Live blogging: concert dirijat de Zubin Mehta la Festivalul ”George Enescu”

N-am mai făcut asta niciodată până acum, nu e chiar live blogging în adevăratul sens al cuvântului (având în vedere că urmăresc concertul pe Internet și nu la fața locului) și nici n-am pretenția c-o să iasă grozav, dar să-ncercăm :)

- Streaming-ul merge excelent, ceea ce am remarcat și aseară, în concertul de debut al festivalului. Se aude și se vede foarte bine, fără întreruperi. O mare bilă strălucitor de albă pentru administratorii site-ului festivalenescu.ro.

- Se anunță că, din pricina unei intervenții chirurgicale suferite la genunchiul drept în urmă cu două săptămâni, Zubin va dirija stând pe scaun. 

- Ora 19.30 la mine, 20.30 în România. Intră pe scenă sprijinindu-se într-un baston. Publicul îl ovaționează în picioare. Mi se umezesc ochii. 

- Prima lucrare din repertoriul serii este Simfonia de Cameră Nr. 1 de Aron Schönberg. N-am mai ascultat-o și sunt în egală măsură sceptică și curioasă: e un compozitor modern și știu că a fost profesorul lui Anton Webern, cel care mi-a pus nervii la încercare în cadrul unui concert la care-am fost anul trecut la Baden Baden. Dacă elevul a ”reușit” asta, profesorul oare ce-o mai face? 

- Vreo douăzeci de minute mai târziu (e o piesă relativ scurtă, așa cum sunt multe dintre creațiile moderne), decretez: nu e chiar insuportabil. Ba aș putea spune că e o muzică mai digerabilă decât a lui Webern. Mai melodioasă, cumva mai accesibilă. O surpriză plăcută pentru mine, în măsura în care nu sunt familiarizată cu limbajul compozițiilor moderne.

- Zubin se înclină și se îndreaptă spre culise. Îl ”petrec” cu privirea cum merge încet, cu pași mici și precauți, ajutându-se de baston.

- În partea a doua a concertului urmează grandioasa Simfonie nr. 8 de Anton Bruckner. Am ascultat-o pe bucăți, niciodată de la cap la coadă și niciodată într-un concert, așa că în seara asta a fost o premieră pentru mine. Este o lucrare foarte elaborată, intensă, grea, considerată de specialiști drept o adevărată ofrandă pe altarul simfoniei ca formă muzicală. De altminteri, Zubin precizează într-un interviu acordat recent: ”Există atât de multe simfonii despre care se poate spune că sunt capodopere ale romantismului. A opta de Bruckner este una dintre ele. Punctul culminant al Adagio-ului este unul dintre cele mai cutremurătoare momente din istoria muzicii”. 

- Orchestrația este amplă, amintindu-mi cumva de lucrările lui Mahler. Puține sunt instrumentele care lipsesc de pe scenă; începând de la viori, viole, violoncele și contrabași, continuând cu oboaie, flaute, clarinete, fagoturi, corni și două harpe și până la trompete, tube, tromboane și instrumente de percuție, toate se contopesc într-un ansamblu plin de substanță și culoare. Ascult pentru prima dată simfonia integrală, sunt atentă la muzică, dar și la detaliile de ordin vizual. Un prim-plan arată degetele unei violoniste executând un tremolo subtil, de mare efect. Îmi spun că, dacă m-aș mai naște o dată, mi-ar plăcea să cânt la vioară. 

- Zubin dirijează, evident, fără partitură. Scaunul pe care stă e suficient de înalt încât să-i permită să aibă toată orchestra sub ochi. Indicații uneori discrete, alteori ample. Uneori numai din priviri, alteori cu bagheta, alteori (și) cu un gest al mâinii. Un zâmbet apreciativ pentru corniști. Și, ceea ce cu siguranță nu se vede foarte des în concertele lui, o privire critică și contrariată în stânga, spre viori. Ceva n-a fost bine. A durat o secundă, însă în mod evident a fost neplăcut surprins. N-aș dori să fiu în pielea muzicianului care a greșit. 

