imaginat impactul "Quo Vadis". După ce-am terminat cartea, am simţit nevoia de-a îngenunchea şi am rostit în şoaptă "Cred! Cred!", exact cum făcuse Marcus Vinicius în braţele lui Petronius în timp ce Ligia, femeia pe care o iubea, urma să fie sfâşiată în arenă. Încă mi se face pielea de găină, amintindu-mi extraordinarul deznodământ.

Există şi o carte pe care, în ciuda mai multor încercări, nu am reuşit să o duc la capăt şi nu cred că acest lucru se va întâmpla vreodată. E vorba de romanul "Crimă şi pedeapsă". Am început să-l citesc de mai multe ori şi niciodată nu am reuşit să trec de scena în care calul este omorât în bătaie. Nu că m-a tulburat, m-a terminat, am plâns în hohote şi-am zvârlit cartea cât colo. Am încercat mai târziu din nou, lipind cumva paginile cu pricina, dar tot s-au desfăcut, tot am citit câteva paragrafe, tot am plâns. Asta e, nu pot şi pace. În acelaşi timp, recunosc geniul lui Dostoievski, dacă a fost în stare de asemenea scriere. Am citit alte cărţi ale lui, mi-au plăcut, dar asta... nu-i pentru mine.

Am început să citesc "Muntele Vrăjit" de trei ori şi de-abia la a treia încercare am reuşit s-o termin. Poate deloc întâmplător, asta s-a întâmplat după ce-am ajuns eu însămi în locul unde se desfăşoară acţiunea (staţiunea elveţiană Davos). Povestea lui Hans Castorp, venit să-şi viziteze vărul internat la sanatoriul TBC şi care, în loc de trei săptămâni cât îşi propusese să stea, rămâne acolo timp de şapte ani, este magistral redată. Cititorul se pomeneşte şi el suspendat în timp, în acel loc unde timpul părea să aibă altă unitate de măsură: intervalul scurs între examinările periodice, în cadrul cărora pacienţii aflau verdictul (care, de obicei, se traducea în luni de zile de continuare a tratamentului). Este un roman greu, stufos şi elaborat, dar personajele sunt atât de vii, încât te prind... ca într-o vrajă :)

Voi despre ce cărţi vă amintiţi că v-au răscolit sufletul?

Schimbări post emigrare (II)

Continuăm astăzi cu partea a doua (şi ultima) a articolului "17 lucruri care se schimbă pentru totdeauna atunci când locuieşti în străinătate", care prezintă părerea mea faţă de punctul de vedere exprimat în textul de aici. 

Punct de vedere pe care, după cum rezultă din primul articol pe care l-am scris pe temă, nu-l împărtăşesc decât parţial.  Să vedem cum stau lucrurile mai departe.

10) Devii turist în propriul tău oraş.

Cunoaşteţi materialul acela care circulă pe Facebook cu "273 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte de-a pleca din România"?  Eu n-am bifat nici a zecea parte din ele, recunosc. Pe de altă parte, nici Bayreuth nu pot spune că-l ştiu complet, deşi este un oraş destul de mic. Prin urmare, continuu să-l descopăr, de multe ori întâmplător. Aşa că, da, se poate spune despre mine că sunt turistă în oraşul în care locuiesc de aproape 7 ani. 

11) Înveţi să ai răbdare şi să ceri ajutor.

Prima parte nu mi se aplică. Anii în care a trebuit să aştept (stai să învăţ limba, stai să-mi iau permis de muncă, stai că e criză) n-au făcut decât să-mi tocească răbdarea oricum şubredă. Eu vreau ca tot ceea ce-mi doresc să se întâmple cât mai repede, azi... imediat.... acum :)) Cât despre cerutul ajutorului, jein, cum zic nemţii (de la "ja" şi "nein", adică şi da, şi nu). Cer ajutorul, dar nu oricui şi numai atunci când cu adevărat simt că singură n-o scot la capăt.

