Anemie scriitoricească

Mda. Uitându-mă peste ce (şi cât) am scris în ultima vreme, şi per total anul ăsta, cam aşa cred că s-ar putea descrie starea pe care o am. Sau pe care n-o am, depinde din ce perspectivă privesc lucrurile. 

N-aş şti exact pe ce anume să dau vina. Poate pe faptul că n-am avut multe aventuri în ultima vreme, nici aşa de mult n-am călătorit ca-n alţi ani, şi de la deal la vale nici moral n-am stat prea grozav, astfel încât să am energie şi zvâc pentru a scrie. În aceeaşi notă, bag seama că-s mai tot timpul obosită (aproape nu că mai e zi din timpul săptămânii când nu dorm vreo trei ore la amiază), deci somn şi iar somn... şi pentru blog nu mai rămâne nici timp, nici dispoziţie. 

Bine, adevărul este că nici acalmia asta nu e musai rea (sau nu mereu). Dar uite că se resimte şi pe-aici, ceea ce nu-i grozav :) Pe de altă parte, nici să scriu doar ca să scriu n-aş vrea. Blogul ăsta a început din pasiune şi aşa sper să rămână.

Poate-ar trebui să citesc mai mult. Cheful de scris vine şi din citit, cel puţin la mine aşa funcţionează. Cititul e un alt capitol sensibil pentru mine, fiindcă e una dintre marile mele iubiri, căreia mă abandonez tot mai rar. 

Culmea e că nu-s în pană de inspiraţie; muza e destul de cooperantă, spre lauda ei. Salvez ideile într-un folder, până una-alta. Aş avea câte ceva de povestit, dar e din categoria "să aşteptăm să se întâmple mai întâi". Deci, să aşteptăm :) Şi poate-mi vine şi vreo idee de tratament pentru anemia de care suferă scriitoarea din mine :))

A procedat bine Simona?

Ecourile ediţiei 2014 a Turneului Campioanelor, desfăşurat anul acesta la Singapore, sunt departe de a se fi stins. Nici n-ar avea cum să se stingă. Dar, dacă-n privinţa meciului din grupe în care Simona a învins-o pe Serena toată lumea este de acord şi se întrece în ovaţii şi epitete - extraordinar, fabulos, incredibil şamd - referitor la meciul Simonei cu Ana Ivanovic părerile continuă să fie împărţite. 

Sintetizând, întrebarea este una singură: cum ar fi trebuit să procedeze Simona în acea partidă? După cum au scris şi răs-scris numeroase publicaţii, dacă Simona nu câştiga niciun set în meciul cu Ivanovic, Serena ar fi fost eliminată. Câştigând un set, Simona a adus-o pe Serena în finală. Unde Serena a jucat cu totul altfel decât în grupe. Şi s-a scris istoria. 

 

Luând o pauză de la campania electorală (care, cel puţin online, pare surprinzător de liniştită), opinia publică s-a scindat. Unii spun că Simona a făcut bine aşa cum a făcut. A jucat corect, dând dovadă de fair play şi-a adus-o pe Serena în finală. Poate s-a gândit că o va putea învinge din nou, sau poate nu, asta doar ea ştie. Alţii, dimpotrivă; susţin că strategia Simonei a fost proastă, că nu şi-a văzut interesul, că n-ar fi încălcat niciun regulament dacă nu lua niciun set, în schimb şi-ar fi făcut viaţa mai uşoară în finală (unde, în absenţa Serenei, ar fi întâlnit-o fie pe Ivanovic, fie pe Wozniacki).

My 2 cents în povestea asta sunt că Simona a procedat corect. De fapt nu "corect" este termenul, fiindcă n-ar fi fost împotriva regulilor nici să fi cedat toate seturile. A procedat fair play, dovedind respect pentru sine, pentru sportul pe care-l practică şi pentru adversar. E adevărat, istoria reţine doar câştigătorii. Dar cred că, de data aceasta, va face o excepţie şi va menţiona şi faptul că, indirect, Serena a câştigat inclusiv datorită Simonei.

Da, Simona a pierdut un milion de dolari. Însă a câştigat respect şi admiraţie, pe care eu le consider inestimabile.

Voi ce spuneţi de asta?

