Un pom prea lăudat și o surpriză

Despre Grădina Zoologică din Berlin citiserăm mult, văzuserăm emisiuni și știam că este considerată cea mai mare și mai spectaculoasă din Europa. Ne-am dus acolo în egală măsură plini de curiozitate și convinși că va fi o experiență încântătoare.

Hmmm. ”Om fi nimerit la Dragonul Roșu?”, ne-am întrebat când am ajuns la poartă. Cam kitsch decorul, trebuie să recunoaștem.

De la casa de bilete am primit o hartă, bine concepută și care într-adevăr ne-a fost de ajutor pe parcurs și-am luat-o încetișor la pas. 

Nu pot spune că am fost impresionați. Nici că am fi găsit ceva inedit. Poate că o parte din ”vină” am avut-o și noi, fiindcă am fost undeva în jurul orei 12, când multe dintre animale își făceau siesta. N-am luat în calcul aspectul ăsta... Bunăoară, ursul polar ne-a tratat cu un mare și superb spate :)) Dormea, istovit de cât mâncase, probabil. Și ca el, multe alte animale. 

N-am izbutit poze prea clare; fie era distanța prea mare, fie personajele principale n-aveau chef de ședință foto, fie lumina nu era grozavă. 

Carte de vizită la urangutani :))

Monseniorii mâncau iarbă

La sectorul ”animale de pradă” am fost dezamăgiți; cuștile sunt mult prea mici pentru necesitățile unui leu, ale unui tigru sau ale unui jaguar. Animalele dormitau plictisite și n-am stat să ne uităm prea mult. De ce n-or fi făcut cuștile mai mari? Le puteau instala în altă parte, unde să fi avut mai mult loc la dispoziție. Mi se pare absurd că mai mult spațiu aveau rinocerul sau hienele, de exemplu...

Pe la păsări am trecut în viteză, la reptile n-am avut chef să intrăm. Adică omului i-era totuna, iar eu nu țineam defel să văd șerpi și alte lighioane solzoase. Ne-am uitat la girafe, la antilope, la hipopotam (urâtă creatură, fie-mi iertat...), la foci (înotau sub apă și n-au ieșit deloc la suprafață), la pinguini, la tapir, la lupi, la urși... A fost ok, nu-mi pare rău de experiență, dar cu siguranță nimic memorabil. Un pom lăudat la care-am fi putut să lăsăm sacul acasă. Prin comparație, grădina zoologică din Nürnberg, pe care am vizitat-o acum patru ani, ni s-a părut mult mai bine organizată. 

Dar, dacă de la Zoo am ieșit cam dezumflați, ne-am umflat la loc la Galeriile de Artă, unde - după ce am stat o oră și jumătate la rând - am vizitat o expoziție temporară de artă expresionistă și impresionistă. Intitulată ImEx și reunind 170 de picturi, se remarca prin ineditul și îndrăzneala alăturării a două curente atât de diferite. 

Nu toate tablourile ne-au ”spus” ceva, cu siguranță inclusiv ca urmare a faptului că ne lipsește cultura în domeniu; dar unele dintre ele ne-au plăcut cu adevărat. 

”Liliac în vază de sticlă” - Edouard Manet, 1882

”Castan înflorit” - Auguste Renoir, 1881

 

Potsdammer Platz în 1894 - Hans Herrmann

Nu ne pricepem cine știe ce la pictură; personal, exceptând câteva tablouri celebre, n-aș ști să identific nici perioadele, cu atât mai puțin pictorii (doar să am o intuiție ieșită din comun în momentul respectiv, altminteri nu...). Ok, o știu pe Gioconda, sunt în stare să deosebesc un tablou de Picasso de unul de Botticelli și știu că picturile de mai sus fac parte din curentul impresionist; dar aproximativ caaaam pe aici se opresc cunoștințele mele în materie de pictură.

Cu toate acestea, suntem dornici de experiențe inclusiv în aria asta și apreciem frumosul. Nu regretăm deloc faptul că am vizitat această expoziție; a fost interesant și, aș spune, instructiv. O surpriză plăcută, pe care Berlinul a scos-o din joben pentru noi.

