Şi, ce-aţi visat azi-noapte?

Toate cele bune, Andreilor şi Andreelor, să fiţi sănătoşi, voioşi, să vă împliniţi visele şi să încercaţi mereu să atingeţi Luna. Cel mai probabil nu veţi reuşi, dar aproape sigur veţi ajunge la stele :)

Schimbând macazul, ce-aţi visat azi-noapte? Sau aţi visat ceva? Pe cineva? Cumva? Nu-i vorbă, cele mai interesate de eventualele vise de noaptea trecută sunt fetele necăsătorite. Experienţa mea cu visele "programate" de Sf. Andrei v-am povestit-o acum un an. Nu se poate spune că n-am fost conştiincioasă în tinereţile mele, dar nici că mi-aş fi ostoit mai devreme curiozitatea :)) 

Cu toate că nu-mi mai pun demult busuioc sub pernă, tot sunt curioasă de visele din ajunul acestei zile. De cele mai multe ori însă, fie nu visez nimic, fie lucruri fără noimă. Anul trecut, de pildă, a fost interesant: am visat-o pe Regina Marii Britanii. Nu mai ştiu ce făceam cu Majestatea Sa, fapt e că nu s-a petrecut nimic în cursul acestui an care să poată fi legat de acest vis. Iar azi-noapte am visat o mulţime de oameni, inclusiv nişte colegi de serviciu şi pe Musiu Şarl himself. Meh. Şi nici măcar nu mai ştiu ce treabă avea omul în visele mele.

Mno, whatever. E vineri mâine, nu-i aşa?

These are a few of my favourite things :)

Săptămâna asta am liber (ceva rest de concediu) şi-mi petrec cea mai mare parte a timpului fie cu laptopul în braţe, fie cu o carte. Cartea este "Agatha Christie’s Secret Notebooks", care de mult aşteaptă să fie citită şi căreia abia acum i-a venit rândul; este o lectură absolut captivantă, mai c-aş spune că stimulează amorţita-mi muză. 

Pe laptop tocmai am terminat de citit piesa de teatru "Cursa de şoareci", de Agatha Christie, care inexplicabil îmi scăpase până acum. O scriere foarte agreabilă, de numai 52 de pagini şi cu un deznodământ surprinzător, dar pe care îl intuisem înainte de-a fi ajuns la jumătate. După câte intrigi poliţiste am citit, era şi cazul :D Să mă pup pe frunte de detectivă ce sunt :))

Şi uite-aşa, stând eu comod în vârf de pat şi citind, am reflectat că ăsta e unul dintre cele mai frumoase moduri de a mă relaxa. Şi mi-a venit să ascult melodia "These are a few of my favourite things" de pe coloana sonoră a filmului "Sunetul muzicii". Iar de la asta până la o listă proprie de "favourites" n-a mai fost decât un pas :)

- Lectura (quelle surpriz). Din păcate, am citit tot mai puţin în ultima vreme, dar în acelaşi timp simt câteodată cum mă cuprinde o febră a lecturii, o dorinţă nestăpânită de a citi cât mai mult (dacă se poate, dintr-odată) şi din domenii cât mai diverse. Sper să-mi regăsesc pe deplin plăcerea de odinioară a cititului; adevărată e vorba care spune că omul care citeşte trăieşte o mie de vieţi :)

- Muzica. Din nou, quelle surpriz, după ce v-am împuiat de-atâtea ori capul ;)) Iubesc muzica clasică şi mi-e drag Zubin mai mult decât oricare alt artist. Dincolo de asta însă, ascult cu plăcere multe altele, pe care le-am trecut în revistă într-un articol despre muzica mainstream (sau mă rog, în ceea ce-ar fi trebuit să fie un articol despre muzica mainstream, doar că la mine n-a prea fost :D).

