Muzica clasică, dragostea mea

Articolul acesta mi-a fost inspirat de un text pe care l-am găsit întâmplător şi a cărui lectură m-a făcut să zâmbesc. Nu ştiu dacă tot ce se spune acolo este neapărat şi adevărat; de fapt, nu mi-am pus problema niciun moment că muzica clasică te-ar face mai deştept, de pildă. Dragostea mea pentru acest gen de muzică a venit de la sine, probabil singurul mod în care se poate dezvolta o relaţie cu ea. Am început cu Richard Clayderman pe la 15 ani şi, tot cam atunci, cu valsurile familiei Strauss. Nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns la acestea din urmă, dar tot ce se poate să fi ascultat deja o parte din Concertul de Anul Nou de la Viena şi să fi început să visez cum ar fi dacă :)

Ani de zile n-am ascultat decât Clayderman şi Strauss, ocazional Mozart (dar în ce-l priveşte, nu trecusem de "Mica Serenadă"); n-am simţit nevoia de mai mult. Primul concert la care am fost îl ţin minte şi acum. În 2003, la Ateneu. Orchestra Filarmonicii "George Enescu", dirijată de Sergiu Comissiona. În repertoriu se regăseau o simfonie de Mendelssohn, precum şi simfonia "Harold în Italia" de Berlioz. N-aveam niciun criteriu, nicio idee când am ales acest concert. M-am dus pur şi simplu, am audiat, am căscat ochii la decoraţiunile sălii şi... n-am rămas cu nimic, sufleteşte vorbind. Nu era momentul (dar la scurt timp după aceea am început să merg la Operă, de care m-am îndrăgostit; asta e însă altă poveste).

Doi ani mai târziu, lucrând în presă, am citit despre Orchestra Filarmonicii Israeliene, care urma să susţină două concerte în cadrul Festivalului George Enescu. Despre Zubin Mehta citisem demult, razant,  că ar fi unul dintre marii dirijori ai lumii. Era tot ce ştiam. Nu ştiam cine este el de fapt şi ce loc are în constelaţia muzicii, despre orchestra respectivă auzeam prima dată, iar repertoriul nu-mi spunea, de asemenea, nimic. Mahler? Habar n-aveam. Simfonia nr. 41 "Jupiter" de Mozart? Mă rog, de Mozart ştiam. Şi de Beethoven, a cărui Simfonie a IX-a îmi spunea foaaarte pe departe ceva, în sensul că "Odă Bucuriei" îmi era cunoscută. Dar asta era tot. 

Despre ce a însemnat pentru mine cel dintâi concert al Orchestrei Filarmonicii Israeliene şi despre ceea ce astăzi îmi place să numesc "efectul Zubin" am scris detaliat într-o cronică de concert, publicată online la vremea respectivă pe site-ul pentru care lucram şi pe care am redat-o şi pe blog. Dacă sunteţi curioşi, o puteţi citi aici.

(Retrospectiv, articolul mi se pare cam scorţos redactat, cel puţin în ce priveşte partea informativă; mă documentasem mult, poate prea mult, eram copleşită de ceea ce simţeam ca fiind o mare responsabilitate. Latura emoţională este, însă, autentică). 

Din acea seară, totul a început să se schimbe. Pentru prima dată îmi doream cu adevărat să ascult, să cunosc, să înţeleg, să mă las purtată în timp. Audiam, încercam să fac abstracţie de lipsa cunoştinţelor în domeniu şi să las muzica să-mi vorbească şi să mă emoţioneze. Acolo unde am avut ocazia, am şi citit (despre Mozart şi Beethoven, în special, în încercarea de a-i cunoaşte mai bine şi de-a şti ce anume i-a condus spre o compoziţie sau alta). Nu ştiu dacă această pasiune mi-a ascuţit inteligenţa, aşa cum se spune în articol că ar face-o muzica lui Mozart (oricum, se pare că e ceva temporar :D). Nu ştiu nici dacă mi-au fost stimulate aptitudinile pentru limbi străine, după cum de asemenea se menţionează. Deşi dacă mă gândesc bine, poate faptul c-am reuşit să învăţ germana de la zero, la 28 de ani, o avea vreo legătură şi cu asta :))

