Muzeul Swarovski: o simfonie de scântei şi reflexii

Despre muzeul Swarovski îmi povestiseră mai multe persoane şi devenisem deosebit de curioasă în privinţa lui. Mi s-a spus că nu seamănă cu nimic din ce-am văzut până acum, că fantezia şi imaginaţia au creat acolo o lume în sine, că e un loc parcă desprins din cărţile de poveşti şi că mă voi simţi ca într-o vrajă. Prin urmare, m-am dus având aşteptări foarte mari... care au fost depăşite de realitate :)

Intrarea în muzeu

Muzeul a fost fondat în 1995, celebrându-se astfel 100 de ani de la inaugurarea fabricii de tăiat cristale cu ajutorul unui dispozitiv inventat de Daniel Swarovski. Călătoria în poveste începe chiar de la intrare, iar uriaşul cu ochi de cristal care veghează intrarea incită curiozitatea copilului din fiecare.

În prima încăpere, de culoare albastru închis şi luminată difuz, se află cel mai mare cristal şlefuit din lume. Pe care n-am avut inspiraţia să-l fotografiez, fiindcă îmi fugiseră ochii la candelabru. Şi la un cal în mărime naturală, al cărui harnaşament era bătut în cristale. Şi la un perete imens, în care se aflau încastrate milioane de cristale de toate formele şi culorile. Nici nu intrasem bine, şi deja nu mai ştiam la ce să mă uit mai întâi.

Cel mai mare cristal şlefuit din lume - imagine preluată de aici

Cristalul are 300.000 de carate şi este tăiat în 100 de faţete, care simbolizează veacul scurs de la construirea fabricii. Am înţeles, cu adevărat, sensul expresiei "la soare te poţi uita, dar la el, ba" :)

Candelabrul

Calul cu harnaşamente sclipitoare

Peretele din cristale şi yours truly, deja mesmerizată

Peretele din imaginea de mai sus are o înălţime de 11 metri şi o lungime de 42. Conţine, probabil, sute de milioane de cristale, iar efectul vizual este extraordinar.

Următoarea încăpere, numită "Teatrul Mecanic", nu ne-a impresionat din cale-afară. Două manechine (bărbat şi femeie) erau suspendate de tavan, iar pe ritmul unei muzici electronice un manechin dansa, iar celălalt se dezintegra, adică bucăţi din corpul lui se desprindeau, lăsând să se vadă interiorul realizat din cristale. Cam creepy, dacă mă-ntrebaţi pe mine. În acest timp, pe nişte sfori "defilau" câteva umeraşe cu bluze, decorate şi ele cu cristale. Mno, cu siguranţă există oameni care apreciază stilul, dar e prea suprarealist pentru clasicii de noi.

Cu adevărat ne-a plăcut Domul de Cristal: o sală circulară construită integral din oglinzi, în total 595. Erau sute  de Greta acolo, sute de soţul Gretei şi sute de toţi ceilalţi turişti prezenţi. Indiferent în ce direcţie ai privi, lumina şi reflexiile creează impresia de infinit. E... magie.

Un alt teatru, mult mai interesant de data asta, este "Teatrul de Cristal". Soarele şi Luna au dansat, în sclipiri discrete.

Între noi fie vorba, n-am înţeles de ce Soarele e femeie şi Luna e bărbat :D

Uriaşul care păzeşte imperturbabil intrarea deţine, fapt deloc surprinzător, propria încăpere.

Nu lipsesc nici accesoriile sale: inelul, mănuşile, toiagul şi acordeonul (care se "extinde" şi se strânge în ritmul muzicii, acţionat ca de nişte mâini nevăzute, cristalele realizând astfel un adevărat dans de culoare şi sclipiri).

Un brad realizat în întregime din cristale trona în mijlocul sălii denumite Silent Night. Frumos, dar după părerea mea destul de banal. Şi puţin cam prea opulent, chiar dacă ne aflam într-un muzeu al cristalelor.