Vorbind despre asta şi pentru că tot am menţionat "Sunetul muzicii", uitaţi o melodie pe care o mai behăi când m-apucă zelul. Nu încercaţi să vă imaginaţi cum sună la mine, probabil capra o imit cel mai convingător :D

- Periplurile prin librării şi anticariate, dar şi prin magazinele de bijuterii, unde cea mai mare atenţie o acord cerceilor şi inelelor. Brăţări port foarte rar, iar medalioane sau coliere, şi mai rar.  Chiar îmi adaptez de multe ori ţinuta astfel încât să nu fie nevoie de acestea din urmă.

- Plimbările pe străduţe în oraşe necunoscute şi, de asemenea, pe malul mării.

- Ciocolata albă (de fapt orice-cu-ciocolată albă) şi bezelele.

- Serialele, dar şi marile filme clasice. Un Top 3 al serialelor ar fi alcătuit din "Breaking Bad", "Suits" şi "Dr. House", în timp ce un top al filmelor ar arăta în acest moment aşa: "Amadeus", trilogia "Godfather" şi... take a guess... exact, "Sunetul muzicii" :))

- Să conduc dimineaţa la 5, pe străzile în mare parte pustii, ascultând Beethoven la cele opt boxe ale maşinii.

- Dansatul de una singură în faţa oglinzii (e la fel de periculos să vă imaginaţi asta ca şi pe mine cântând :D).

- Cafeaua băută dimineaţa în pat.

- Discuţiile cu jupânul, eventual acompaniate de un demisec.

- Colecţia mea Zubin Mehta, pe care o îmbogăţesc constant.

- Baia în spumă (chiar aşa, uite-o chestie pe care n-am mai făcut-o demult...).

- Al Pacino şi Meryl Streep.

- Furtunile, condiţia fiind să le ascult stând în pat, pe întuneric.

- Călătoriile.

Şi mai sunt cu siguranţă multe altele, dar acestea îmi vin în minte la o primă strigare şi-ar fi timpul să apăs pe "publicaţi", că pritocesc postarea asta de mai bine de-un ceas :)) La urma-urmei, o spune însuşi titlul: "a few of..." :)

Cărţile mele nescrise

Despre încercările mele literare din timpuri imemoriale, când era lupul căţel că dacă nu era nici nu se povestea, am mai scris. Au fost demult, dar la vremea respectivă au fost foarte importante şi, din ce-mi dau seama, încă sunt. Pentru că ele conţineau, sau aşa mi se părea mie, o promisiune pentru mai târziu. Încă sunt de părerea asta.

Problema este că promisiunea pare să nu se poată concretiza. Motivele îmi sunt destul de clare, dar asta nu e neapărat o veste bună, întrucât, cu toate că ştiu care este problema, nu văd ce-aş putea face pentru remedierea ei. 

În primul rând, nu (mai) ştiu ce vreau să scriu; mai exact, nu mai am idee ce gen mi se potriveşte, ce tip de literatură aş putea aborda. Cândva eram convinsă că pot scrie proză poliţistă, dar e foarte posibil să fi fost influenţată de zecile de scrieri ale Agathei Christie pe care le citeam. Am scris, ce-i drept, câteva nuvele care şi-n ziua de azi mi se par destul de izbutite şi care, cu unele modificări, probabil că ar fi publicabile; dar aici s-a oprit. Sau m-am oprit. Viaţa a luat o altă turnură, m-a prins în vârtejul ei şi n-am mai avut timp de scris. Şi nici chef. 

La nivel general, felul în care decurg lucrurile acum nu e deloc de natură să-mi încurajeze dispoziţia pentru tentative literare, oricât de patetice sau sterile ar fi ele. Serviciul pe care-l am este oricum, numai stimulativ nu. Colegii pe care-i am sunt oricum, numai citiţi şi deschişi la minte nu. Îmi lipseşte atmosfera creativă, îmi lipsesc oamenii care m-ar putea pune pe circuitul ăsta şi-mi lipseşte viaţa diversă, colorată şi variată, cu multe experienţe interesante care pot fi transpuse în poveşti. Există atâtea scriitoare tinere de succes în România, care se întâlnesc periodic şi discută, ţin permanent legătura pe reţele sociale şi, de multe ori poate fără să-şi dea seama, se inspiră una de la alta. Aşa ceva mi-aş dori, dar pe de altă parte aşa cum sunt acum, în cercul lor aş fi neavenită....