12) Timpul se măsoară în momente mici şi plăcute.

Parţial, da. O cană de ceai de lavandă, un DVD cu Zubin sau un episod din seria "Poirot", cafeaua băută la ora 11 în pat în tovărăşia unei cărţi bune, o "sesiune de chat" pe Skype cu prietenele şi exemplele ar putea continua. Numai că n-aş lega asta neapărat de emigrare; poate cel mult de o anumită relaxare pe care am dobândit-o.

13) Nostalgia te loveşte când te aştepţi mai puţin.

Da. Însă n-are nicio legătură cu faptul că am plecat din România. Ştiu că unora dintre cei plecaţi le este dor de mâncărurile româneşti; mi-a fost şi mie, dar am depăşit momentul. Pot bucătări aici şi mici (găsesc la magazinul rusesc pastă de mici proaspătă şi foarte bună), şi sarmale (tot la ruşi găsesc, mai ales în preajma Crăciunului şi Paştelui, varză de sarmale) şi borş. M-aş putea gândi şi la zacuscă, dar cică e o dovadă de inteligenţă să ne recunoaştem limitele :))

14) Nu contează atât de mult unde, ci mai ales când şi cum.

De acord. Asta e un fel de "omul potrivit, în momentul potrivit". O conjunctură favorabilă poate rezolva probleme care păreau insurmontabile. Ni s-a întâmplat şi nouă. Dar nici pe asta n-aş pune-o exclusiv pe seama emigrării.

15) Te schimbi în totalitate.

Într-adevăr. Nu cred că-mi mai aduc aminte cum eram înainte de-a pleca (în afară de "foarte naivă", ceea ce cu siguranţă eram). Aş spune că imatură în multe privinţe, deşi aveam 27 de ani. Dar pâinea străinătăţii, aşa amară cum poate fi ea uneori, schimbă de multe ori din temelii o persoană. 

16) Toată casa ta încape într-o valiză.

Să fim serioşi, nu chiar :))  Asta nu era valabil nici când m-am mutat aici, cu atât mai puţin acum. Nu spun că valiza aia ar trebui să fie de dimensiunile unui container cargo (deşi, hmm... :D), dar cu siguranţă nu se poate vorbi de-o valiză obişnuită în cazul meu. (Acum mă gândesc la posibilitatea ca articolul să fi fost scris de un bărbat, deşi e semnat de o anume Angie. Însă nu-mi imaginez ce femeie ar spune că toată casa ei încape într-o valiză. Dacă există, merită o decoraţie).

17) Dacă ai plecat, vei fi mereu dornic să descoperi locuri noi.

Adevărul este că de unde stau acum, de pildă, e mult mai uşor de ajuns în diferite puncte din Europa (nemaivorbind de Germania) decât din România. Şi da, mă caracterizează ceea ce s-ar putea numi dorul de ducă. Îmi place enorm să călătoresc, să văd, să iau cu mine imagini, locuri, peisaje şi poveşti. 

În final, concluzia (mea) este cea exprimată în imaginea de mai sus. Pentru fiecare, acasă este acolo unde îi este inima. Şi, chiar dacă sună dulceag, ţin s-o spun şi formulat altfel: pentru mine, acasă este acolo unde se află soţul meu. 

Schimbări post emigrare (I)

Citeam zilele trecute nişte articole pe un blog străin şi, din link în link (ştiţi cum se întâmplă), am ajuns la un text despre experienţa emigrării. De fapt, titlul este "17 lucruri care se schimbă pentru totdeauna atunci când locuieşti în străinătate". Aoleu, zic. Aşa de multe sunt? Drept că nu m-am gândit niciodată să fac o listă, şi nici atât de aeriană nu sunt încât să nu realizez că viaţa "de după" nu prea mai seamănă cu viaţa "dinainte", dar... 17?

Aşa că m-am apucat să le iau pe rând, gospodăreşte. Astăzi, prima parte.

1) Adrenalina devine o constantă în viaţa ta.