"Boardwalk Empire" - un final scos din pălărie

SPOILER ALERT!!!

(Dacă aţi urmărit serialul şi n-aţi văzut încă ultimul episod, închideţi pagina asta chiar acum. Pe de altă parte, dacă tot aţi ajuns atât de departe, luaţi de vă uitaţi şi la ultimul episod, ca să chibiţăm împreună, eventual).

Aşa. Trebuie să încep prin a spune că întreg sezonul al cincilea (şi ultimul) al serialului "Boardwalk Empire" mi s-a părut un fel de peltea de corcoduşe. Acţiunea a trenat, personajele-cheie n-au făcut mai nimic episoade întregi, pentru ca apoi ultimele trei episoade să fie thrillere în toată puterea cuvântului (van Alden moare după ce un glonte realmente îi spulberă jumătate de cap, Mickey moare, Chalkie moare, dr. Narcisse moare, Gillian asistă la nişte acte de barbarie în sanatoriul unde e internată), iar în timpul ăsta Nucky....

Chiar aşa, ce face Nucky? Nucleul în jurul căruia gravitează cea mai mare parte a acţiunii? Pendulează între prezent şi trecut, aia face. Şi pendulează cam degeaba, dacă mă-ntrebaţi pe mine. N-am înţeles rostul flash back-urile din copilăria şi tinereţea lui Nucky. Treaba asta n-a prea avut niciun rol în desfăşurarea acţiunii, a fost o umplutură fără sare şi piper. Chiar n-aveam nevoie să ştiu cum de-a răzbit el pe scara socială, în tot cazul nu mai aveam ce face cu informaţia asta la final de serial. 

Exceptând soarta lui Nucky, serialul a respectat în mare parte realitatea. Al Capone a intrat la închisoare pentru evaziune fiscală (singurul delict pentru care l-au putut condamna), Joe Masseria a murit, Lucky Luciano a pus bazele crimei organizate în Statele Unite, Meyer Lansky a supravieţuit şi i-a fost alături.

Destinul lui Nucky din film se deosebeşte însă de realitate; probabil că adevărul ar fi fost prea banal. Adevăratul trezorier al oraşului Atlantic City, pe numele său Nucky Johnson, a murit în 1968 din cauze naturale. Personajul interpretat de Steve Buscemi dă impresia, până în ultima clipă, că a ieşit învingător. A supravieţuit mai multor atentate, a făcut nişte speculaţii la bursă din care a câştigat peste două milioane de dolari, iar soţia pare dispusă la o reconciliere.

Ultimele minute ale serialului au salvat un sezon altminteri banal. Momentul în care tânărul pe care Nucky îl cunoscuse sub denumirea de Joe Harper se deconspiră a fi Tommy Darmody, fiul lui Jack, reprezintă punctul culminant şi poate fi comparat cu iepurele scos de magician din joben, care izbuteşte să recâştige atenţia publicului.

În acel moment, finalul e uşor de anticipat. Nucky moare de mâna celui pe care, cu ani în urmă, l-a lăsat orfan. Parcă mi-a părut rău. Aşa ticălos cum a fost de multe ori, a fost mai puţin nemernic decât alţii. A făcut şi bine, a şi iertat (pe fratele lui, de exemplu, care-l trădase de două ori). Şi mi-ar fi plăcut ca serialul să se încheie cu el dansând cu Margaret. Dar n-ar fi fost un final moralist şi politically correct, aşa cum, se ştie, le place americanilor.

Metaforele din ultimul episod m-au lăsat rece. "Boardwalk Empire" a fost un serial inspirat din realitate, de multe ori cu scene dure, deci aici era cu "să tăiem crapul" (cut the crap, dar mă amuză traducerea din topor), nu cu "să suspinăm, să ne amintim din trecut şi să fim profunzi cu figuri de stil". Momentele de introspecţie şi viziunea din momentul morţii sunt din alt film şi nu-şi au locul. Părerea mea, hâc.

Concluzionând, cred că un foarte bun rezumat al acestui ultim sezon aparţine unui comentator de pe Facebook: "they're dead". Word! :))

La castelul Linderhof

Postările despre săptămâna de concediu petrecută în Austria şi sudul Bavariei se apropie de sfârşit. Mai am să vă povestesc despre unul dintre cele mai frumoase castele pe care le-am văzut până acum, precum şi despre concertul de la München, care pentru mine a fost nu doar cel de-al şaselea concert dirijat de Zubin la care am avut fericirea şi norocul de-a fi prezentă, ci şi o retrăire a emoţiilor de anul trecut. Dar despre asta, în articolul dedicat. 

