Ce mă determină să nu mai citesc un blog?

Nu prea e un lucru de care să fiu mândră, dar realitatea este că viaţa mea socială este mult mai activă în mediul online decât offline. Un "simptom" al emigrării, presupun. Sunt şi oarecum introvertită (aşa-i că pe-asta n-o ştiaţi? :D), deci mai subţire cu socializarea în "lumea reală". În cea virtuală însă, ţin-te pânză! Sunt activă, nu jucărie. Citesc bloguri, comentez, scriu pe blogul propriu, mă dau pe Facebook, iar între toate astea mai aberez scriu şi pe-un forum. Multe, ştiu. Dar dacă am limbariţă, ce să fac?

De-a lungul timpului, am răsfoit multe bloguri. Nenumărate. La unele dintre ele mă întorc mereu, de ani de zile. De altele mi-aduc aminte când şi când, de obicei după ce-am terminat de citit tot ce era nou pe blogurile mele de fiecare zi. Iar pe altele le frunzăresc o singură dată şi nu mă mai întorc niciodată la ele. De ce se întâmplă aşa?

- Scrierile sunt lungi, blocul de text e masiv şi prea puţin aerisit cu câte-un Enter; mă descurajează numai cât văd aşa ceva, nu de alta, da-mi amintesc de cursul de Sociologia Comunicării din facultate, piei drace :))

- Abundenţa de filmuleţe youtube. No-no-no. N-am răbdare pentru asta decât foarte rar. Dacă văd multe de-astea pe un blog, nu ştiu cum să nimeresc X-ul mai repede. 

- Autorul le filozofează şi le cugetă adânc. Nici pentru asta n-am răbdare. Eu intru pe un blog să mă hlizesc, să aflu ceva nou, să citesc impresii despre felurite experienţe, despre o călătorie, o carte, un film sau o cronică de concert, altfel spus să mă delectez cu o scriitură iscusită. Dacă mă iei cu meandrele concretului şi incongruenţa fenomenologică, spăl rapid putina.

- Lipsa umorului. Ok, nu trebuie s-o ţin tot timpul într-un chicotit, dar prea multă seriozitate mă blegeşte. Pentru a fi pe gustul meu stilul trebuie să fie lejer, conversaţional, fluent şi, acolo unde subiectul se pretează, mucalit ;))

- Prea multe poze. Nu-mi place să dau scroll, asta e. Chestie de gust. De aceea încerc să evit să pun prea multe poze una după alta.

- Nu fac parte din publicul-ţintă al blogului respectiv. N-o să mă găsiţi niciodată pe un blog despre alimentaţia raw vegană, de pildă.  Şi nici pe un blog IT.  Nici pe unul de politică.  Şamd.

- Greşeli gramaticale şi /sau de ortografie. Mda, recunosc: sunt un Grammar Nazi, şi încă unul foarte afurisit. În tinereţea mea, am dat papucii unor tipi care la momentul respectiv nu "păcătuiseră" decât prin faptul că nu păreau a avea o relaţie prea bună cu virgulele şi cratimele. Moartea pasiunii pentru mine.

- Un layout prea încărcat, prea colorat, prea strident. Mă oboseşte şi renunţ, oricât de interesant ar fi textul.

După cum se vede, printre "Aşa nu"-urile mele nu se regăseşte faptul că un blogger scrie rar. Numai asta nu mă face să renunţ la a-l citi, dacă-mi place în rest. Sigur că mi-aş dori să scrie mai des, dar dacă n-o face asta e, mă bucur oricum să-l citesc atunci când publică un articol nou. 

Şi totuşi, revizuind ce-am scris, mă scarpin niţel în cap:  da' pretenţioasă mai sunt, frate :))

Un băiat şi-o fată, poveste minunată... de zece ani

Postarea aceasta ar fi trebuit publicată alaltăieri, dar faptul că am adormit cu laptopul în braţe a constituit un impediment serios în realizarea acestui obiectiv. 

Nu mi-aduc aminte nici în ruptul capului cine cântă melodia din ale cărei versuri m-am inspirat pentru titlu. Nu sunt sigură nici că am redat corect. Dar formularea mi s-a părut reprezentativă pentru ceea ce simt şi vreau să exprim. Pe 7 noiembrie 2014 s-au împlinit zece ani de când ne-am întâlnit prima dată şi de când, tot pentru prima dată, mi-a cântat la pian.