Ce-aș face altfel la nunta mea?

Dacă mă uit în urmă, un singur lucru aș schimba. Unul și bun, vorba ceea :))) Unul dintre cele mai importante aspecte, dacă întrebați o femeie în general și o mireasă în special. Un mizilic, dacă întrebați un bărbat: coafura.

Am avut un coc simplu, banal, care a avut două calități: a arătat acceptabil și a stat țeapăn toată noaptea (la cât fixativ ”ultra strong” avea în el, nicio mirare. Cred c-ar mai fi stat la fel încă două-trei săptămâni, la o adică). Dar a fost prea simplu, prea banal, prea.... ”coc de mireasă” tipic. N-am avut cum să-mi aleg coafeza și-am luat ce-am găsit, iar femeia a făcut ce-a știut. Pieptănătura n-a avut nimic deosebit și n-am simțit că e coafura mea, dar am zis slavă Domnului că n-am pățit ca la cununia civilă, cu trei ani înainte de nuntă.

În rest, n-aș schimba nimic. Au trecut cinci ani de când am fost mireasă... :) Și mă simt la fel de norocoasă și de recunoscătoare ca atunci pentru ce și mai ales pentru cine am. 

Se caută motive plauzibile de chiul :))

Bună seara sau, în funcție de momentul în care citiți, bună dimineața :)) Lumeeee, help :D Țin neapărat să chiulesc de la serviciu zilele următoare, de fapt estimez că vreo săptămână ar fi suficient. Cauza? Trilogia ”Millennium” de Stieg Larsson, al cărei prim volum (”Bărbați care urăsc femeile”) am început să-l citesc astăzi, la îndemnul unei prietene. 

(Ok, respectând adevărul istoric, n-a fost chiar un îndemn, ci un scandalizat ”ce faceeeee??? N-ai citit 'Millennium'??? Da' ce-aștepți, mă rog? Pune mâna și citește, e una din cele mai bune scrieri polițiste existente la ora actuală, n-ai s-o mai poți lăsa din mână. Tot nu pricep cum de n-ai citit-o încă!!! Tocmai tu, care iubești literatura polițitstă...” etc etc etc :D). 

Frații mei albi, deci adevăr grăiesc când vă spun că nu mă îndur nici să mă duc să pun de-un ceai. Practic, orice chestie care îmi ia din timpul de citit mă enervează :)) Nici nu mai țin minte de când n-am mai simțit așa ceva pentru o carte. E o poveste polițistă complexă, dar cu siguranță nu e vorba numai de asta, ci și de scriitură în sine, și de elaborarea conflictului, și de felul în care sunt narate faptele... Este un thriller absolut fascinant, iar faptul că acțiunea se petrece într-o țară nordică îi adaugă o notă irezistibilă de exotic, de inedit. Am parcurs aproape 100 de pagini abia, din cele 1935 câte însumează cele trei romane ale ciclului. Și sunt deja on drugs!!! 

Acestea fiind spuse, veți fi de acord cu mine ar fi împotriva naturii să mă duc mâine la muncă și să-mi fac nervii praștie cu Plodul Incurabil, când acasă mă așteaptă asemenea comoară. Bun, mă bucur că suntem de acord în această privință :D Acum, tot ce-mi rămâne de făcut este să găsesc un motiv plauzibil pentru care voi absenta în următoarele zile. 

Iată câteva posibile variante la care m-am gândit deocamdată:

- m-am convertit la islamism, iar Profetul mi-a poruncit să nu muncesc (scuza asta ar trebui puțin prelucrată, fiindcă intenționez să mă duc iar la lucru după ce termin de citit; poate să spun că am avut, hmm, o rătăcire? :)). Eventual în încheiere zbier cu patos ”allah akbar”, asta ar trebui să-i convingă de seriozitatea situației :D

- m-am urcat din greșeală într-un tren cu destinația Paris (nu mi-ar asigura o săptămână de liniște, dar nici vreo două zile n-ar fi de lepădat);