Este cert însă că muzica clasică are efect antistres. Potrivit unui studiu realizat de Universitatea din Baltimore, muzica şi medicamentele combat la fel de eficient anxietatea. N-am ascultat niciodată ceva cu titlu de "medicament", dar un efect pozitiv asupra stării de spirit am remarcat de fiecare dată. Ştiu că sunt departe de-a mă putea numi un cunoscător în domeniu, dar nu mi-am propus aşa ceva. Ascult pentru mine, pentru sufletul meu. Ceea ce mă duce la altă idee: poate cel mai important aspect, de asemenea subliniat în articolul citat, este acela de-a asculta cu inima. Dacă se poate spune aşa, de a nu fi atent la muzica în sine, ci de a o lăsa să vină spre tine, să ţi se dezvăluie, să te mângâie dacă e vorba de Chopin sau să-ţi răscolească fiinţa asemeni unui taifun, dacă vorbim despre Mahler.

Nu pot încheia această postare decât constatând că am avut dreptate în ceea ce am scris acum aproape zece ani la finalul articolului despre concertul dirijat de Zubin la Sala Palatului: "cum să mai fii acelaşi după asemenea experienţă?". Eu, cu siguranţă, n-am mai fost. Din fericire :) 

Angelina Jolie şi ENEL-ul

(Vă miră titlul? Un bob zăbavă, că se lămureşte imediat totul).

Nu ştiu dacă sunteţi la curent cu faptul că Angelina Jolie s-a supus de curând unei intervenţii chirurgicale numite ovarectomie, mai exact i s-au extirpat ambele ovare. Este a doua operaţie radicală, după dubla mastectomie de acum doi ani. Decizia de-a face aceste operaţii a fost dictată de faptul că o serie de teste au evidenţiat o mutaţie a genei BRCA1, ceea ce însemna un risc de 87% de-a se îmbolnăvi de cancer mamar, respectiv de 50% de a se îmbolnăvi de cancer ovarian. Având în vedere antecedentele din familie (bunica, mătuşa şi mama ei au murit ca urmare a acestor tipuri de cancer), Angelina Jolie a luat decizia să taie răul din rădăcină. La propriu.

Previzibil, viesparul din mediul online a explodat şi foarte rapid s-au scindat două tabere. De o parte, persoanele care spun că da, Angelina a procedat corect. Riscul era imens, la cea de-a doua operaţie i-au descoperit oricum o tumoră ovariană (benignă, dar orişicât), are şase copii şi a vrut să elimine un risc vital. De cealaltă parte, sunt fanaticii. Nu pot să-i numesc altfel. Ok, nu zice nimeni că trebuie să fie cineva de acord cu decizia femeii, în afară de Brad Pitt. Nu-mi amintesc de existenţa vreunui sondaj prin care Angelina să facă vox populi. Însă a-ţi da cu părerea humanum est, şi nu doar femeile s-au antrenat în dezbateri, ci şi bărbaţii. Exact ce căutau ei în discuţiile despre sâni şi ovare, să nu mă întrebaţi, că n-am reuşit să elucidez. 

În fine. Argumentele PRO erau, cam fără excepţie, din categoria "prevenţia este mai indicată decât tratamentul; cancerul ovarian este asimptomatic, iar în momentul apariţiei primelor simptome situaţia este deja foarte gravă; Angelina a luat decizia pe care a considerat-o optimă în cazul ei şi s-a sfătuit în prealabil cu mai mulţi specialişti oncologi şi geneticieni" etc. Argumente logice, de bun-simţ, dar cam banale, nu vi se pare?

Ei bine, comentariile CONTRA sunt mult mai suculente. Luaţi de citiţi câteva exemple, extrase de pe pagina de Facebook a Oliviei Steer (nu discutăm acum despre 'mneaei şi teoriile sale referitoare la "mafia Pharma", la non-vaccinare şi la raw veganism. Poate am să scriu cândva despre asta, dar mai degrabă nu. Mi se pare inutil şi m-aş enerva degeaba).
Ideile exprimate mai jos m-au făcut să reflectez că aceia care le-au emis n-ar mai trebui lăsaţi slobozi pe stradă.

- "Angelina sfidează divinitatea, din calea domnului nu poţi să fugi!".

Martorii lui Iehova anunţă că au pierdut un miel din turmă.

- "Paranoia americană în stil mare, oamenii ăştia nu ştiu de spirit, emoţii şi frici, cred că organismul este strict anatomic şi robotizat. Orice operaţie sau tăietură în organism este un blocaj energetic major.". 