După şase ore petrecute împreună, aveam sentimentul că ne cunoaştem dintotdeauna. El n-a prea avut timp să mănânce tortellini comandaţi, pentru că era ocupat să răspundă la un şuvoi de întrebări legate de muzica clasică. Îmi găsisem omul.

Întrebări naive, reflectez acum. Eram atât de necunoscătoare... "De ce unii dirijori nu au partitură?" "Care e diferenţa dintre bas şi bariton?" "Cum se numeşte instrumentul ăla care arată aşa-şi-aşa?". Mi-a răspuns la toate nelămuririle, cu amănunte. Deloc de mirare că tortellini s-au plictisit în farfurie.

Avem multe date de ţinut minte, e adevărat. Prima întâlnire pe net, prima întâlnire virtuală, ziua în care am hotărât să ne dăm o şansă, ziua în care am devenit un cuplu, ziua cununiei civile, ziua nunţii. Nemaipunând la socoteală ziua celui dintâi "te iubesc" (e singura pe care nu şi-o aduce aminte. La cât de multe sunt, aspectul e remarcabil pentru un bărbat). 

Alaltăieri am fost la un restaurant grecesc. De data asta, l-am lăsat să mănânce în tihnă (printre altele, pentru că multe dintre nelămuririle mele de ordin muzical şi-au găsit răspunsul :D). Souvlaki sau nimic! Şi iaurt cu miere şi miez de nucă la desert. Un vin demisec mi-a dat la temelie şi m-a adormit aproape instantaneu după ce-am ajuns acasă, nemaiapucând să scriu, după cum vă mărturiseam la început :))

Faptul că nu ştim când au trecut zece ani este de bun augur, zic eu. Ne dă speranţe pentru viitor. Încă ne minunăm de felul în care s-au întâmplat lucrurile, de cum s-au nimerit, de cum s-au potrivit. Cu adevărat, cum spune Elvis într-o melodie, some things are meant to be :) 

Salată de update-uri

1) Am umflat o amendă pentru depăşirea limitei de viteză. Ha, parcă vă şi văd privirile stupefiate: "depăşit viteza legală?! Tuuuu? Nu se poate!". Aşa au reacţionat şi colegii de la serviciu când le-am zis. Da, domn'le, eu. M-a văzut careva luând startul la raliul melcilor? Nu, păi şi-atunci de ce atâta mirare? (Cu 63 km/h m-a agăţat, în localitate. După ce s-a scăzut limita de toleranţă de 3 kilometri, rezultă c-am păcătuit cu 10 kilometri. Spuf, 25 de euro. Buhuhu. Ştiu, aşa-mi trebuie. Da' serios acuma: radar la ora psihiatrică 05:15, la ieşirea din localitate? Asta-i perversitate.)

2) Am o nouă obsesie muzicală, şi-anume asta:

E pe repeat de vreun ceas şi nu intenţionez să mă opresc.

3) Musiu Şarl a primit cadou un megafon. Nu. Vreţi. Să. Ştiţi. (De la noi l-a primit, exasperaţi fiind că vorbeşte atât de enervant de încet. Aşa că am făcut chetă cu toţii şi i l-am dăruit de ziua lui. Ne-a zis, zâmbind pe sub mustăţile pe care nu le are, că s-ar putea să regretăm. Mno, acuma nu mai putem pretinde că nu l-am auzit :)).

4) Astăzi se împlinesc 20 de ani de la Balul Bobocilor. Nu-mi vine să cred. Îmi aduc aminte ziua aceea de parcă ar fi fost ieri, la fel cum îmi amintesc şi toaleta pe care-am avut-o: fustă neagră, bluză roşie de mătase, pantofi roşii. În zorii abia mijiţi ai bocancilor, ai blugilor rupţi şi ai cămăşilor cadrilate înnodate în jurul taliei, ţinuta mea de Sandy Belle a fost din alt film. Dar tot am avut un admirator care m-a dansat toată seara, na! :))

5) Pe frontul de la serviciu se mişcă nişte nisipuri. Din fericire, nu cu (sau sub) mine. Eu stau pe margine şi contemplez - şi tare faină e postura asta, că veni vorba :)) După ce se vor limpezi lucrurile, vă povestesc. Nu ştiu ce s-alege până la urmă, dar deocamdată pare să fie suculent ;))
 

Cât de importantă este educaţia? (Blog Challenge 9)

Peste leapşa-foileton s-a cam depus praful, drept pentru care m-am gândit să pun în funcţiune pămătuful antistatic. Cea de-a noua temă invită la o divagaţie pe tema rolului educaţiei în dezvoltarea fiecăruia. Doar scriind chestia asta şi simt cum mi se bulucesc literele în vârful tastelor. Un bob zăbavă, să trag aer şi să-mi ordonez ideile.