- trebuie să asist canarul cum depune ouă și ficusul cum crește, ceea ce-ar putea dura aproximativ o săptămână (n-am nici canar, nici ficus, dar ei nu știu asta, deci avantaj eu);

- am fost răpită de extratereștri;

- sufăr de amnezie (nu-mi mai pot aminti unde lucrez) și de dislexie (nu mai pot citi indicatoarele). Ba chiar și de daltonism, dacă stau să mă gândesc bine. Medicul mi-a prescris o cură intensivă de stieglarssonicină :D 

- m-am teleportat din greșeală în viitor; dacă mă plătesc bine, le povestesc și lor cum se prezintă situația și uite-așa fac și-un ban cinstit pe chestia asta :))

Mai elaborez, nu mă las. Între timp, dacă aveți vreo idee, nu uitați că sharing is caring :)) Și dacă n-ați citit cartea, pe barba profetului invocat într-una din posibilele mele scuze, apucați-vă de ea că n-o să vă pară rău. Eventual, vă ajut apoi să fabricați un motiv de chiul :D 

Raport de vineri: tuse și numărat de oi

Ieri dimineață eram (sau păream) sănătoasă tun, azi tușesc ca un măgar respectabil, am vocea la fel de suavă ca o mătură pe un trotuar plin de frunze uscate și nu m-aș ridica din pat până duminică, cel puțin. Cu toate astea, am decis că nu sunt atât de bolnavă încât să nu mă duc mâine la serviciu. Sunt prea bleagă pentru lumea asta, cred.

Plodul pericol public, despre care vă povesteam recent, devine un vis tot mai ... ei, da, cum adică vis frumos? Vorbim de-o catastrofă, vă reamintesc :)) Apropo, am decis că porecla lui va rămâne Plodul Incurabil. E de-o stupiditate incurabilă și de-o obrăznicie direct proporțională. 

Deocamdată vă dau numai un exemplu din comunicarea mea cu el - sau a lui cu mine, whatever -, că-s frântă de oboseală (și de boleșniță), dar revin cu povestiri detaliate. E păcat să se distreze numai colegii mei :))

Așa, deci ieri m-am luat de el că lucra încet. Încet, adică.... se mișca prin departament așa cum ați merge voi dacă ați duce de mânuță un copil aflat la primii pași. Când lucra la calculator, era pierdut în reverie, se uita în gol, mai deschidea o aplicație, iar privea către niciunde.... ”Cobori în jos, luceafăr blând”, cam așa ceva. 

În departament era de lucru ca la nebuni (iar au avut acțiuni intense de promovare, iar comenzile au fost cu vreo 60% peste ce se estimase inițial), Musiu Șarl mă lăudase dimineață pentru felul în care țin haosul în frâu și-mi dăduse de înțeles că ar fi foaaarte încântat dacă aș face la fel în continuare, așa că m-am luat de plodul cel mocăit: 

- Haide, să-i dăm bătaie, că mai avem aia, și aia, și ailaltă, și celelalte 'jde chestii de rezolvat. 

Cercopitecul se uită împăiat la mine.

- Dar eu oricum lucrez repede.

Număr rapid zece oi în gând, ca să nu-l bag de unde-a ieșit.

- Nu. Lucrezi oricum, dar nu repede.

- Asta e părerea ta. Nu știu ce înseamnă repede la tine. Nu mi-ai arătat. Uite, eu stau și mă uit la tine și tu lucrezi, ca să văd și eu ce înseamnă repede pentru tine. 

Cum oi fi rezistat să nu-l plesnesc peste moaca aia impertinentă, asta e întrebarea. Auzi tu, nu i-am arătat ce înseamnă repede ”la mine”. Colegii m-au anunțat că deschid un stand de donație: donează nervi proaspeți și elastici :D  

Ah, când a venit vorba despre asta, i-am povestit lui Musiu Șarl că după prima zi cu individul am vrut să descui mașina cu portofelul. Mi-a recomandat ca data viitoare să încerc cu un pix. M-am abținut să-l întreb dacă e un sfat din proprie experiență :)) 