- Lucrarea se încheie într-o notă puternică, unitară, cu accente dramatice. Sala explodează în aplauze și mă pomenesc aplaudând și eu, din fața calculatorului. Zubin părăsește scena doar pentru a reveni de mai multe ori, chemat de ovațiile publicului care nu-l lasă să plece. Pășește atent, parcă ezitant, dar rămâne la fel de maiestuos. Bastonul nu-i știrbește cu nimic grandoarea. 

Zâmbesc așa cum demult n-am mai făcut-o. A fost un concert extraordinar și-mi pot imagina impresiile și senzațiile celor din sală. Abia aștept seara de mâine: urmează Mahler, de-a cărui creație mă leagă atât de multe amintiri.

Tot mai rar pe-aici trecătoare

Știu asta. Știu prea bine. Ce nu știu e cum aș putea schimba situația.

Mi-am pierdut energia, sclipirea, zvâcul.... nu mai am forță pentru aproape nimic. Problema e la nivel mental, nu fizic. Dorm bine, mănânc ca de obicei, mă mai dezmățez cu vreo ciocolată albă sau o prăjitură din când în când, deci nevoile primare - ca să zic așa - torc satisfăcute. Dar în interior se întâmplă ceva. Nu știu ce, dar mă usucă, mă vlăguiește, mă lasă lată, emoțional vorbind. 

Am fost tot mai puțin prezentă aici în ultimele luni și nu vă puteți imagina cât de mult regret asta. Blogul e una din marile mele pasiuni, voi îmi sunteți dragi, dar ceva nu se leagă. Nu se MAI leagă. Nu știu ce, nici de ce. 

Nu mai am chef nici de citit, până și-o carte banală, din categoria ”literatură de tren” m-ar ajuta, dar nici de ea nu mai sunt în stare. 

Am luat magneziu vreo 2 luni, n-am remarcat să fie mai bine. Dar nici mai rău. 

Dacă ați trecut și voi prin situații asemănătoare, orice sfat mi-ar fi de folos și vă mulțumesc anticipat :) Dacă nu, mă bucur pentru voi și tot vă mulțumesc pentru că sunteți aici :) Oricum, mă voi strădui să mă smulg din marasmul în care mă aflu, de asta să fiți convinși :) 

Edit: în încercarea de a-mi colora starea de spirit, am dat drumul streaming-ului de la Festivalul ”George Enescu”. Orchestra Națională de Tineret, Sarah Chang și Kristjan Järvi în concertul de debut, adică un regal, de care am reușit să mă bucur. Un lucru nu mi-e clar: ce naiba caută Liana Stanciu acolo și cum ar putea fi făcută să tacă. Demult n-am mai auzit atâtea prostii și platitudini debitate în atât de scurt timp.
”Mie mi-a fost frică de muzica clasică. Tuturor ne-a fost frică la un moment dat de muzica clasică. Voi reveni la pauză, să aflăm împreună cui i-e frică de muzica clasică”. Tot ce-mi doream era să-i închidă cineva microfonul. Poate i se face iar frică dacă se aude ce prostii îndrugă, nu de alta.

Inteligența mă urmărește, dar eu sunt mai rapidă

De cele mai multe ori sunt rezonabil de inteligentă (latura mea modestă mă înghiontește), iar câteodată am momente cu sclipiri - meteorice, dar tot mai bine decât deloc. Antemenționata latură modestă mi-a articulat un cot în coaste, amintindu-mi că nu mai demult decât în vacanța petrecută în România am avut cel puțin două momente în care numai că n-am dat prin gropi. 

Știți vorba aia care spune că dacă tot ești prost, e mai bine să fii prost în liniște? Eh, eu n-am ținut cont de asta.

Și pentru că sunt generoasă cu propriile-mi prostii și pentru că sharing is caring (nu așa se zice?), ia să vă povestesc și vouă.

1. Cum stăteam noi binișor într-o seară acasă la socrii mei, cineva își aduce aminte că avem puse la rece câteva cutii de Ursus Cooler. Minunat, zic, întâi fiindcă-mi place foarte mult Radler, și apoi fiindcă am ocazia să testez dacă... la o anumită temperatură devine albastru, așa cum promite.

 În jurul meu se face subit liniște.

- Ce anume să se facă albastru?

- Radler-ul, cum ce, zic eu, cu aerul ”d'ohhh, e evident că la băutură mă refer”.

Pauză.

- Păi nu lichidul se face albastru.

- .... dar cine?