Mmm, da şi nu. Ok, în primele luni, hai să spunem chiar în primul an, trăiam într-adevăr destul de intens. Totul era nou, învăţam şi acumulam în continuu, căscam ochii pretutindeni, până şi cel mai banal afiş cu "de vânzare / de închiriat" era un subiect de interes. Cu timpul însă, rutina se instalează peste tot şi nici în cazul ăsta nu se fac excepţii. Traiul de zi cu zi nu înseamnă o permanentă stare de agitaţie şi adrenalină, afară de cazul în care eşti pe front.

2) În locul de unde-ai plecat, viaţa merge înainte.

Este adevărat că, în primii ani, mergeam mai des în România şi stăteam mai mult. Aveam şi timp, deh, ocupată pe vremea aceea numai să învăţ limba şi să fac diverse cursuri de integrare. Afară de asta, nu mă "asimilasem" încă. Mă simţeam mai mult de acolo decât de aici. Nu pot spune însă că m-aş fi aşteptat ca lumea să stea pe loc doar fiindcă am plecat eu. Acum lucrurile s-au schimbat pentru mine - în România nu mai este acasă.

3) Îţi înghiţi vorbele, deşi ai avea multe de spus. 

Da, asta cred că mi se aplică şi mie, dar nu cu toată lumea. Când merg în ţară, mă abţin frecvent să povestesc despre cum e "aici". Nu scap de senzaţia că mă laud, sau că vorbesc prea mult neîntrebată. Singurii oameni cărora le povestesc toate cele sunt aceia care mă întreabă. Şi mă întreabă pentru că vor să ştie şi pentru că-i interesează ce fac şi cum îmi merge. Îi iubesc pe oamenii ăia :)

4) Curajul n-a jucat un rol decisiv în decizia de-a emigra.

Aici mă regăsesc 100%. Poate-n alte cazuri a fost vorba de curaj, dar cu siguranţă nu la mine. În ceea ce mă priveşte, pur şi simplu a fost vorba de-a trăi împreună cu omul meu, acolo unde ne putem construi o viaţă mai bună. Nu cred c-am fost curajoasă, ci doar mi-am dorit să fiu cu el şi decizia de-a emigra a fost una firească. Aş fi procedat la fel şi dac-ar fi trebuit să plecăm în Papua Noua Guinee.

5) Simţi  că nimic nu e imposibil.

Adică, din moment ce-ai reuşit să-ţi faci un rost la mii de kilometri distanţă de casă, s-ar putea spune că nimic nu-ţi mai stă în cale. Ei bine, nu sunt atât de idealistă. Sau de inconştientă. Le iau, pur şi simplu, cum vin. Şi-n niciun caz nu cred că totul e posibil. (Ultima frază mi-a adus aminte de-un cântecel din cartea "Aventurile lui Habarnam şi-ale prietenilor săi" - "totu-i posibil de-acum înainte/ Ce bucurie, avem multă minte!". Da' aia era poveste :D).

6) Amesteci cuvintele. 

Nu cred c-o fac, în orice caz nu intenţionat, dar categoric unele chestii mi-ar fi mai uşor să le povestesc în germană - cele care ţin de serviciu, de pildă, pentru că mi-am dezvoltat un vocabular dintr-o nişă pe care n-am cunoscut-o în ţară, ergo habar n-am cum se spune în româneşte la o mulţime de chestii. De asemenea mi se mai întâmplă uneori ca, inconştient, să încep să traduc din germană; cum ar fi, să spun cuiva din România că X şi Y "nu mai vorbesc împreună". Asta e traducerea mot-a-mot a unei expresii care, în contextul respectiv, înseamnă că respectivii nu-şi mai vorbesc unul altuia. 

7) Înveţi să-ţi iei rămas-bun.

Hm, n-am avut niciodată sentimentul ăsta. But then again, n-am plecat peste ocean, cu perspectiva de-a nu mai reveni câţiva ani buni în România. Iar relaţiile de prietenie care s-au rupt după ce-am plecat s-ar fi rupt oricum, mai devreme sau mai târziu.