Aş face ceva, dar nu ştiu ce. Aş citi, dar nu ştiu ce-ar fi potrivit. Nu ştiu ce m-ar scoate din amorţeala asta. Nu pot spune că la o adică n-aş avea timp, mai ales că nu mai lucrez în schimburi (nu ştiu dacă v-am zis asta, apropo; din iunie am trecut, doar departamentul nostru, la lucrul pe un singur schimb şi sper să rămână aşa). Doar că nu mă mai animă nimic în privinţa asta. Citesc tot mai puţin, cât despre vreo aventură literară, nici vorbă (n-aş încadra aici blogul, pentru că nu scriu ficţiune; poate doar în privinţa stilului de scriere să-mi fie de ajutor). Nu mai am decât de foarte puţine ori răbdarea să duc la bun-sfârşit o carte, şi-atunci de multe ori din inerţie.

În mod greşit poate, îmi pun multe speranţe într-o eventuală mutare într-un oraş nou şi, implicit, într-o schimbare a serviciului. Poate că o schimbare de mediu ar fi salutară. Sau poate mă amăgesc şi de fapt totul e de la mine. (Prin asta voiam să spun că e posibil să ne mutăm în alt oraş în următorii doi ani, evident din cu totul alte considerente decât presupusa mea carieră neîncepută de scriitoare).

Sau poate - cel mai greu de digerat "poate" - nuvelele acelea au fost, cum scriam şi-n articolul menţionat la începutul acestei postări, doar o sclipire de tinereţe.

Sau poate pur şi simplu nu-mi doresc asta suficient de mult. Încă.

"Bridget Jones: Mad about the boy".

Am ales să pun ca titlu varianta originală a cărţii, pentru că probabil este mult mai cunoscută aşa, dar eu am citit-o în germană. Nu că aspectul ar face vreo diferenţă în acest caz. Impresia mea nu s-ar fi schimbat, indiferent în ce limbă aş fi citit-o. 

Primele două cărţi din serie - "Jurnalul lui Bridget Jones", respectiv "Bridget Jones - la limita raţiunii" mi-au plăcut extraordinar de mult. Într-atât, încât aproape că le-am învăţat pe de rost. Spumoase, nostime, agreabile, simpatice. Prinsesem drag de Bridget cea stângace şi am fost foarte încântată când am citit că s-a lansat cel de-al treilea volum. L-am comandat îndată ce am aflat de existenţa lui.  Abia aşteptam să vină şi să m-apuc de citit. 

Romanul, deşi redactat tot sub forma de jurnal care le-a făcut celebre pe primele două, este destul de diferit de acestea. Bridget are 51 de ani, doi copii făcuţi destul de târziu (Billy are 7 ani, iar Mabel 5) şi.... este văduvă. Mark Darcy a murit cu patru ani în urmă, în timp ce se afla într-o misiune umanitară în Africa. O regăsim deci pe Bridget ca mamă singură, cu toate provocările care derivă din această postură, numai că reţeta primelor două volume nu mai are nici pe departe aceeaşi savoare. 

Dimpotrivă, aş spune. Bridget este la fel de zăpăcită şi, pe alocuri, iresponsabilă cum o cunoaştem deja. Numai că asta nu mai reuşeşte să ne-o facă simpatică, ba chiar pe alocuri enervează. Ceea ce era nostim la o celibatară de 30 de ani fără copii, poate deveni ridicol pentru o mamă în vârstă de 51. Mi se pare incredibil faptul că Helen Fielding a pierdut din vedere acest aspect. Analog în ceea ce priveşte lacunele de cultură generală ale lui Bridget. Era scuzabil şi amuzant că Bridget cea în vârstă de 30 de ani nu ştia cu cine se învecinează Germania; este penibil pentru Bridget de 51 de ani să nu ştie cine este autorul cărţii al cărei scenariu adaptat tocmai îl scrie.