 

 Trecând dintr-o cameră în alta, am pozat şi câteva pietricele :))

 

Deosebit de interesantă ni s-a părut "Aleea de gheaţă": un coridor pe care, străbătându-l, aveam realmente senzaţia că podeaua se fisurează sub paşii noştri, ca şi cum ar fi fost de sticlă. Efectul era indus de prezenţa unor senzori infiltraţi sub podea, care activau liniile desenate ale crăpăturilor, proces acompaniat de clinchete şi pocnituri ca de sticlă sfărâmată. Îmi pare rău că n-am fotografiat, dar pe de altă parte nu cred că imaginea ar fi fost relevantă în acest caz. 

În "Galeria lui Poseidon" am găsit cea mai frumoasă meduză:

Oglindă, oglinjoară...

Culori, proiecţii, muzică iscusit aleasă, care se infiltra în suflet, fantezie, iluzii, reflexii. O scenografie foarte reuşită, care pune cu adevărat în valoare comorile păzite de uriaşul cu ochi de cristal. 

Ultima încăpere era, desigur, magazinul :) Oh my.... cât de multe comori. Unele mai frumoase ca altele, un dans fabulos de sclipiri, forme şi monturi. Dar scumpe, după părerea mea. O pereche de cercei minusculi, 70 de euro. Cerceii ceva mai acătării treceau de 100. Nu m-am îndurat să dau banii ăştia. Iar inel sau medalion n-aş fi luat, nu fără cercei adică, pentru că n-aş fi reuşit să le asortez. Un suvenir mi-am ales, totuşi; un breloc cu iniţiala G. Ni se potriveşte amândurora, dat fiind că şi numele soţului începe cu aceeaşi literă.

Dacă ajungeţi anul viitor la Wattens (la 15 kilometri de Innsbruck), eu cred că merită să vizitaţi muzeul. Zic anul viitor, pentru că muzeul a fost închis lunea aceasta, pe 6 octombrie, pentru renovare şi extindere şi va fi redeschis în mai 2015. Una dintre noutăţi va fi reprezentată de norii de cristal, în construcţia cărora vor fi folosite în total 600.000 de cristale :)

Back in business, pals!

Săptămâna care tocmai se încheie ne-a fost prielnică. A fost cu soare, cu arome, cu dorinţe împlinite, cu locuri şi peisaje extraordinare, cu oameni frumoşi şi cu multe momente de natură să ne umple sufletele. Până când mă adun şi mă organizez niţel, iată o avanpremieră:

Etc :)  Vor fi poveşti detaliate şi multe poze despre toate cele de mai sus şi nu numai :) Până una-alta, trebuie să facem faţă realităţii:

Mda, asta e. Mă duc să mă prepar pentru ziua de mâine, care nu doar că e luni, dar e şi prima zi de după concediu. Am însă încredere că:

Toate ca toate, dar "keep calm" e imposibil, drept să zic :))

Aşa cum spuneam, intermezzo it is

Bine v-am regăsit! :) După două săptămâni petrecute în România, am revenit aseară în Germania, iar acum ne pregătim s-o întindem iar. Ultima treime din acest concediu se anunţă promiţătoare şi nu pot decât să trag nădejde că-şi va ţine promisiunile, ca să zic aşa. Dacă va fi aşa cum sper, voi avea multe să vă povestesc.

Am plănuit o săptămână cu plimbări prin locuri frumoase, cu Mozart, cu un anume loc despre care cei care l-au vizitat spun că este un basm devenit realitate, cu Schubert, cu bere (evident fără nicio legătură cu personajul antemenţionat), dacă ne iese pasienţa poate şi cu un castel şi, printr-un concurs de împrejurări, cu o seară în compania dragului meu Zubin. 

Despre vizita în ţară nu am foarte multe de povestit. Fără a intra în amănunte pot spune că în mare parte a fost aşa cum mă aşteptam să fie. M-am bucurat să revăd oameni dragi şi să petrec timp în compania unui extraordinar de simpatic bebeluş - nepoţelul meu, în vârstă de un an şi patru luni. Dacă eraţi cumva în căutarea celei mai mândre mătuşi din lume, aţi găsit-o :)) Ah, şi-am mai făcut ceva: mi-am schimbat culoarea părului :D 

Acestea fiind spuse, mă duc să - aţi ghicit - mai calc vreo 2 bluze şi nişte nădragi :)) Ne recitim de lunea viitoare încolo. O rugăminte aş avea la voi: ţineţi-mi pumnii să nu plouă. Vremea e destul de capricioasă în regiunea în care vom ajunge. 