Calculaserăm din vreme că, în drumul nostru din sudul landului spre Bayreuth, avem timp suficient să vizităm un castel construit de regele Ludovic al II-lea al Bavariei. Mai rămânea să ne hotărâm care. Puteam alege între Linderhof şi Neuschwanstein; ambele presupuneau o abatere nesemnificativă de la traseu, dar pentru amândouă n-ar fi fost când. Stăteam pe gânduri, reflectam, ne suceam.

Ceea ce ne-a hotărât a fost opinia uneia dintre cititoarele blogului, care-mi este şi Friend pe Facebook şi care vizitase în această vară castelul Linderhof. Pozele făcute de ea dezvăluiau un loc fabulos. Linderhof să fie de data asta, am decis. 

Construit în interval de numai nouă ani şi unicul dintre cele trei castele construite de Ludovic al II-lea a cărui construcţie s-a finalizat în timpul vieţii acestuia, castelul Linderhof este relativ mic, dar încântător. Îl ajută foarte mult şi amplasarea (într-o vale absolut spectaculoasă), dar dincolo de asta e un castel elegant, inspirat în mare parte de palatul de la Versailles şi foarte modern pentru epoca respectivă - avea sistem de încălzire centrală, apă caldă şi un artificiu tehnic ingenios, despre care urmează să dau detalii. 

Nu era permisă fotografierea în castel, un aspect pe care nu l-am înţeles. Şi când spun că nu l-am înţeles, mă refer la faptul că-n magazinul muzeului nu se găsea niciun pliant cu imagini din castel. Păi dacă n-ai de vânzare, de ce nu mă laşi să fac poze? În sfârşit...

Vă spuneam că, pentru decorarea acestui castel, regele a luat ca model celebrul Versailles (nu că ar fi fost singurul, de altfel; palatul Schönnbrunn de la Viena tot după modelul Versailles a fost construit, iar acolo asemănările sunt şi mai evidente). Astfel, există sala oglinzilor, unde Ludovic al II-lea petrecea foarte mult timp, în special noaptea - trebuie spus că era genul care dormea ziua şi stătea de veghe în timpul nopţii. Într-o încăpere luminată exclusiv de lumânări, efectul oglinzilor trebuie să fi fost extraordinar. 

Dormitorul este neaşteptat de mare (comparat cu sala de audienţe, care e de două ori mai mică), însă motivul e că ideea fusese să funcţioneze şi pentru primirea oamenilor în audienţă - fapt care însă nu s-a întâmplat niciodată. Opulenţa a fost cuvântul de ordine; toate decoraţiunile interioare sunt aurite, pentru întreg palatul estimându-se că s-au folosit în total aproximativ cinci kilograme de aur. 

Dormitorul (imagine de pe Wikipedia)

Artificiul tehnic de care pomeneam mai sus se referă la masa din sufragerie. Sufrageria era foarte mică şi-n mod normal nu prea era loc pentru masă acolo. Dar regele trebuia să mănânce undeva, aşa că se pusese la punct un lift mecanic, prin care masa era ridicată din bucătărie şi coborâtă înapoi după aceea, prin podea. Deloc întâmplător, sistemul fusese numit "aşterne-te masă".

Sufrageria (imagine de pe Wikipedia)

Dacă n-am putut face fotografii în interior, în exterior n-au existat restricţii. Şi cum vremea a fost de partea noastră, am profitat. 

Grădini, după modelul celor de la Versailles

După un scurt urcuş pe un traseu superb, am ajuns la ceea ce se numeşte "Grota lui Venus". Aceasta este o peşteră cu stalactite artificiale şi un lac amenajat, unde erau recreate scene din opera "Tannhäuser" de Wagner (compozitor pe care Ludovic al II-lea l-a admirat foarte mult şi pe care l-a sprijinit decisiv în carieră; între altele, i-a construit o operă numai pentru el, la Bayreuth). Grota a fost construită în doi ani, iar aici se desfăşurau spectacole şi se cânta muzică de Wagner.