8) Ai două exemplare din orice.

Poftim? N-am, domnule. Pe căutate. Am un SIM de Cosmote, e adevărat, pe care-l folosesc numai când vin în ţară. Dar atât. N-am două conturi în bancă, n-am două tipuri de bani (lei, respectiv euro), n-am două carduri de la bibliotecă.

9) Normal? Ce e normal?

Sigur că multe lucruri se fac altfel aici şi câteodată pot fi extrem de diferite (unele dintre cele mai mari surprize le-am avut, şi pe alocuri le mai am şi acum, când ajung la vreun cabinet medical); dar asta nu înseamnă că nu e normal. E normalul locului, pur şi simplu, şi cred că "normal" ăsta poate varia şi de la un oraş la altul, nemaivorbind de la o ţară la alta. 

(va urma)

De la Mitsubishi Trium la iPhone 5s

Înainte să intru propriu-zis în subiectul acestui post, trebuie să vă spun despre mine că nu sunt ceea ce s-ar putea numi o persoană pasionată de gadget-uri. Nici pe departe. Pentru mine, sculele trebuie să fie cât mai funcţionale şi uşor de folosit, dar atât. Nu ţin musai să am cutare şi cutare, nici cel mai nou model-de-cutare, nici să-l accesorizez pe eventualul cutare cu cine ştie ce.  Aşa sunt eu, mai de la ţară :))

Prin urmare, e lesne de înţeles că nu am debordat de entuziasm când, prin 2001, m-a cadorisit taică-meu cu primul telefon mobil. Mă descurcam foarte bine şi fără acest obiect, pe care o vreme l-am considerat doar o povară: trebuia să am grijă de el, să plătesc abonamentul şi capac la asta, acum puteam fi găsită oricând şi oriunde. Aspect care nu mă entuziasma din cale-afară.

Era un Mitsubishi Trium care nici nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut; pur şi simplu mi-a fost indiferent ca telefon în sine. V-am zis că mă lăsau rece gadget-urile. L-am avut vreo doi ani şi jumătate şi regret s-o spun, n-am nicio amintire legată de el - alta decât faptul că simpla lui existenţă mă enerva, din motivele menţionate mai sus. 

Când am împlinit 23 de ani am primit, tot de la tata, un Alcatel One Touch Easy. De ăsta m-am bucurat întrucâtva, pe de o parte pentru că Trium-ul începuse să tuşească tot mai tare (nu mai rezista bateria nici măcar o zi, în condiţiile în care vorbeam destul de puţin), şi pe de altă parte pentru că, nah, începusem să am nevoie de celular şi măcar să am unul de care să mă pot servi fără să mă tem că se descarcă în mijlocul vreunei discuţii.

Culmea, exact la fel a păţit şi Alcatel-ul - vreun an şi jumătate mai târziu, nu mai puteam vorbi nici măcar o jumătate de oră fără să se închidă. Aşa, pur şi simplu, cu toate că bateria era încărcată. Nu făcea asta mereu, dar când se întâmpla era al naibii de frustrant. Asta cu atât mai mult cu cât mă angajasem la Mediafax ca reporter de teren şi când aveam de transmis ştiri în redacţie, poftim de transmite dacă ai cu ce... 

Era momentul pentru o schimbare, aşa că-n noiembrie 2004 am luat taurul de coarne şi mi-am cumpărat, în rate, un Nokia 3410. Culoarea oului de raţă :))

Ăsta a fost un telefon zdravăn şi serios, care nu mi-a creat niciun fel de probleme. Uşor de folosit, cu meniu prietenos şi ţinea bateria de mă plictiseam eu :))  La o adică, ar avea multe de povestit. Am vorbit zeci, dacă nu chiar sute de ore cu viitorul (pe-atunci) soţ, am pus la cale nenumărate interviuri şi materiale de presă, unele dintre ele de neuitat. 