Organismul nu este anatomic? Dar cum e? Vorba lui Toma, "casa Marcel? Nu e o casă? Dar ce e?". Şi ori e anatomic, ori e robotizat, una din două. Dorele, ne decidem şi noi? Ultima propoziţie este o veritabilă nestemată. Oamenii cărora li se inflamează apendicele n-ar mai trebui să dea telefon la Salvare, ci la ENEL.

- "Şi-a extirpat ovarele, şi-a tăiat sânii dar va face cancer la plămâni probabil din cauza fricii continue de moarte. Sau la oase din cauza devalorizării de sine în urma extirpărilor făcute... De ce îi e frică nu va scăpa pentru că ea singură îşi creează conflictele de unde va dezvolta un cancer."

Ăsta e un adept al curentului care se numeşte "Noua Medicină Germană" şi care, în rezumatul rezumatului, susţine că toate bolile în general şi formele de cancer în special sunt de fapt rezultatul unor conflicte interioare. Vaidecapulmeu, deja simt că mi s-a netezit creierul numai cât am scris chestia asta. Devalorizarea de sine duce la cancer de oase? Bine că prostia e inofensivă... că e safe cetăţeanul. 

Încă una şi gata, că am izbutit un articol la metru (iar). 

- "Frica este opusul iubirii. Şi în final ... moartea nu este altceva decat o întoarcere la Sursă. Când ţi-e frică de moarte, uiţi să trăieşti".

Ha! Întoarcerea la Sursă, zice. Cu "S" mare, nu aşa oricum. Vedeţi, v-am zis eu că ENEL e soluţia. 

Concluzionând, mare e Grădina Domnului şi mulţi au sărit gardul. Vorbind serios acum, şi pentru că nu vreau să închei textul fără să-mi spun părerea pe subiect, în situaţia Angelinei aş fi procedat fix la fel. Acum câţiva ani gândeam altfel, dar mi-am schimbat părerea între timp. Dacă se poate preveni asemenea boală, cred că oricine ar trebui să profite de şansa pe care o dă medicina actuală.

Cu dor şi greu, la suprafaţă

Nişte oameni, care au trecut şi ei prin experienţa pierderii unui părinte, mi-au spus să am răbdare cu mine. Să-mi dau timp, să jelesc atunci când simt nevoia să jelesc, respectiv să zâmbesc dacă-mi vine (nu prea s-a întâmplat, decât în puţine şi scurte rânduri). Şi, poate cel mai important sfat, pe care l-am luat şi continuu să-l iau foarte în serios, să nu cad în capcana de a-mi închipui că am trecut de ce-a fost mai greu, doar pentru că se întâmplă să am momente când respir mai uşor.

Că oamenii respectivi au dreptate în tot ceea ce mi-au spus, m-am convins. A trecut o lună şi jumătate de când mama s-a dus. Sâmbătă i s-a făcut parastasul de 40 de zile, la care nu am putut ajunge, dar m-am dus la o biserică de aici, am aprins o lumânare, m-am rugat pentru sufletul ei, pentru liniştea şi odihna ei în cealaltă lume şi am plâns aşa cum n-o mai făcusem din ziua înmormântării. Cumva, s-a mai descărcat ceva din tensiunea acumulată....spun asta pentru că am avut nişte zile în care mi-era sufletul atât de plin de amărăciune, încât cu greu reuşeam să mă concentrez fie şi câteva minute la altceva. Şi nici să plâng nu puteam, nu-mi "venea", aşa că am oftat şi am acumulat. Furie.

Mda, cam ăsta pare să fie următorul stadiu:  sunt furioasă. Nu mă-ntrebaţi pe cine sau pe ce, că n-aş şti să vă spun. Pe mine în primul rând, bănuiesc. Pe soartă. Pe viaţa care merge înainte...

Deocamdată nu par să mă regăsesc pe mine, cea dintotdeauna. Poate aţi băgat de seamă că nici pe blog nu mai sunt atât de prezentă, şi adevărul este că nici vlagă nu mai am. Sper să fie o situaţie temporară, dar, oricât de melodramatic ar suna asta, am senzaţia că o dată cu mama am îngropat şi o parte din mine.

Adevărul e că, dacă ar fi după mine, n-aş face altceva decât să dorm. În somn totul e mai uşor. Şi poate mi-ar apărea în vis. Mi-e atât de dor de ea, cea de odinioară... de conversaţiile noastre, de glume, de râsul nostru. Mi-e atât de dor de ea, de mami.