Următoarele imagini surprind urcuşul până la grotă.

Este un loc cu adevărat fermecător şi e de înţeles de ce era preferatul regelui Ludovic al II-lea. Şi am sentimentul că toamna scoate cu adevărat la iveală tot ceea ce are mai frumos regiunea aceasta.

Pledoarie pentru Festivalul "George Enescu" 2015

În linii mari, ştiam de prin aprilie ce orchestre sunt aşteptate la ediţia de anul viitor a Festivalului Internaţional "George Enescu", după ce am citit un interviu acordat de Mihai Constantinescu, directorul executiv al festivalului. Ştiam că, după negocieri care s-au întins pe un interval de 15 ani, orchestra Filarmonicii din Berlin (votată în 2008 drept a doua cea mai bună orchestră din lume după Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam), va fi prezentă în premieră la acest festival. Ştiam şi de orchestra Filarmonicii din Viena, şi de pianiştii Murray Perahia, Yefim Bronfman şi Elisabeth Leonskaja. Şi ştiam şi de Zubin, un invitat frecvent al acestui eveniment, care în 1964 a dirijat pentru prima dată pe scena festivalului Enescu. Analog ediţiilor din 2005 şi 2011, anul viitor va fi prezent alături de orchestra Filarmonicii din Israel.

Ieri a avut loc conferinţa de presă în cadrul căreia s-a anunţat programul Festivalului şi m-au trecut nişte fiori. Mi-am adus aminte de ediţia din 2005, pentru care am cerut (şi obţinut surprinzător de repede şi uşor) acreditare de presă. Acces liber la toate concertele. Aur curat pentru un meloman, ceea ce eu încă nu eram pe atunci, dar sper că am devenit între timp :) Evident că nu am ajuns la toate, ci doar la vreo 5-6, la loc de cinste fiind cele două concerte dirijate de Zubin, pe care-l vedeam şi audiam pentru prima dată - cu lucrări de Beethoven, Mahler şi Mozart (cât de familiare îmi sunt acum simfoniile care pe vremea aceea abia mi se dezvăluiau...).

Am mai spus-o cândva, dragostea mea pentru muzica clasică a început într-o seară de septembrie 2005, într-o sală a cărei acustică era departe de a fi perfectă, dar vraja muzicii dirijate de Zubin nu s-ar fi putut împiedica de asemenea detalii. Mi-a pătruns în suflet pentru totdeauna, m-a redefinit, mi-a revelat lumi noi. Aşa novice şi "profană" cum eram atunci. 

Este motivul pentru care, chiar dacă nu sunteţi consumatori împătimiţi de muzică clasică, v-aş sfătui din tot sufletul să mergeţi măcar la un concert din cadrul acestei ediţii a festivalului. Nu trebuie să fie musai cu dânsul-dumnealui :) (deşi am fost foarte fericită când am văzut entuziasmul unei prietene care, la sugestia mea, a fost la un concert de-al lui la ediţia din 2011). Dar anul viitor vin atâtea orchestre renumite, atâţia dirijori şi artişti de calibru internaţional, care vor interpreta lucrări atât de frumoase şi de complexe, încât merită să încercaţi.

Programul integral este disponibil pe site-ul oficial al festivalului. Mie mi se pare un adevărat regal :) Şi, dacă aş fi în ţară în perioada respectivă, iată concertele la care mi-aş dori să merg (în ordinea desfăşurării lor) şi pe care vi le-aş recomanda şi vouă:

1) 31.08, ora 20:00, Sala Mare a Palatului.
ISRAEL PHILHARMONIC ORCHESTRA
Dirijor: ZUBIN MEHTA
Program:

• Schönberg – Simfonia de cameră nr. 1 în Mi Major op. 9
• Bruckner – Simfonia nr. 8 în do minor

2) 01.09, ora 20:00, Sala Mare a Palatului.