Aşa, am tras şi-am ordonat :D În primul rând, ce înseamnă educaţie? Din punctul meu de vedere, a absolvi o facultate nu înseamnă automat că eşti educat. Similar, lipsa unei diplome universitare nu presupune lipsa educaţiei. 

Am întâlnit în viaţă multe cazuri de persoane "cartonate", cărora le lipseau noţiuni elementare de cultură generală, sau care nici în domeniul de pregătire nu erau prea informaţi, sau care nici nu scriau corect româneşte. Da' aveau carton? Aveau. La polul opus, ştiu oameni care nu au absolvit facultatea, dar care vorbesc cinci limbi străine, au citit biblioteci întregi şi au funcţii de răspundere. În ambele cazuri un rol esenţial îl deţine "materialul clientului". Educaţia nu trebuie confundată nici cu inteligenţa, nici cu dorinţa cuiva de-a se autodepăşi.

Aşa stând lucrurile, nu voi aborda întrebarea din punct de vedere al educaţiei "atestate" de absolvirea unei forme de învăţământ superior.  Sigur, nu pot nega rolul şcolii. Şcoala îţi deschide noi orizonturi, îţi permite accesul în alte lumi şi în anturaje care te stimulează. În aceeaşi notă însă, apreciez enorm un zidar care se străduieşte să-şi depăşească nivelul şi manifestă curiozitatea de a şti. Pentru că despre asta e vorba, de fapt. Despre dorinţa omului de a învăţa, de a citi, de a afla.

În România predomină încă prejudecata potrivit căreia un om fără facultate e un om incomplet. Uite-aşa a ajuns Andreea Tonciu să termine o facultate (Management Turistic), deşi a emis perle precum "capitala Angliei este Marea Britanie", "capitala Chinei este Tokyo" sau "Chişinău e o ţară". La o facultate cu specializare în turism, ai crede că a învăţat şi ceva geografie. Dar probabil se dusese să ude buretele :))
(Apropo de duduia Tonciu, tot ea a postulat, printre altele: "bradul nu e o plantă, e un arbore", "găina are dinţi" sau "ciupercile nu sunt plante, ciupercile sunt ciuperci". Bine că are facultate.... vă imaginaţi ce-ar fi dat din ea dacă n-avea? :D).

Curiozitatea la care mă refeream mai sus nu este neapărat corelată cu instruirea universitară. Un om care citeşte mult va fi curios şi să asculte muzici din cele mai diverse, şi să călătorească, şi să meargă la teatru, şi să priceapă cum funcţionează un termostat. Aspecte care sunt destul de sigură că o lasă rece pe Tonciu, ca să rămân la exemplul ei. Şi care sunt cruciale în dezvoltarea cuiva.

Desigur, faptul că un om citeşte mult nu înseamnă că va avea o pâine mai albă numai datorită acestui fapt. Dar un om instruit va dori mai mult de la viaţă. Şcoala este foarte importantă, da. N-am să-mi schimb niciodată părerea în privinţa asta. Marea întrebare - şi provocare - este cum e abordată educaţia şcolară.

Periplu printre amintiri, pe acorduri de Schubert

Concertul de pe 3 octombrie, susţinut de orchestra Filarmonicii din München, nu se regăsise iniţial în planurile noastre pentru micul concediu din Austria şi sudul Bavariei. Faptul că am ajuns acolo s-a datorat unui concurs de împrejurări, mai bine-zis unei întâmplări triste şi unei coincidenţe. Întâmplarea tristă este decesul lui Lorin Maazel (survenit pe 13 iulie), el fiind cel care, în calitatea sa de şef al orchestrei, ar fi trebuit să dirijeze acest concert. Mai mulţi dirijori s-au oferit să preia concertele care fuseseră deja confirmate de Maazel - printre ei şi Zubin. 