Pe curând! :)

3, 2, 1.... vacanţă!

Ok. Bagaje. Am terminat de călcat (în timp record, poate de unde simfonia a VII-a de Beethoven, dirijată de Zubin şi pe care-o urmăream cu juma' de privire pe youtube în timp ce dădeam cu fierul de la stânga la dreapta şi retur, o fi avut efect stimulativ). 

Mâine după-amiază plecăm la Nürnberg, de unde luăm avionul spre Frankfurt, la Frankfurt schimbăm, în jur de miezul nopţii aterizăm la Bucureşti. Primele două săptămâni din concediu le vom petrece în România, pentru cea de-a treia avem alte planuri. Dar despre asta vă povestesc mai la vale - înainte de-a pleca spre destinaţia respectivă sau, dacă nu apuc, după ce revenim.

As we speak, mai am de:

- înghesuit în valize hainele călcate şi nenumăratele obiectele care momentan sălăşluiesc în cele aproximativ 17262161656332 de pungi răspândite pe canapeaua din sufragerie;

- epilat;

- spălat pe cap;

- făcut manichiura. 

Oh dear.

Voi să aveţi grijă de voi, da? Să ne citim cu bine - după 5 octombrie şi, poate, cu un mic intermezzo între timp :) 

A început ca un şah. Acum 10 ani :)

- Salutare!

- Salut.

- Ce faci?

- Bine.

Poate fi un început mai banal decât ăsta? Puţin probabil. De fapt, se încadra în peisajul general a ceea ce devenise mIRC în anul 2004. Tot mai puţină lume de soi, tot mai puţini oameni în stare să poarte o conversaţie. 

Intrase pe Chat cu gândul să se îngroape acolo câteva ore. Să uite de cotidian, care nu era trandafiriu din niciun punct de vedere. Dar conversaţia asta, iniţiată de el, nu părea din cale-afară de promiţătoare. Exact când se gândea la asta şi reflecta, blazată, că poate n-ar fi rău să-i dea Ignore individului, pe monitor apăru încă o linie.

- Şi-atunci de ce eşti aici?

Dacă a existat un moment decisiv în acel dialog, atunci a fost. A tresărit, ca scuturată din amorţeală. Discuţia a început să semene foarte bine cu un joc de şah, dar unul oarecum atipic: nimeni n-a luat regina, iar regele n-a fost niciun moment în pericol.

- Cinismul n-a făcut rău nimănui, observă el ceva mai târziu ca răspuns la o replică de-a ei, sondând apoi terenul: eşti mai cinică toamna sau e o coincidenţă?

- Sunt mai cinică după ce constat că sensibilitatea nu-mi face niciun serviciu.

Cam slab contraatac.

- Şi ce stări te mai vizitează, afară de cinismul impus şi sensibilitatea nativă?

- Nostalgia, ambiţia... în măsura în care se pot numi stări.

- Da, acceptate. Mai departe.

Eeeee... ce-i cu chestionarul ăsta? Să-i tăiem elanul, îşi zise ea, bătăioasă.

- Mi se pare mie sau sunt pe canapeaua psihologului?
Na. Ia-o pe-asta.

- În măsura în care ai avea nevoie să fii, aş putea juca şi rolul ăsta :)

- Nu am nevoie, ricană ea, îndulcind apoi: dar mulţumesc.

- Mi-era teamă de o întrebare de genul "ce alt rol mai joci, de fapt?"

La naiba. De ce nu s-a gândit la asta, decedecedece.

- E binevenită întrebarea, oricum, mai încercă ea, deşi bănuia că degeaba încearcă.

- Nu se pune. Trecem peste.

Mda, bănuială confirmată. 

La finalul discuţiei, el i-a trimis o melodie pe care s-o asculte. "Seul", a lui Garou.

9 septembrie 2004. Din seara aceea, niciunul n-a mai fost singur.

La mulţi ani, nouă :) Mulţumiri celui care-a inventat mIRC. Şi mulţumiri muzei care l-a inspirat pe el să salveze conversaţia, deşi pe-atunci nu putea şti că avea să devină punct de referinţă :)