ISRAEL PHILHARMONIC ORCHESTRA & CORUL FILARMONICII „GEORGE ENESCU”

Dirijor: ZUBIN MEHTA
Dirijorul Corului: ION IOSIF PRUNNER
Program:

• Enescu – „Vox Maris“ op. 31
• Mahler – Simfonia nr. 9 în Re Major

3)  03.09, ora 20.00, Sala Mare a Palatului.
BERLINER PHILHARMONIKER
Dirijor: Sir SIMON RATTLE
Program:

• Britten – „Frank Bridge Variations“
• Șostakovici  – Simfonia nr. 4 în do minor op. 43

4) 04.09, ora 19.30, Sala Mare a Palatului.
STAATSKAPELLE DRESDEN
Dirijor: CHRISTIAN THIELEMANN
Solist: YEFIM BRONFMAN – pian
Program:

• Enescu – Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op. 33 în Mi Major
• Beethoven – Concertul nr.3 pentru pian şi orchestră în do minor op. 37
• Bruckner – Simfonia Nr. 6 în La Major

5) 08.09, ora 17.00, Ateneul Român.
DEUTSCHE KAMMERPHILHARMONIE BREMEN
Dirijor: TREVOR PINNOCK
Solistă: MARIA JOAO PIRES– pian
Program:

• Mozart – Simfonia nr.15 în Sol Major, K124
• Mozart – Concertul nr. 27 pentru pian şi orchestră în Si bemol Major K 595
• Mozart – Simfonia nr. 41 în Do Major K 551 – „Jupiter “

6) 12.09, ora 19.30, Sala Mare a Palatului.
BAYERISCHE STAATSOPER
Dirijor: CONSTANTINOS CARYDIS
Solist: PIERRE LAURENT AIMARD – pian
Program:

• Enescu – Poemul simfonic „Isis“ (1923) – aranjament de Pascal Bentoiu – după schițele compozitorului Cu participarea Corului Academic Radio Dirijor: DAN MIHAI GOIA
• Beethoven – Concertul nr.5 pentru pian şi orchestră în Mi bemol Major op. 73
• Șostakovici – Simfonia nr. 5 în re minor op. 47

7) 16.09, ora 20.00 Sala Mare a Palatului.
WIENER PHILHARMONIKER
Dirijor: SEMYON BYCHKOV
Solistă: VALENTINA NAFORNITA– soprană
Program:

• Haydn – Simfonia nr. 44 în mi minor H 1/44
• Enescu – „7 lieduri pe versuri de Clément Marot“ op. 15
• Brahms – Simfonia nr. 3 în Fa Major op. 90

8) 19.09, ora 19.30, Sala Mare a Palatului.
ROYAL CONCERTGEBOUW ORCHESTRA AMSTERDAM
Dirijor: ANDRIS NELSONS
Solistă: JANINE JANSEN – vioară
Program:

• Bartók – Concertul nr.1 pentru vioară şi orchestră Sz 36, BB 48a
• Șostakovici  – Simfonia nr. 7 în Do Major op.60 „Leningrad“

Indiferent la care dintre concertele acestea aţi merge, credeţi-mă pe cuvânt că vă veţi bucura de fiecare clipă. O menţiune aş mai face, totuşi: dacă oscilaţi între concertele nr. 1 şi nr. 2, vi l-aş recomanda pe al doilea. Motivul ţine exclusiv de repertoriu. Schönberg este un compozitor modern şi e posibil să fie ceva mai.... ermetic, aş spune. Pot spune despre el că a fost profesorul lui Webern, despre care v-am povestit cum l-am perceput. Iar simfonia a VIII-a de Bruckner este vastă, densă şi foarte complexă şi, prin urmare, solicitantă din punct de vedere emoţional.
Pe de altă parte, părerea mea despre simfoniile lui Mahler o ştiţi: consider că fiecare dintre ele constituie un spectacol în sine. Sunt lucrări monumentale, grandioase şi înălţătoare. Iar Zubin, mahlerian convins, este considerat a fi cel mai bun dirijor de Mahler la ora actuală.

Trag nădejde că v-am pus pe gânduri şi că, după citirea acestui articol, vă întrebaţi "oare cum ar fi dacă?". Timp să vă gândiţi, să parcurgeţi programul integral şi eventual să vă hotărâţi, aveţi din belşug. Abonamentele se vor pune în vânzare pe 15 ianuarie, iar biletele individuale, pe 16.
Mai multe informaţii despre categorii şi preţuri găsiţi aici. Sper ca anul viitor să vă urez "audiţie plăcută!" :)