Prin august, când am aflat de pe site-ul lui că va dirija concertul de la începutul lui octombrie, am intrat în de-acum cunoscutele fibrilaţii. Nu schiţaserăm itinerariul decât de principiu, loc de modificări mai era, şi-am realizat că o zi la München se încadrează la fix în program, cu atât mai mult cu cât urma să fie în ajunul întoarcerii noastre acasă. Asta a fost coincidenţa. Biletele comandate pe site-ul Filarmonicii au sosit în câteva zile. Iată-mă în faţa celui de-al şaselea concert al muzicianului care mi-a atins pentru totdeauna sufletul.

Faptul că evenimentul urma să aibă loc la Filarmonica din München îmi sporea fluturii din stomac, oricum bezmetici. Aici l-am întâlnit, am schimbat câteva cuvinte cu el, l-am privit în ochi, mi-a strâns mâna, mi-a dat autograf şi ne-am fotografiat împreună. Amintirea acelei seri continuă să mă însoţească şi-n ziua de azi, iar perspectiva revederii locului unde s-au întâmplat toate astea era absolut emoţionantă.

Scena Filarmonicii din München

"Nu cumva ai de gând să-l cauţi din nou după concert?", m-a tachinat soţul. Nu. De data asta, nu. Şi nu pentru că nu m-ar fi tentat ideea, mai ales că ştiam drumul :)) Dar clipa mea cu Zubin a trecut şi-a fost foarte bine atât şi aşa cum a fost. A încerca să o reeditez n-ar mai fi adus aceleaşi emoţii şi poate chiar ar fi alterat cumva trăirile de atunci. 

Asta nu înseamnă că nu m-au năpădit amintirile de cum am intrat :) Inima chiar mi-o luase binişor la trap. Repertoriul concertului, integral de Schubert, nu-mi spunea foarte multe. Mai ascultasem doar uvertura "Rosamunde", despre care ştiam că iniţial s-a numit "Uvertura în stil italian". O piesă frumoasă, plăcută auzului, melodioasă. A urmat Simfonia a VIII-a "Neterminata", care cuprinde numai primele două părţi ("Allegro moderato" şi "Andante con molto") şi care, din motive necunoscute, a fost abandonată de Schubert la jumătate. Unii au speculat că motivul este boala compozitorului (se pare că ar fi suferit de sifilis), în timp ce alţii au pus faptul pe seama preocupării lui Schubert pentru una dintre faimoasele sale lucrări, Fantezia pentru pian "Wanderer". Poate că sunt subiectivă, dar mi s-a părut evidentă lipsa de atenţie acordată acestei simfonii. Pur şi simplu pare să nu se lege nimic, muzical vorbind. E un fel de "fără cap şi fără coadă", care nu sună rău, dar care nu poartă niciun mesaj. Sau dacă există unul, eu nu l-am descoperit.

Cu totul altfel au stat lucrurile în ceea ce priveşte Simfonia a IX-a, cunoscută şi sub denumirea de "Marea Simfonie". Am trăit o revelaţie, cum nu de multe ori mi s-a mai întâmplat. Neobişnuit de lungă pentru o simfonie - are 55 de minute - lucrarea m-a purtat printr-o varietate de stări sufleteşti. Muzica este când vulcanică şi intensă, când lentă şi mângâietoare, iar alternanţa aceasta reprezintă unul dintre elementele inovatoare aduse de Schubert. Mi-a plăcut şi m-a făcut să-mi doresc nu numai s-o reascult, ci şi să mă familiarizez cu muzica lui Franz Schubert, pe care până acum n-am ascultat-o (exceptând uvertura "Rosamunde").
Partea a doua a acestei ultime simfonii a fost dedicată de Zubin prietenului său, Lorin Maazel. 

La sfârşitul concertului, dirijorul se înclină în faţa orchestrei

A fost o seară frumoasă, la finalul căreia nu m-am putut abţine să arunc o privire spre culoarul ce duce în culise. Am zâmbit amintirii şi am părăsit sediul Filarmonicii, surâzătoare şi simţindu-mă împlinită sufleteşte. Micile bucurii ale vieţii sunt atât de savuroase.