Poate cer prea mult de la mine după atât de puţin timp, nu ştiu. În fond, ce-s 40 de zile? Nici măcar două luni...

Poate tot ceea ce am de făcut acum este să-ncerc să mă menţin la suprafaţă, chiar dacă mai înghit apă din când în când. Şi să nu-mi pierd speranţa că am să înot din nou în ape liniştite.

Eu cu mine, în dialog

Nu mai ţin minte de unde am salvat întrebările de mai jos. Erau ca un fel de mini-interviu pe care autorul şi-l lua sieşi. Mi-au plăcut mult la vremea respectivă, mi-au dat de gândit şi m-am gândit că ar fi un exerciţiu interesant de introspecţie.

În seara asta mi-am amintit de ele. Asta poate cu atât mai mult cu cât în ultimele zile am fost destul de... meditativă, aş spune, deşi nu-s deloc sigură că ăsta e cuvântul. Practic nu mi-a "ars" de nimic, am avut nişte accese de jale gândindu-mă la mama, de nu mai reuşeam deloc să mă adun. De asta, sau mai ales de asta, n-am mai dat pe aici.

Hai să vedem cum mă descurc la "interviul" ăsta.

1. Descrie-ţi viaţa, în momentul actual, printr-un singur cuvânt: 

Expectativă.

2.  Se spune că "niciodată nu trebuie să spui niciodată”. Însă tu eşti convinsă că NICIODATĂ:

Niciodată nu voi avea copii.

Niciodată nu voi face rău cu bună-ştiinţă.

Niciodată nu voi fi în stare să înţeleg exact ce e acela un ofsaid :D 

3. Cum ai defini iubirea în cât mai puţine cuvinte?  

Când unul dintre cele mai plăcute zgomote este acela al cheii lui în uşa de la intrare, anunţându-i sosirea acasă, aceea e iubire. Când îţi doreşti să poţi lua asupra ta toate grijile, tristeţile, poverile şi disconforturile lui, aceea e iubire. Când te cuibăreşti la culcare în braţele lui şi simţi că acolo şi numai acolo e locul tău, aceea e iubire.

Sunt doar trei "definiţii" proprii, aş mai putea scrie multe altele, dar cică să fie "cât mai puţine cuvinte".

4. Dacă o persoană îti face rău în mod intenţionat, cum reacţionezi? Îi plăteşti cu aceeaşi monedă sau o ierţi?

Au existat în viaţa mea doi bărbaţi care mi-au făcut rău. Intenţionat. Eu îmi aşezasem sufletul în mâinile lor, iar ei au luat cu lăcomie tot ce le-am oferit, ştiind foarte bine ce vor face ulterior. Nu i-am iertat şi nu-i voi ierta niciodată. Presupun că nu sunt într-atât de nobilă. Dar nici rău nu le-am făcut. Sper că, într-o oarecare conjunctură independentă de mine şi voinţa mea, îi va durea cândva aşa cum m-a durut pe mine. 

5. Te-ai întrebat vreodată care ar fi “rolul” tău in această lume? Şi dacă răspunsul este afirmativ, ai găsit un răspuns?

Mi-a cam trecut vremea "existenţialelor"... Pe la 16 ani, ştiind că nu voi avea copii, cugetam că n-am niciun rost pe lume. Din fericire mi-a trecut fandacsia, dar nici n-am găsit vreun răspuns satisfăcător. Şi drept să spun, nici nu-l mai caut (pe el, pe răspuns). Nădăjduiesc însă că, atunci când voi părăsi lumea asta, nu voi avea regrete majore.

6. Ce ai schimba la oameni?

E cam prea generală întrebarea.... Cred că mi-aş dori ca oamenii să fie mai atenţi unii la alţii şi să reflecteze mai mult la impactul pe care vorbele şi acţiunile lor îl pot avea asupra celor din jur. 

7. Dacă ai putea da timpul înapoi, ai schimba ceva din trecutul tău?

Foarte probabil că n-aş mai alege facultatea de jurnalistică (o curată pierdere de vreme, reflectez acum; dacă făceam limbi străine, clar era o afacere mai bună pe termen lung). 

8. Care este persoana pe care o admiri cel mai mult?

Pentru aceia dintre voi care-mi citiţi blogul, nu e nicio noutate: Zubin Mehta :) Dincolo de muzicianul extraordinar care este, am descoperit, în cele două cărţi despre el şi-n zecile de interviuri citite sau vizionate pe Youtube, un om cum rar există.

