Viezurele Corporatist loveşte din nou

Ieri dimineaţă, imediat ce-am ajuns la serviciu, team leader-ul îmi face semn că are o vorbă să-mi spună.

- Auzi, cumva ai vreo idee referitor la ce s-ar putea îmbunătăţi în activitatea departamentului tău?

Pauză de gândire cinci secunde şi, cu un zornăit asurzitor, îmi pică fisa.

- Nu, zic eu, cu un aer sumbru. Nu. Să nu-mi spui că începe iar!

- Ba cam da, şi tu eşti la rând.

M-am proţăpit în faţa lui de parcă înghiţisem nu un băţ, ci două prăjini puse cap la cap.

- Să mă lase-n pace. N-am nicio idee, nicio propunere, la mine totul funcţionează momentan aşa cum trebuie.

Nu minţeam zicând asta. Am mai avut nişte probleme de soft care îngreunau anumite proceduri, dar le-am relatat lui Musiu Şarl, care le-a dat mai departe şi a supravegheat implementarea unor soluţii. Misiune îndeplinită, fără ca pentru asta să am nevoie de Viezure. Exact... amicul meu de anul trecut, Viezurele Corporatist, a revenit în arenă. La fel de pisălog şi de plin de zel. 

- Bine, da' tot trebuie să te duci în şedinţă cu el. 

- Mă duc, dacă e musai, spun, în continuare îmbăţoşată, dar numai ca să-i zic să mă scutească.

Ei las' că i-o coc eu, mă gândeam. De data asta nu mă mai prinde-n laţ. Am să stau pe scaun şi-am să-i povestesc "Ali Baba şi cei 40 de hoţi", inclusiv pe roluri, dacă pofteşte. Să vezi de nu i-o plăcea.

Trei ore mai târziu, şedinţă.

- Bine v-am regăsit în noul an, ne întâlnim din nou în cadrul proiectului nostru comun de îmbunătăţire a activităţii dumneavoastră, se lansă Viezurele, cu un entuziasm demn de consacratul "dragi tovarăşi şi prieteni" din vremurile de tristă amintire. 

Eu aveam exact atitudinea asta: 

- De data aceasta însă, nu se mai pune problema vreunei propuneri din partea mea, i-o retez. 

- Cum aşa, face Viezurele siderat, întotdeauna e ceva de îmbunătăţit. 

- Nu şi la mine. Micile neajunsuri pe care le-am avut au fost corectate cu ajutorul şefului meu.

În următoarele minute am vorbit în continuu, explicându-i cu lux de amănunte ce probleme avuseserăm şi cum le-a soluţionat Musiu Şarl. Aveam un debit de mă şi minunam în sinea mea ce bine şi fluent vorbeşte omul germană când e motivat :)) 

Viezurele devenea tot mai impacientat, a dat să mă întrerupă de câteva ori cu un "bine, dar...", eu nu m-am lăsat, am continuat să descriu şi am încheiat triumfătoare: "Aşa că, vedeţi, treburile se pot rezolva şi la nivel intern, fără a dezvolta un proiect separat pentru asta".

In your face, Viezure!

- Deci nu aveţi nicio dorinţă, sunteţi perfect mulţumită, mormăie el, vizibil decepţionat.

- Exact, rânjesc eu. Eram sigură că l-am făcut în foi de viţă.

Dar pezevenghiul mai avea un as în mânecă. Se întoarce către team leader, care era şi el prezent, conform alineatului patrusutecincizecidemiişaptesutedouăzecişipatru din nepătrunsele protocoale ale Viezurelui.

- Care a fost ultimul proiect al nostru în secţia de "sortare / ambalare"?

- Ceva legat de curăţenie, care se face săptămânal de către angajaţi, prin rotaţie. 

Viezurele se întoarce spre mine, cu o moacă extaziată.

- Iată, vedeţi, o idee şi pentru dumneavoastră!

HA?!!!

- Am putea face un proiect despre curăţenia periodică în departamentul dumneavoastră, zice el, ca răspuns la privirea mea blondă.

Asta-mi lipsea.

- Nu sunt deloc de părere că e nevoie să facem un proiect separat ca să fac eu curat în locul unde muncesc, am zis. 

- Dar nu aveţi niciun motiv să refuzaţi acest proiect, nu-i aşa?

Mă simţeam de parcă m-ar fi înghesuit în colţ martorii lui Iehova. 

- Cum vă imaginaţi că am putea dezvolta acest proiect?