Am renunţat la el când am primit de la încă-viitorul-soţ un Sony Ericsson 630i, de care-mi aduc aminte că am fost fascinată. Primul meu telefon cu display colorat. Ok, trebuie să admit că asta a fost destul de "wow" chiar şi pentru blazata de mine :))

 

L-am avut destul de mult timp şi pe-ăsta, să tot fi fost vreo 3 ani, cred. Era foarte comod şi deloc dătător de dureri de cap. Nu mai ţin minte de ce l-am schimbat, dar când am făcut-o am rămas la aceeaşi marcă, fiindcă mi se părea că are unul dintre cele mai "user-friendly" meniuri existente (mai cercetasem şi alte mărci). Următorul telefon a fost un Sony Ericsson k800i, varianta pe negru.

Meh. N-a fost mare scofală, de fapt nici nu-mi amintesc dacă, în afara unui display ceva mai mare, mai era vreo diferenţă pozitivă între el şi 630i-ul dinainte. Zic "pozitivă", pentru că o diferenţă negativă cu siguranţă era: bateria ţinea enervant de puţin. Mă agasa destul de tare aspectul, aşa că n-a făcut mulţi purici la mine. Mă gândeam de ceva timp să-l schimb, dar jupânul mi-a luat-o înainte şi, la împlinirea a 31 de ani, mi-a făcut cadou un Sony Ericsson xPeria arc S.

Telefonul ăsta, deşi cel mai performant dintre toate pe care le avusesem până atunci, nu mi s-a lipit deloc de suflet. N-aş şti să spun exact ce mi-a căşunat pe el, dar nu mi-a "spus" nimic şi pace. De făcut treaba cu el mi-am făcut-o, dar nu mai mult de atât. Nu m-am preocupat să-l personalizez, să-mi pun muzică pe el, să caut wallpaper-uri noi şamd. Nu m-a interesat, pur şi simplu. 

Am crezut că de vină o fi cunoscuta mea lipsă de entuziasm pentru gadget-uri în general şi telefoane în special, dar când omul şi-a cumpărat iPhone în 2012, ceva s-a întâmplat şi un declic a avut loc. Mi-a plăcut ca niciun alt telefon de până atunci. Mi se părea desăvârşit şi-mi tot plimbam degetele pe muchiile argintii şi perfect netede, fiind eu însămi uimită de cât de mult poate să mă încânte.

Am ştiut atunci că următorul telefon, când o fi să fie, va fi un iPhone. Nu-mi doream niciun alt model de telefon, nici dacă ar fi fost proiectat să pregătească doradă în crustă de sare (una dintre marile mele iubiri gastronomice). No, Sir. It's iPhone or nothing.

Prilejul s-a ivit recent, când omul şi-a prelungit abonamentul. Compania de telefonie i-a oferit posibilitatea de-a achiziţiona un iPhone 5s la jumătate din preţul normal. Incredibil, nu? Aşa am zis şi noi şi până a primit detaliile pe mail am crezut că e o neînţelegere din categoria "too good to be true". Dar n-a fost cazul, totul e aşa cum i-a spus agentul de la Hotline.

Drept pentru care, începând de alaltăieri, sunt posesoarea unui iPhone 5s gold. Gold, pentru că aşa am vrut eu. Şi adevărul e că nu-i auriu din ăla de-ţi strepezeşte ochii, ci aş spune că are mai degrabă nuanţa şampaniei. 

Comportamentul meu e destul de infantil, bănuiesc, dar adevărul e că la soare mă pot uita, dar la el ba :)) Îmi place foarte mult şi-mi incită curiozitatea. Spre deosebire de oricare altul dintre telefoanele de până acum, abia aştept să-l personalizez, să-mi pun muzică pe el, să-l fac să fie cu adevărat iPhone-ul meu. 

Voi mai ţineţi minte care-a fost primul vostru telefon?