Relaţia lui Bridget cu Roxster cel cu 20 de ani mai tânăr are un parcurs previzibil, iar schimbul de sms-uri şi mesage pe Twitter e-n cel mai fericit caz banal. Finalul e lesne de anticipat - evident că Roxster avea s-o părăsească fiindcă-şi dorea o femeie de vârstă apropiată şi tot evident că Bridget avea să dea dovadă de, chipurile, înaltă ţinută morală şi să-i redea libertatea atunci când el se întoarce la ea şi-i declară că o iubeşte.

Poate singura fază cu adevărat amuzantă a fost întâmplarea cu păduchii. Ok, şi anumite momente din periplul lui Bridget pe Twitter. Dar e prea puţin pentru a salva un întreg roman. Finalul e dulceag până la diabetic şi destul de abrupt; adică în primele două cărţi era destul de clar cu cine va rămâne Bridget, pentru că o relaţie se construieşte şi se consolidează în timp, în timp ce în "Mad about the Boy" cavalerul pe cal alb prea apare de nicăieri în această ipostază. Ficţiune, pricep, dar un strop de plauzibil nu i-ar fi dăunat. De asemenea, acţiunea este mult prea lentă.

Răsfoind net-ul, am băgat de seamă că mulţi cititori erau oripilaţi de moartea lui Mark. Personal, mi se pare că a fost inutilă; o Bridget măritată ar fi putut să fie la fel de simpatică şi delicios de neîndemânatică. Sophie Kinsella ne-a demonstrat deja acest lucru cu Becky Brandon (născută Blomwood :D). Dar dacă tot l-a scos pe Mark din schemă, Fielding îi putea crea un parcurs mai frumos lui Bridget, altul decât acela de-a butona la infinit telefonul, în disperarea că nu primeşte mesaj de la iubitul căruia i-ar fi putut fi mamă.

Ce s-a întâmplat cu Daniel este în aceeaşi notă, adică dezamăgitor. De la playboy-ul şarmant la alcoolic e un pas mare şi trist. Iar faptul că a băut detergent de vase Fairy Ultra crezând că e lichior de mentă nu mi se pare deloc amuzant. Din contra.

Unele lucruri trebuie lăsate acolo şi aşa cum sunt; povestea lui Bridget e un exemplu ilustrativ în acest sens. Ar fi fost bine ca autoarea să se fi rezumat la primele două volume din acest ciclu.

Voi aţi citit cartea? Sunt eu un Grinch, sunt subiectivă, caut noduri în papură?

PS: tocmai am citit că Helen Fielding intenţionează să scoată cea de-a patra carte din seria Bridget, în care să-l aducă pe Mark înapoi. Oh, dear. Ar fi ca o reeditare a celebrei scene de la duş din "Dallas", în care Bobby se reîntoarce în serial. 

Poate se răzgândeşte, totuşi.

S-a rupt coaja

Astăzi, o fostă colegă de clasă din liceu a postat pe Facebook una dintre cele mai frumoase fotografii pe care le-am văzut vreodată. Având în vedere că n-a setat-o astfel încât să aibă acces restricţionat, ci este publică, îmi permit să v-o arăt şi vouă.

M-am uitat la ea minute în şir. La zâmbetul mamei, la postura ei, la surâsul bebeluşului (este fetiţă şi are o lună). Iubirea transpare pur şi simplu din imagine, iar faptul că poza este alb-negru îi accentuează expresivitatea.

Şi privind-o am ascultat piesa de mai jos:

Şi dintr-odată m-a pocnit un plâns de nu ştiam nici eu de unde-a apărut.  Fotografia asta a rupt coaja unei răni vechi de aproape 20 de ani.