- Nu-mi imaginez în niciun fel. Eu fac curat la mine când am timp; şterg praful de pe calculatoare şi imprimante, curăţ tastaturile, spăl birourile cu o soluţie specială. Nu văd ce proiect ar putea ieşi din asta.

- Dar totul ar putea fi sistematizat şi organizat, am putea face liste şi astfel toţi membrii permanenţi ai departamentului ar fi implicaţi în acest demers.

M-am uitat la el cu duioşia călăului care pune condamnatul pe ghilotină.

- Toţi membrii permanenţi, ziceţi? Ei bine... acum staţi de vorbă cu unicul membru permanent. Ce propuneţi, deci? Să m-apuc să mă organizez pe mine însămi, să mă pun în plan pe listă şi să-mi trasez sarcini?

Viezurele arăta ca Tweety fugărit de motanul Sylvester.

- Ăăăăă.... cum adică singurul membru permanent?! Dar Frau Cutare?

(asta fiind Insipida, evident).

- Frau Cutare nu mai e la noi de o lună. Aşadar, cine şi cum să se organizeze?

- Păi, hmmm.... aaaahhh... puteţi face pentru dumneavoastră o listă! Este o idee excelentă! Aşa aveţi totul organizat, sistematizat.

N-o mai lungesc. În ciuda determinării mele de-a nu mă mai lega la cap cu prostiile ăstuia, nu am putut scăpa. Am luat-o de la capăt cu tot bâlciul: trebuie să cer aprobare lui Musiu Şarl, să dezvolt un plan, să-l pun în aplicare etc etc etc. Inutilul de Viezure a ţinut cu dinţii de "proiect", pentru că el cu asta se ocupă. Dacă n-ar sta de capul oamenilor cu tot felul de planuri, liste şi listuţe, n-ar mai avea ce face altceva. Nu pare să fie-n stare de altceva. 

Răbdare de beton armat îmi doresc :D

Mai bine...?

Reuşesc să dorm noaptea şi singurul ajutor extern este un ceai calmant din muşeţel, tei, lavandă şi roiniţă. 

La serviciu reuşesc să mă concentrez, să-mi fac treaba ca de obicei şi, pentru momente scurte, chiar să-mi abat gândurile. În maşină, ascult muzică. Ieri am simţit nevoia Recviemului lui Mozart, pe care, culmea, îl ascultasem pe drumul către casă, cu numai câteva ore înainte ca mama să-şi ia rămas-bun de la lumea asta. Astăzi m-am întors la muzica vieneză dirijată de Zubin.  Senzaţia a fost aceeaşi ca atunci când revezi un vechi şi drag prieten, a cărui companie îţi face bine şi-ţi pune o picătură de balsam pe-o rană deschisă.

Acasă, fie mă cufund în serialul "Murder, she wrote", fie surfez fără ţintă pe net, citind tot felul de bazaconii în esenţă inutile, dar folositoare în demersul meu de a mă gândi la altceva. 

Mai pe scurt, s-ar putea spune că sunt funcţională.  Aşa cred, cel puţin.

Asta nu înseamnă că aş putea face abstracţie vreun moment de realitate. Probabil toţi care au pierdut pe cineva drag cunosc sentimentul de frustrare generat de faptul că... viaţa merge înainte. Ceva din tine a murit şi-a fost îngropat împreună cu omul pe care-l jeleşti, dar cerul tot e plin de stele, soarele continuă să răsară, vântul continuă să bată. Şi e atât de ciudat... ştii că e normal, însă tot ciudat ţi se pare şi parcă ai vrea să tragi la răspundere pe toată lumea. 

Nu ştiu dacă toate astea înseamnă că sunt mai bine. Poate da, poate nu. Poate mă ascund de mine însămi fiindcă mi-e teamă de ce-aş simţi dacă mi-aş da frâu liber. Nu se pune problema că n-aş accepta realitatea (doar eram lângă mormânt când sicriul a fost coborât în cavou şi cât voi trăi nu voi uita momentul în care, privind printr-o perdea de lacrimi cum era fixat capacul, am şoptit "adio, mami"), dar cu toate astea, în continuare totul mi se pare... ireal. 

Timp. Timp. Timp.