- Senzorul.... de pe cutie.

Abia atunci m-am uitat mai atent. Pe cutie se află într-adevăr un senzor rotund, de culoare gri, care devine albastru în momentul în care băutura e depozitată la o temperatură de maximum 5 grade (parcă). O vopsea termocromatică, ăsta e secretul (mă dau și cultă). 

- Chiar ai crezut că se face Radler-ul albastru? Păi cine ar mai bea bere albastră?

- Eeee, hmmm..... grsjdhhewqpjdwefph (adică am mormăit ceva neinteligibil). 

Concluzia mea a fost: când oi mai avea momente în care mă cred deșteaptă, să-mi amintiți că Radler-ul nu se face albastru. 

2. Al doilea moment de negrăită inteligență s-a consumat tot la socri; veniseră nașii noștri într-o seară și mâncaserăm împreună.

Știți cum e: mai guști, mai bei ceva, mai o vorbă, mai o hlizeală, iar mai guști ceva... trece timpul.

- Mai serviți? întreb plină de solicitudine, după ce dusesem o primă rundă de pahare și farfurii la bucătărie.
(Da, știu că e incorectă formularea cu ”serviți” când e vorba de cineva care mănâncă, expresia referindu-se exclusiv la persoana care servește la masă, dar mi s-ar părea cam ciudat să întreb ”mai mâncați?” sau ”mai consumați?”).

- Nu, mulțumesc, zice nașul.

La care yours truly, într-un puseu de diplomație acută:

- Foarte bine! 

Vorba ceea: ”dacă mănânci mi-ești ca un frate, dacă nu, îmi ești ca doi”. No comment, că e cel mai înțelept :))

Acestea fiind spuse, se numește că latura mea modestă a fost reabilitată :D

Nu, ”înainte” NU era mai bine

De vreo câteva zile îmi tot apar în News Feed pe Facebook postări pline de nostalgia unor, pardon de clișeu, vremuri demult apuse. Mă depășește chestiunea. Se întâmplă ceva special de i-a apucat pe unii amocul, sau are legătură cu faptul că azi e 23 august? (Chiar așa, ce coincidență să scriu pe tema asta tocmai astăzi :)) ). Nu e vorba de postări din categoria ”pe atunci fiecare avea un loc de muncă și o casă”, ci ”vaiii, cât de fericiți eram noi în copilărie! Stăteam cu cheia de gât, jucam elasticul și 'Țară, țară vrem ostaș', mâncam portocale și banane o dată pe an și nu cunoșteam gustul unei ciocolate bune, dar ce fericiți eraaaaaam!”.

Ei bine, am tot citit variațiuni pe tema asta, până am început să mă enervez. Copii fiind, am fost relativ fericiți pentru că nu știam că se poate trăi și altfel. Nu-mi amintesc foarte entuziasmată de convingerea mea de la 4-5 ani că bananele și portocalele se coc iarna, fiindcă numai atunci aveam parte de ele. Și nici nu mi se umezesc ochii de nostalgie gândindu-mă cum pândeam zilnic dulapul pe care mama pusese bananele verzi împachetate în ziar și întrebam de zece ori pe zi ”s-au copt? Cât mai au? Pot să le mănânc? Nici acum nu sunt gata?”. Și nici de șnițelele din parizer nu-mi aduc aminte cu prea multă încântare (mai ales dacă veneau după unele din piept de pui, de care ai mei reușiseră cu dificultate să facă rost. N-am avut bunici la țară, deci am fost privată de multe chestii și era un eveniment când mâncam carne bună sau ouă). 

Lecțiile făcute la lampa cu gaz? O fericire, aveam un apetit pentru studiu ieșit din comun. Mai ales când începeau să mă usture ochii și să tușesc de la fum, oricât de bine curăța tata fitilul. Nopțile în care ai mei mă luau în pat cu ei, să mă încălzesc, fiindcă nici căldură nu era și nici lumină, ca să pună radiatorul? Vai, dar mă cuprinde o nostalgie când mi-aduc aminte de ele, de nu vă povestesc. Într-o iarnă chiar nu s-a mai putut, era mult prea frig și le-a fost prea frică să mă țină acasă, așa că m-au dus la bunicii paterni, care aveau sobă cu lemne. Pfuaaa, dar ce amintiri superbe, n'est-ce pas? Vorba unui personaj din "Gaițele" lui Kirițescu: "ba ce pas!" :))