9. Ce faci când vezi pe cineva necunoscut plângând?

Nu mă bag în sufletul cuiva pe care nu-l cunosc. Pentru că nici eu nu mi-aş dori să mă întrebe cineva necunoscut de vorbă, atunci când mă copleşesc toate.

10. Dacă ai afla că mai ai doar o zi de trăit, cum ţi-ai petrece-o?

Timp de două ore, aş fi la un concert dirijat de Zubin. Apoi aş scrie nişte scrisori unor oameni foarte dragi din viaţa mea. Scrisori de care ei n-ar afla imediat, pentru că le-aş ascunde undeva, cu încrederea că le vor descoperi atunci când vor avea nevoie de ele şi de gândurile mele pentru ei. 

11. Gândeşte-te cum erai acum 5 ani, ce aspiraţii şi vise aveai? Ai realizat ceva din tot ceea ce aveai în plan? 

Acum cinci ani, hm? Să mă gândesc, deci în 2010. Unica mea aspiraţie era să am un serviciu stabil în Germania. Misiune îndeplinită!

12. Dacă ai putea sa afli ceva din viitorul tău, ce anume ai vrea să ştii?
Hm, mi-e cam teamă de asta. Dar cred că mi-ar plăcea să ştiu dacă voi ajunge să public o carte, aşa cum îmi doresc de când am învăţat să scriu.

Da, mi-a plăcut "interviul". Sper că am fost un interlocutor agreabil...

Necesit vulcanizare

Spre dezumflarea-mi, Musiu Şarl a aprobat "proiectul" Viezurelui. Iniţial se strâmbase agasat de idee, după care, pe măsură ce-i povesteam planul (cât mai economicos şi lipsit de entuziasm cu putinţă, dar de pus la curent trebuia să-l pun), s-a trezit că perspectiva îi surâde. Ba a mai venit şi cu vreo două idei suplimentare, pe care cu mare plăcere i le-aş fi făcut guler. Aşa că nu numai că trebuie să mă apuc de făcut liste (grrrrr), dar mă văd şi lipsită de plăcerea de a-i comunica Viezurelui că ideea lui nu a fost acceptată. Well done, Musiu Şarl. Not. 

Spre încă şi mai marea-mi dezumflare, există posibilitatea ca din iulie să revină "prietena" mea, Insipida. Pasămite clientul la care plecase ea să rupă gura târgului şi pisica-n două a reziliat contractul cu firma noastră, cu începere de la 1 iulie. Decizia, deşi-n mod evident nu una fericită, nu afectează angajaţii de acolo, cel puţin nu pe cei permanenţi, care vor fi redistribuiţi. Pe cale de consecinţă, aceia dintre noi care se transferaseră (n-a fost singura care a plecat) se vor întoarce la nava-mamă. Shit, shit, shit! Ok, încă nu e bătut în cuie că şi mamzel va reveni (şefa nu e încântată deloc, dar deloc de perspectivă, şi-n lumina a ceea ce devenise relaţia lor, tind să-i dau crezare), însă chiar şi aşa... e de dud. Pe de altă parte, aceeaşi şefă mi-a spus, clar şi de mai multe ori, că DACĂ va fi să se întoarcă, Insipida nu va mai fi superioara mea în niciun fel, ci vom avea poziţii egale. Mno, s-o văd şi pe-asta.... deşi dacă e după mine, aş prefera să n-o mai văd pe ea deloc :))

Cum mă vulcanizez eu acuma, dezumflată fiind, aia e întrebarea.

Nu, complimentul subînţeles al lui Musiu Şarl (care, când m-am oferit vineri să vin la serviciu şi sâmbătă din cauza volumului de muncă, mi-a zis: "Vă mulţumesc pentru că vă oferiţi, dar nu vreau să faceţi asta. Fiindcă, dacă trebuie să vă dau liber în contul orelor acumulate, m-ar deranja mai mult absenţa dumneavoastră decât ce mai rămâne de făcut de azi pentru luni") nu se pune. Îl cred că a fost sincer şi, pe moment, m-a motivat. Am lucrat de parcă aş fi fost pe Duracell şi am terminat tot, inclusiv ceea ce n-aş fi crezut că reuşesc să dovedesc. Dar asta, cum spuneam, nu se pune. Sau nu se MAI pune. Perspectiva întoarcerii creaturii m-a tuflit aproape complet.