Gânduri pentru tine, mami

Nu-mi găsesc locul şi nu mă pot concentra la nimic, aşa că mai bine-ţi scriu. Sunt convinsă că vei citi imediat, doar eşti pe-aici pe undeva, nu? :) 

Nu ştiu cum să încep, poate de unde noi n-am mai stat demult de vorbă. Ştiu, accept şi încerc să mă resemnez cu realitatea că ai murit, dar cumva parcă tot nu-mi vine să cred. Cum vine asta, adică n-am să te mai văd niciodată? N-o să mai vorbim niciodată la telefon? N-o să ne mai bem cafeaua împreună când vin în ţară şi n-o să mai sporovăim până la ore mici din noapte? Chiar ai plecat.... de tot? 

 

E o ironie cumplită la mijloc. De când am aflat că te-ai dus, ţi-am spus lucruri pe care nici nu m-aş fi gândit să ţi le spun înainte. Şi tot cumplit de ironic mi se pare faptul că eu niciodată nu ţi-am spus "mami"... dar o fac acum, de când ai plecat. Şi cred că de-acum aşa îţi voi spune întotdeauna. 

Am visat să mergem împreună, doar noi două, la Paris şi-n Turcia. 

Am visat că vom ieşi amândouă la cumpărături prin cine ştie ce ţară unde ne petrecem concediul.

Am visat că te vei bucura de nepoţii tăi.

Şi-am mai visat şi altele, dar la un moment dat, am înţeles şi m-am resemnat că vor rămâne doar vise. E adevărat că relaţia noastră n-a fost mereu perfectă, dar ştiu că m-ai iubit întotdeauna, aşa cum te iubesc şi eu. Ţăndări mi s-a făcut sufletul şi m-a copleşit o milă sfâşietoare când te-am văzut la capelă... păreai atât de vulnerabilă şi de învinsă aşa cum stăteai acolo în sicriu, mami. N-am îndrăznit să te sărut pentru ultima dată, n-am vrut să rămân cu amintirea acelei răceli, dar nu mi-am luat ochii de la tine aproape deloc. Ţi-am cerut iertare pentru tot ce-am greşit faţă de tine, ţi-am spus de multe ori că te iubesc şi să nu-ţi fie frică... pentru că, aşa cum spunea şi preotul, te-ai dus acolo nu e nici durere, nici întristare, nici suspin.

Sunt încredinţată că vei fi mereu cu mine şi că vei veghea asupra mea. Am primit deja nişte semne de la tine, chiar dacă nu sunt decât câteva zile de când sufletul tău şi-a luat zborul. Şi mă simt liniştită, ciudat de liniştită, poate chiar prea liniştită la atât de puţin timp după plecarea ta... Să fie ăsta semnul că ţi-ai găsit, în sfârşit, liniştea? Sau e forţa pe care mi-o insufli tu? Poate amândouă, eu aşa nădăjduiesc. 

Ştiu că într-o bună zi n-o să mai plâng şi mă voi gândi la tine cu nostalgie şi un zâmbet, dar ziua aceea îmi pare atât de departe acum. Mă doare, mami... mă doare suferinţa ta din ultimii ani, mă doare că n-am fost lângă tine când ai încetat să respiri, mă doare că n-am să te mai văd decât în vise.

Drum bun printre stele, mami, Dumnezeu să te odihnească în pace... Şi până când ne vom reîntâlni, te rog să ai grijă de mine...

Back...

A trecut o săptămână de când mama mea s-a dus şi patru zile de la înmormântare. Nu prea ştiu să spun cum mă simt. Nu ştiu nici măcar dacă mă simt cumva. Am sentimentul că sunt într-un fel de balon de săpun, izolată de lumea exterioară şi nelăsând adevărata dimensiune a pierderii să ajungă la mine. Un lucru ştiu, totuşi: mama a murit în somn, iar faptul că nu a suferit - cel mai probabil nici nu a conştientizat ce se întâmplă - mă ajută, chiar dacă milimetric, să mă împac cu situaţia.

Nu voi renunţa la blog, dar deocamdată nu mă simt în stare să scriu mai mult. N-aş putea scrie decât despre mama, trăirile şi senzaţiile din ultimele zile, şi încă nu îndrăznesc s-o fac. Poate mâine, poate poimâine, să vedem. Iau fiecare zi aşa cum vine, încerc să-mi păstrez cumpătul şi să las timpul să-şi facă treaba. Până una-alta, n-am curaj să ies din balonul meu de săpun. Deşi chiar şi aici, în balon, mă însoţesc imaginile de la capelă, frânturi din timpul slujbei sau imaginea sicriului coborât în mormânt.

Voi să aveţi grijă de voi, bine? Ne citim curând :)

Final

Astăzi, la câteva minute după ora 6, a sunat telefonul.

Mama a murit azi-noapte.