Un veac și-un sfert de Agatha Christie

Astăzi, la împlinirea a 125 de ani de la nașterea Agathei Christie, voi celebra prin a începe să citesc o carte semnată de ea, din ciclul ”Miss Marple”, care mi-a scăpat până acum. Peste poate, m-am gândit, cum e posibil s-o fi omis? Eu, tocmai eu, care eram atât de convinsă că am citit opera ei integrală? Despre ”Nemesis” e vorba și intenționez să remediez în grabă acest neajuns :D

Agatha Christie, înfiripând un mister :)

Prima mea întâlnire, dacă pot să spun așa, cu Agatha Christie s-a consumat când aveam vreo 13 ani. A fost dragoste la cea dintâi lectură, probabil inclusiv ca urmare a faptului că începusem cu romanul considerat de fani drept capodopera ei absolută: ”Zece negri mititei”. Bineînțeles, pe-atunci nu știam asta, dar am savurat cartea - și, evident, n-am avut nici cea mai vagă idee cine era criminalul :)) Dacă aș citi astăzi romanul, cunoscând bine stilul Agathei Christie și fiind uneori în măsură să identific un tipar, sunt destul de sigură că aș ghici că asasinul este... 

... ei, hai, doar nu credeați că dau spoilere taman din cartea asta și taman de ziua Agathei? :)) Dacă n-ați citit-o, vă asigur că veți petrece vreo două seri mai mult decât interesante. Sau o noapte întreagă, depinde :D Însă vă spun, împăratul absolut al tuturor practicanților de yoga este acela care se poate duce la culcare fără să fi aflat cine-i criminalul :))

Anyway. Personajul meu preferat, nu doar din scrierile ei ci și la modul general, este Hercule Poirot. ”Micuțul detectiv belgian cu capul în formă de ou și o pereche impresionantă de mustăți răsucite” (citat aproximativ, din memorie). Cu aroganța lui și cu ”micile celule cenușii” cu tot. De el și de prietenul său, căpitanul Hastings, am fost inspirată când am scris primele mele nuvele polițiste - ai mei se numeau Henry Morton & Richard Harris. Am scris povestirile cu pricina pe la 20 de ani... și-mi lipsea îndemânarea de a schița portrete. Mă concentram exclusiv asupra intrigii și detaliilor din tabloul principal al acțiunii. Ceva tot hotărâsem, însă: lui Morton nu-i plac fructele de mare, iar Harris nu știe să joace biliard :)))

Poirot, interpretat de David Suchet

Miss Marple, care-a fost creația preferată a Agathei Christie, nu prea mi-a plăcut. O fi fost ea diplomată și inteligentă, dar prea-mi amintește de una dintre caracteristicile babelor la care-am stat în gazdă în demult trecuta-mi studenție: e prea băgăcioasă, dom'le. Prea trebuie să le știe ea pe toate. Și nu știu de ce, de câte ori citesc o povestire având-o pe ea ca eroină, mă gândesc la o supă călduță și ușor stătută :))

Jane Hickson, în rolul lui Miss Marple

Un aspect interesant: scriitoarea nota în jurnalul său că niciodată nu l-a putut suferi pe Poirot. ”Era incredibil de arogant. Mă săturasem de aerele lui”. Avem gusturi diferite, deh :))

Aș recomanda Agatha Christie oricând, oriunde. E una din cele mai plăcute metode de a-ți trece timpul :) Universul ei este bogat, divers și deosebit de incitant. Și din ce-mi dau seama, ”merge” la orice vârstă și nu-și diluează farmecul în timp.

Dacă ar fi să alcătuiesc un top al cărților mele preferate din opera ei, acestea ar fi, în ordine aleatorie:

• ”Zece negri mititei”

• ”Moarte pe Nil”

• ”Adversarul secret” (un roman cu o intrigă excelentă și cu mult umor, cu un cuplu de detectivi prea puțin exploatat - Tommy și Tuppence).

• ”Cine l-a ucis pe Roger Acroyd”

• ”Cuțitul în ceafă”. 

În încheiere, țin să notez fiorul de nerăbdare pe care-l am în perspectiva lecturii romanului ”Nemesis”: tii, ce bine e să mai ai încă un mister al Agathei Christie de descoperit! :)