Dar pentru că tot e 23 august azi, să vorbim și despre manifestații. Am avut parte de ele și la grădiniță (la grupa mare), și-n primii ani de școală - revoluția, sau lovitura de stat, sau orice-o-fi-fost-chestia-aia-din-1989 m-a prins în clasa a IV-a. Prezența era, cum altfel decât obligatorie și din ce-mi aduc aminte, eram ocupați cam toată luna august cu treaba asta. Dimineața la ora 8 ne încolonam frumos în curtea școlii și porneam spre stadion. Unde stăteam aliniați, în picioare, fluturând steaguri sau flamuri colorate, ore în șir. În soarele torid al verii. Evident, se lăsa cu insolații severe, deshidratare (nu găseai pe atunci chioșcuri la fiecare colț de stradă, iar până la alimentara nu ne lăsau supraveghetorii, că se dădea programul peste cap). Bea fiecare ce-și adusese de acasă și gata. Iar asta nu era niciodată suficient. 

Odată, ai mei s-au revoltat și nu m-au lăsat să mă duc. Făcusem insolație cu o zi în urmă, vomitasem, tot tacâmul. Eram încă la grădiniță și motivul pentru care-mi amintesc foarte exact este că educatoarea a venit la noi acasă, pentru a le reproșa alor mei că n-am fost. Nu-mi aduc aminte precis în ce termeni au poftit-o să plece, dar cred că a fost într-un mod foarte categoric :))

Desigur, am stat și la cozi.  La pâine, la ouă, la carne. Mi-aduc aminte și-acum de un vecin care a murit la coadă la găini vii. S-a împiedicat, a căzut în mulțime și oamenii agitați și panicați de ideea că ”nu vor fi destule găini pentru toți” literalmente l-au călcat în picioare. Lumea era înnebunită de foame și n-a mai ținut cont de nimic. Spre norocul lui, dacă se poate spune așa în situația dată, vecinul a făcut infarct. Altfel ar fi avut parte de o moarte mult mai oribilă. 

Despre alte aspecte, cum ar fi copiii care au rămas orfani ca urmare a unor avorturi empirice făcute de mamele lor pe ascuns, nici nu mai vreau să aduc vorba. Nu cumva au fost și ei din cale-afară de fericiți pe vremurile alea?

Nu spun că azi e perfect; departe de mine gândul. Sunt atât de multe aspecte care nu funcționează așa cum ar trebui și atât de mulți copii necăjiți. Nu cred că sunt prea mulți copii fericiți în România de astăzi.
Dar nici în România de odinioară nu erau. Și acelora care oftează plini de regret după vremurile de altădată, am să le spun un singur lucru: în alte împrejurări, astăzi România ar fi putut fi Coreea de Nord. Unde le recomand să emigreze dacă tot îi chinuie nostalgia, apropo.

După zece ani: aceeași mare, aceiași noi :)

În 2005 ne-am dus să ne întâlnim cu marea, în cea dintâi vacanță împreună. 

Nu ne cunoșteam prea bine, dar știam că ne așteptaserăm dintotdeauna. Și atunci, ca și acum, credeam în ”the best is yet to come”. 

E una din fotografiile mele preferate. Una dintre primele în care nu mai priveam cu teamă spre viitor. Nu mai eram singură: îmi găsisem Omul Meu.

Zece ani mai târziu, am ajuns în același loc. Nu am plănuit asta, așa s-a nimerit să fie. Și bine s-a nimerit :) Am revăzut cu nostalgie locurile unde, cu un deceniu în urmă, ne sărutam la fiecare pas, ne țineam de mână și ascultam marea.

Suntem tot noi, privind spre același orizont. Nu ne mai sărutăm într-una, ne plimbăm și fără să ne ținem permanent de mână, dar suntem mult mai împreună decât eram atunci. Și la fel de îndrăgostiți de mare. 

Iar astăzi aniversăm opt ani de când am devenit cetățeni respectabili, întemeind celula de bază a societății :))

De pe net aflu că asta e nunta de bronz, cică. Suntem pe podium, cum ar veni :) Să ne fie cu bine, cu sănătate și noroc, zic!